ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 76/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, sub nr. sub nr. 444/45/2012, reclamanții A.S.M., O.L.

și P.A., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., au

solicitat ca pârâta Universitatea S.H. să fie obligată să elibereze actul de

studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență” și suplimentul la diploma

de licența constând în foaia matricolă, iar pârâtul M.E.C.T.S. sa aprobe

tipărirea formularelor tipizate.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința

nr. 228 din 5 iulie

2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția lipsei de obiect a acțiunii.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A.S.M.,

O.L. și P.A. în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S.

A admis cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu M.E.C.T.S.

A obligat pârâta Universitatea S.H. să

elibereze fiecărui reclamant actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă

de licență” și suplimentul la diploma de licența constând în foaia

matricola și a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30

de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, a formularului

tipizat, constând în Diploma de Licență, care să asigure realizarea dreptului

reclamanților de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special,

prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul

Universități S.H.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția invocată, prima

instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată în condițiile în care

reclamanții nu au obținut recunoașterea dreptului pretins.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că, în raport

de cadrul normativ și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate

al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, organizarea de către Universitatea „S.H.” din București a

admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializările drept și

administrație publică ca și pentru celelalte specializări

acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi,

ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6)

din Constituția României și Legea nr. 84/1995.

S-a apreciat că recunoașterea, prin chiar art.

8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității

organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la

distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze

cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze

Diploma de licență, însoțită de Supli­mentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor

de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universității ”S.H.” la data de

13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat din 21 mai 2009.

Având însă în vedere că obligația de

eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ

superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin

Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind ”document oficial de stat, cu regim

special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine

instituției de învățământ supe­rior acreditate, judecătorul fondului a admis

acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Universitatea ”S.H.” și M.E.C.T.S.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

pârâtul M.E.N. (fost M.E.C.T.S.), criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, a arătat, în

esență, că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., întrucât organizarea și coordonarea sistemului național de

învățământ este atributul exclusiv al M.E.N.

Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct.

7 și pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond, a ignorat prevederile

legale din domeniul învățământului superior, că nu a analizat hotărârile

de guvern prin care sunt acreditate să funcționeze provizoriu structurile de

învățământ, interpretând eronat prevederile legale aplicabile speței.

Procedura în fața instanței de

recurs.

Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția

instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta

Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Obiectul prezentului litigiu de contencios

administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamanților,

absolvenți ai Universității „S.H.”

Nu se poate ignora faptul că pârâta este

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție

persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de

utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de

putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ.

M.E.N. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior,

fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică

plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ pe același palier cu M.E.N., neavând aceleași competențe și

responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și

aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale revin unui organ

central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul

că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi

considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu

conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate

fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte

reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material,

două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz,

încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul

criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice

pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine

tribunalului.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile

art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt

în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul

că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Reținând în mod greșit că este competentă să

soluționeze cauza de față în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile

legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în

condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3

C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.N. împotriva

Sentinței nr. 228 din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14

ianuarie 2014.