ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4854/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4854/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași reclamanta M.A.L. a chemat în judecată pe pârâții M.E.C.T.S. și

Universitatea S.H. București, solicitând ca pârâta Universitatea S.H. București

să fie obligată să emită diploma de licență și suplimentul la diplomă prin care

să i se ateste calitatea de licențiată a formei de învățământ superior

absolvită, având în vedere că Ministerul Educației nu a invocat existența unor

nelegalități în organizarea de către Universitatea S.H. a formei de învățământ

urmate, iar pârâtul M.E.C.T.S. să fie obligat să aprobe tipărirea, în termen de

30 de zile de la data soluționării cauzei, a formularelor tipizate, constând în

diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului

reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin

care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul

Universități S.H. din București.

Pârâta Universitatea

S.H. din București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii. Pârâta a formulat și o cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S.,

solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate,

constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, pentru reclamantă, în

termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii de obligare, sub

sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul M.E.C.T.S.,

prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție.

de fond

Prin sentința nr. 293

din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta M.A.L., în

contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și Universitatea S.H., precum și cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. din

București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. și, în

consecință: a obligat pe pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S., să aprobe tipărirea,

în termen de 30 de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, sub

sancțiunea plății de 2000 lei penalități pe zi de întârziere, a formularelor

tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea

realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat

cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior

efectuate în cadrul Universități S.H. din București, a obligat pe pârâta

Universitatea S.H. din București să elibereze actul de studii cu regim special,

denumit ”Diplomă de licență”, însoțit de Suplimentul de Diplomă, într-un număr

care să asigure realizarea dreptului reclamantei de aqi se elibera documentul

oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ

superior efectuate în cadrul Universității S.H. din București.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Reclamanta a

frecventat cursurile Universității S.H., Facultatea de Psihologie- Pedagogie,

iar în iulie 2009 a susținut examenul de licență, fiindu-i eliberată adeverință

prin care Universitatea i-a recunoscut calitatea de licențiată în specialitatea

urmată.

Întrucât reclamantei

nu i s-a eliberat diploma de licență, aceasta le-a solicitat Ministerului

Educației și respectiv Universității S.H., să elibereze actul administrativ

care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006

- 2009.

În raport de această

situație de fapt, Curtea de Apel a constatat că Universitatea S.H. din

București a fost înființată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, ca persoană

juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național

de învățământ, și că, prin H.G. nr. 676/2007 au fost acreditate sau autorizate

să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de

licență: management, sociologie, psihologie, drept, științe ale educației,

informatică, și altele.

Ca parte a sistemului

național de învățământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispozițiilor

Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile

acestei instituții de învățământ superior, de autonomie universitară, care

presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective de

a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice, și de a-și asuma un

ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a

asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor

universitare.

În aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educație a emis, la data de 7 martie

2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la art. 2, că

„Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe

domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare

universitate”, la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învățământ cu frecvență

redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către

universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și

dispun de departamente specializate”.

În raport de acest

cadru normativ, care permitea Universității S.H. să organizeze formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile

pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, și având în

vedere că Facultatea de Drept și Administrație Publică figurează, în cuprinsul

Anexei nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, ca fiind abilitată să

organizeze forma de învățământ de zi pe aceste domenii de studiu de licență,

Curtea de Apel a constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare,

prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007

și a H.G. nr. 635/2008, și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005

privind asigurarea calității educației, factorii cu atribuții de decizie în

conducerea sistemului național de educație nu au sesizat nereguli semnificative

în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul

Universității S.H., și că Ministerul Educației nu contestă faptul că a

autorizat eliberarea de diplo­me de licență pentru absolvenții formei de

învățământ la distanță, organizată de instituția de învățământ superior

menționată, anterior momentului în care reclamanta din prezenta cauză a

încheiat contract de studii de licență cu pârâta.

În aceste condiții de

reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, Curtea de Apel a considerat că aprobarea de către Universitatea

S.H. din București a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru

specializările acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin

cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32

alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995, iar recunoașterea,

prin art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației, a

posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se

elibereze diploma de licență, însoțită de suplimentul la diplomă.

Curtea de Apel a mai

reținut că, atât timp cât nici la încheierea perioadei de monitorizare și nici

ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în exercitarea atribuției sale

de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la

organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ de stat

și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii,

al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau

autorizația de funcționare provizorie,precum și în cel al susținerii examenului

de licență, organul de specialitate al administrației publice centrale este

obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamantă și să ia

măsurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului

acesteia de a i se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de

Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ

superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act

administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverințelor

eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licență la maxim 12

luni.

Curtea de Apel, constatând

că între Universitatea S.H. și Ministerul Educației există un ra­port juridic

direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de a aproba

tipărirea de către SC R. SA a formularelor tipizate, care să poată fi folosite

de către Universitate la completarea și eliberarea diplomelor de licență ce

atestă absolvirea de către reclamantă a cursurilor universitare la forma

învățământ la distanță, și că acest refuz constituie un exces de putere a

obligat pe pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen

de 30 de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, a formularelor

tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă, în vederea

realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat

cu regim special prin care se con­firmă studiile de învățământ superior

efectuate în cadrul Universități S.H. din București.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs chematul în garanție M.E.C.T.S.

În recursul declarat

se critică soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică

apreciindu-se că instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la

facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamantă este

realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare. În opinia recurentului

instanța nu se poate pronunța în afara cadrului legal. Astfel că,potrivit

principiului quod nullum est, nullum producit efectum, studiile urmate în afara

cadrului legal, fiind nule nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome

valabile.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va admite

recursul, dar pentru următoarele considerente.

La termenul din 05

aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a

invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță

și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași nu a dat eficiență dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

3 C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea

S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. b) teza a I-a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în

această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de

învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică

locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță,

tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței nr. 293

din 1 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 5 aprilie 2013.