ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4854/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași reclamanta M.A.L. a chemat în judecată pe pârâții M.E.C.T.S. și Universitatea S.H. București, solicitând ca pârâta Universitatea S.H. București să fie obligată să emită diploma de licență și suplimentul la diplomă prin care să i se ateste calitatea de licențiată a formei de învățământ superior absolvită, având în vedere că Ministerul Educației nu a invocat existența unor nelegalități în organizarea de către Universitatea S.H. a formei de învățământ urmate, iar pârâtul M.E.C.T.S.

să fie obligat să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data soluționării cauzei, a formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universități S.H. din București. Pârâta Universitatea S.H. din București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pârâta a formulat și o cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S., solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii de obligare, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul M.E.C.T.S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 293 din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta M.A.L., în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și Universitatea S.H., precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. din București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S.

și, în consecință: a obligat pe pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S., să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, sub sancțiunea plății de 2000 lei penalități pe zi de întârziere, a formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universități S.H. din București, a obligat pe pârâta Universitatea S.H. din București să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență”, însoțit de Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantei de aqi se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universității S.H.

din București. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Reclamanta a frecventat cursurile Universității S.H., Facultatea de Psihologie- Pedagogie, iar în iulie 2009 a susținut examenul de licență, fiindu-i eliberată adeverință prin care Universitatea i-a recunoscut calitatea de licențiată în specialitatea urmată. Întrucât reclamantei nu i s-a eliberat diploma de licență, aceasta le-a solicitat Ministerului Educației și respectiv Universității S.H., să elibereze actul administrativ care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009. În raport de această situație de fapt, Curtea de Apel a constatat că Universitatea S.H. din București a fost înființată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, și că, prin H.G.

nr. 676/2007 au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență: management, sociologie, psihologie, drept, științe ale educației, informatică, și altele. Ca parte a sistemului național de învățământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile acestei instituții de învățământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice, și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor universitare.

În aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educație a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art. 2, că „Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”. În raport de acest cadru normativ, care permitea Universității S.H. să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, și având în vedere că Facultatea de Drept și Administrație Publică figurează, în cuprinsul Anexei nr. 3 la H.G.

nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, ca fiind abilitată să organizeze forma de învățământ de zi pe aceste domenii de studiu de licență, Curtea de Apel a constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, factorii cu atribuții de decizie în conducerea sistemului național de educație nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul Universității S.H., și că Ministerul Educației nu contestă faptul că a autorizat eliberarea de diplo­me de licență pentru absolvenții formei de învățământ la distanță, organizată de instituția de învățământ superior menționată, anterior momentului în care reclamanta din prezenta cauză a încheiat contract de studii de licență cu pârâta.

În aceste condiții de reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, Curtea de Apel a considerat că aprobarea de către Universitatea S.H. din București a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializările acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995, iar recunoașterea, prin art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze diploma de licență, însoțită de suplimentul la diplomă.

Curtea de Apel a mai reținut că, atât timp cât nici la încheierea perioadei de monitorizare și nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie,precum și în cel al susținerii examenului de licență, organul de specialitate al administrației publice centrale este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamantă și să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acesteia de a i se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licență la maxim 12 luni.

Curtea de Apel, constatând că între Universitatea S.H. și Ministerul Educației există un ra­port juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC R. SA a formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la completarea și eliberarea diplomelor de licență ce atestă absolvirea de către reclamantă a cursurilor universitare la forma învățământ la distanță, și că acest refuz constituie un exces de putere a obligat pe pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se con­firmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universități S.H.

din București. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs chematul în garanție M.E.C.T.S. În recursul declarat se critică soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică apreciindu-se că instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare. În opinia recurentului instanța nu se poate pronunța în afara cadrului legal. Astfel că,potrivit principiului quod nullum est, nullum producit efectum, studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, dar pentru următoarele considerente.

La termenul din 05 aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. 3 C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a I-a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței nr. 293 din 1 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2013.