ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5852/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5852/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea P.A.

și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca

pârâta Universitatea P.A. să fie obligată să elibereze actul de studii cu regim

special, denumit ”Diplomă de licență”, suplimentul la diploma de licență

constând în foaia matricolă, adeverința de absolvent și certificatul de

competență lingvistică.

Pârâta Universitatea

P.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a arătat că nu poate fi obligat

ministerul de a recunoaște absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea

unei diplome de licență în orice condiții, ci doar celor care au urmat o formă

de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu la momentul

înscrierii în anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamantei.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

100/2012 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.S.

în contradictoriu cu pârâții Universitatea P.A. și Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, a obligat pe pârâta Universitatea P.A. să

elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență”,

suplimentul la diploma de licență constând în foaia matricolă și certificatul

de competență lingvistică, a obligat pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la

data pronunțării prezentei hotărâri a formularului tipizat, constând în Diploma

de Licență care să asigure realizarea dreptului reclamantei de a i se elibera

documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de

învățământ superior efectuate în cadrul Universități P.A. din Iași la

Facultatea de Drept și a respins cererea de obligare a pârâtei Universitatea

P.A. la eliberarea adeverinței de absolvent.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, în fapt, reclamanta este

absolventa a Facultății de Drept din cadrul Universității P.A. Iași, promoția

2007, forma de învățământ cu frecvență redusă și a susținut și promovat

examenul de licență în sesiunea din iulie 2007, eliberându-i-se în acest sens

adeverință individuală, prin care se atestă că a ”susținut și promovat examenul

de licență”, obținând ”Titlul de Licențiată” în specialitatea urmată, în finalul

înscrisului făcându-se precizarea că adeverința are ”termen de valabilitate

până la eliberarea Diplomei de Licență”.

Curtea a mai reținut

că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis,

la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404/2006, în cuprinsul cărui se

stabilește, la art. 2, că ”Admiterea în învățământul superior public și

particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza

metodologiilor stabilite de fiecare universitate”; la art. 8 prevăzându-se că

”Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi

organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în

domeniile respective și dispun de departamente specializate”.

În aceste condiții de

reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea

P.A. Iași a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializările

drept, ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate,

corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul

autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția

României și Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamanților

la Facultate.

Recunoașterea, prin

chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a

posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ

la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze

cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze Diploma

de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă și certificatul de competență

lingvistică.

Acest drept nu poate

fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele

ce au apărut, în decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației,

pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanțată,

pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi

acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Română

de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS), înființată în baza

O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură

administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de

învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care,

în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr.

443/2002, dreptul de a ”propune încetarea activității de învățământ și

desființarea prin lege a universității”.

În acest context,

Curtea a apreciat că, atâta timp cât nici la încheierea perioadei de

monitorizare și nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în

exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor

legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de

învățământ de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare

a admiterii, al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a obținut

acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie, precum și în cel al

susținerii examenului de licență, organul de specialitate al administrației

publice centrale, cu rol de organizator și conducător al sistemului național de

educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de

reclamant și să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită

satisfacerea dreptului acestuia de a i se elibera diploma de licență, în

condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în

sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28

septembrie 2007; act administrativ cu caracter normativ care limitează

valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea organizatoare a

examenului de licență la maxim 12 luni.

Având însă în vedere

că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național

de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind ”document oficial de

stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”,

revine instituției de învățământ superior acreditate, Curtea a admis în parte acțiunea

reclamantului în contradictoriu cu pârâta Universitatea P.A. Iași și Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a respins doar cererea de

obligare a pârâtei Universitatea P.A. la eliberarea adeverinței de absolvent,

având în vedere ca aceasta a fost eliberată.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a declarat recurs.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

depășirea atribuțiilor judecătorești.

Mai precis, instanța

de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor

universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii

universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența

de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea

criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de

învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și

ARACIS.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată

legii și materialului probator administrat de părți, în sensul că, metodologia

unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere

superioară legilor și hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării

și funcționării învățământului superior.

Recurentul a susținut

că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea

P.A. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările

universitare, fără a ține cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate

doar absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o specializare

la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu

conform legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera avizul

pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci

doar absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ

acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

În cel de-al treilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurentul a afirmat că instanța de fond a analizat numai susținerile

reclamantei, fără să facă vreo referire la apărările invocate de M.E.C.T.S., a

tratat în mod superficial legislația aplicabilă în speță, invocând acte

normative care nu existau în forma analizată de instanță, ceea ce echivalează,

în opinia sa, cu o nemotivare, în sensul prevederilor art. 261 pct. (5) C.

proc. civ.

instanței de recurs

La termenul de

judecată din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine

publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența

Curții de Apel Iași de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile

art. 159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159

1

alin. (4)

C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași nu a dat eficiență dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar, având în

vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu

respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.,

modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Botoșani, secția contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea

diplomei de licență către reclamantă.

Pârâta Universitatea

„P.A.” din Iași poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care

include în această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 408/2002, a fost înființată Universitatea „P.A.” din Iași, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „P.A.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „P.A.” din Iași este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „P.A.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Botoșani, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

(reorganizat ca Minister al Educației Naționale, în temeiul dispozițiilor

O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul

administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative)

împotriva Sentinței nr. 100/2012 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Botoșani,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM