ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5389/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5389/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, reclamanta P. (B.) I. I. C. a chemat în judecată pe Universitatea

"S.H." București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea "S.H." București să fie

obligată să-i emită diploma de licență, prin care să i se recunoască calitatea

de licențiat al formei de învățământ superior absolvită, iar Ministerului

Educației să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în

Diploma de Licență și Suplimentul la diplomă.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este absolventă a Facultății de Psihologie din cadrul

Universității "S.H." București, promoția 2009 și a susținut și

promovat examenul de licență în sesiunea din iulie 2009, susținând că în mod

nejustificat pârâta refuză să-i elibereze diploma de licență și suplimentul la

diplomă, prin care să i se recunoască calitatea de licențiat al formei de

învățământ superior absolvită, deși i-a eliberat adeverința de absolvire nr.

7940 din 23 iulie 2009.

Pârâta Universitatea

"S.H." a formulat întâmpinare, susținând că adeverința de licență ce

a eliberat reclamantei se bucură de prezumția de legalitate și că prin ea se

recunoaște calitatea de licențiat, iar neeliberarea diplomelor se datorează

exclusiv pârâtului MECTS.

Pârâta Universitatea

"S.H." a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de

chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor

tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul la diplomă, pentru

reclamantă, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii de

obligare, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

apreciind că motivarea MECTS vine în totală contradicție cu conduita abordată

până în anul 2009, când absolvenții aflați în aceeași situație cu reclamanta

sunt beneficiarii eliberării formularelor de diplome.

Pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a arătat că nu poate fi

obligat ministerul de a recunoaște absolvirea acestor cursuri sau obligat la

emiterea unei diplome de licență în orice condiții, ci doar celor care au urmat

o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu la

momentul înscrierii în anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamantei.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

46/2013 din 18 februarie 2013, Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta P. (B.) I. I.

C. în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." și pârâtul

Ministerul Educației; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta Universitatea "S.H." din București, în contradictoriu cu

Ministerul Educației; a obligat pe pârâta Universitatea "S.H." din

București să elibereze reclamantei actul de studii cu regim special, denumit

"Diplomă de licență", prin care să se ateste că reclamanta a susținut

și promovat examenul de licență, obținând Titlu de Licențiat la Facultatea de

Psihologie; a obligat Ministerul Educației să aprobe tipărirea, în termen de 30

de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, a formularului tipizat,

constând în diplomă de Licență care să asigure realizarea dreptului reclamantei

de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se

confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul universității

"S.H." din București la Facultatea de Psihologie, respingând restul

pretențiilor pârâtei Universitatea "S.H.".

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta P. (B.) I. I. C. a

încheiat, în cursul anului 2006, contract de studii cu Universitatea

"S.H." București, având ca obiect pregătirea acesteia în cadrul

formei denumită "învățământ la distanță", la Facultatea de

Psihologie, și că, în urma promovării examenului de licență, în sesiunea iulie

2009, i s-a eliberat adeverință individuală, prin care se atestă că a

"susținut și promovat examenul de licența", obținând "Titlul de

Licențiată" în specialitatea urmată, în finalul înscrisului făcându-se

precizarea că adeverința are "termen de valabilitate până la eliberarea

Diplomei de Licență".

Curtea a constatat

că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educație a emis, la

data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește, la

art. 2, că "Admiterea în învățământul superior public și particular se

organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite

de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate

numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile

respective și dispun de departamente specializate".

În aceste condiții de

reglementare și în raport cu conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea

"S.H." din București a admiterii la forma de învățământ la distanță,

pentru specializările drept și administrație publică ca și pentru celelalte

specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri

de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin.

(6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul

înscrierii reclamanților la Facultate.

Recunoașterea, prin

chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a

posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze

Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut de

pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a

studiilor, aprobată de Senatul universității "S.H." la data de 13 mai

2009, act de reglementare ce a fost înregistrat sub nr. 1405 din 21 mai 2009.

Acest drept nu poate

fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele

ce au apărut, în decursul timpului, între Universitatea "S.H." și

Ministerul Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei

de învățământ la distanță, pentru specializările la care se organizau și

cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau

Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS),

înființată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo

procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție

de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în

care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din

Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activității de

învățământ și desființarea prin lege a universității".

