ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 76/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. sub nr. 444/45/2012, reclamanții A.S.M., O.L. și P.A., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., au solicitat ca pârâta Universitatea S.H. să fie obligată să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență” și suplimentul la diploma de licența constând în foaia matricolă, iar pârâtul M.E.C.T.S. sa aprobe tipărirea formularelor tipizate. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 228 din 5 iulie 2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A.S.M., O.L. și P.A. în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S. A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu M.E.C.T.S. A obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze fiecărui reclamant actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență” și suplimentul la diploma de licența constând în foaia matricola și a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în Diploma de Licență, care să asigure realizarea dreptului reclamanților de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universități S.H.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția invocată, prima instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată în condițiile în care reclamanții nu au obținut recunoașterea dreptului pretins. Pe fondul cauzei, s-a reținut că, în raport de cadrul normativ și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, organizarea de către Universitatea „S.H.” din București a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializările drept și administrație publică ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995.

S-a apreciat că recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licență, însoțită de Supli­mentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universității ”S.H.” la data de 13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat din 21 mai 2009. Având însă în vedere că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T.

ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ supe­rior acreditate, judecătorul fondului a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Universitatea ”S.H.” și M.E.C.T.S. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M.E.N. (fost M.E.C.T.S.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ este atributul exclusiv al M.E.N.

Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond, a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior, că nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate să funcționeze provizoriu structurile de învățământ, interpretând eronat prevederile legale aplicabile speței. Procedura în fața instanței de recurs. Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs. Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamanților, absolvenți ai Universității „S.H.” Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. M.E.N. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu M.E.N., neavând aceleași competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Reținând în mod greșit că este competentă să soluționeze cauza de față în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.N. împotriva Sentinței nr. 228 din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.