În acest context,

Curtea a considerat că, atâta timp cât, nici la încheierea perioadei de

monitorizare și nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în

exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor

legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de

învățământ de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de

organizare a admiterii, al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a

obținut acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie, precum și în cel

al susținerii examenului de licență, organul de specialitate al administrației

publice centrale, cu rol de organizator și conducător al sistemului național de

educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de

reclamant și să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită

satisfacerea dreptului acestuia de a i se elibera diploma de licență, în

condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în

sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28

septembrie 2007; act administrativ cu caracter normativ care limitează

valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea organizatoare a

examenului de licență la maxim 12 luni.

Având însă în vedere

că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național

de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind "document oficial

de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior

efectuate", revine instituției de învățământ superior acreditate, iar

aprobarea și tipărirea formularului tipizat revine celuilalt pârât Curtea va

admite acțiunea reclamantei P. (B.) I. I. C. în contradictoriu cu pârâta

Universitatea "S.H." din București și pârâtul Ministerul Educației.

Curtea a constatat

însă că, între pârâta-reclamantă Universitatea "S.H." și

pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, există un raport juridic

direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de a aproba

tipărirea de către S.C. "R." S.A, a formularelor tipizate, care să

poată fi folosite de către Universitate la completarea și eliberarea diplomelor

de licență ce atestă absolvirea de către reclamant a cursurilor universitare la

forma învățământ la distanță, și că acest refuz constituie un exces de putere,

atâta timp cât, prin intermediul lui, se neagă dreptul Universității de a

organiza această formă de învățământ, conform reglementărilor prevăzute de

Ordinul nr. 3404/2006, în condițiile în care, în perioada 2005 - 2009, nu au

fost ridicate obiecții cu privire la desfășurarea acestei activități, și cât

timp, anterior anului 2009, au fost puse la dispoziția Universității formulare

tipizate, care au atestat finalizarea studiilor, prin susținerea examenului de

licență, la formele de învățământ pe care Ministerul refuză, la această dată,

să le mai recunoască ca fiind valabile.

Celălalt capăt al

cererii de chemare în garanție a fost respins, întrucât în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 24 (1) din Legea nr. 554/2004, iar în cazul refuzului de

executare, care poate fi constat abia după trecerea termenului de 30 de zile de

la data rămânerii irevocabile a hotărârii, devin incidente dispozițiile art. 24

(2) din Legea nr. 554/2004, neexistând temei pentru obligarea chematului în

garanție la plata sumei de 50 de RON pentru fiecare zi de întârziere la acest

moment.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, chematul în garanție

Ministerul Educației Naționale a declarat recurs, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

depășirea atribuțiilor judecătorești.

Mai precis, instanța

de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor

universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii

universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența

de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea

criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de

învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și

ARACIS.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată

legii și materialului probator administrat de părți, în sensul că metodologia

unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere

superioară legilor și hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării

și funcționării învățământului superior.

Recurentul a susținut

că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea

S.H. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și

specializările universitare, fără a ține cont de faptul că actele de studii pot

fi eliberate doar absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze

provizoriu conform legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera

avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de

licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare la o formă de

învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

instanței de recurs

La termenul de

judecată din data de 23 mai 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine

publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența

Curții de Apel Iași de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile

art. 159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159

1

alin. (4)

C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Iași nu a dat eficiență dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că, dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar, având în

vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu

respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.,

modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea

diplomei de licență către reclamanta P. (B.) I. I. C.

Pârâta Universitatea

"S.H." din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004,

modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al

unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege

organică nu se prevede altfel."

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Participarea în

proces în calitate de chemat în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de

competență materială, întrucât cererea de chemare în garanție întemeiată pe

dispozițiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care

se judecă o dată cu cererea principală și pentru care operează o prorogare

legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și art. 63 alin. (1) C.

proc. civ.

Din acest

considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației

publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea

competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza

obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de

chemare în judecată.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței nr. 46/2013 din

18 februarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2013.

Procesat de GGC - AM