ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6133/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta M.N. a chemat în judecată pe Universitatea S.H. București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca pârâții să fie obligați să-i emită diploma de licență și suplimentele la diplomă, prin care să i se recunoască calitatea de licențiat al formei de învățământ superior absolvită, cu obligarea la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea actelor de studii solicitate, cu cheltuieli de judecată. Pârâta Universitatea S.H. a formulat, în temeiul art. 60 C. proc.

civ., o cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul la diplomă, pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii de obligare, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei plângerii prealabile obligatorie și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar în ceea ce privește cererea de chemare în garanție și fondul acțiunii a arătat că nu poate fi obligat ministerul de a recunoaște absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea unei diplome de licență în orice condiții, ci doar celor care au urmat o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu la momentul înscrierii în anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamanților. Prin sentința nr. 76 din 2 martie 2012 , Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta M.N.

în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia. Totodată, Curtea a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. București în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a obligat pârâta Universitatea S.H. București, să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentele la diplomă ca urmare a studiilor universitare efectuate în perioada 2006 – 2009, iar pe chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, să aprobe tipărirea formularelor tipizate diplomă de licență și suplimentele la diplomă, respingând cererea reclamantei de acordare a daunelor cominatorii.

În fine, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 55 RON cheltuieli de judecată. 2. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Iași, a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către Tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului . Soluția adoptată în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul formulat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale( în calitate de succesor al fostului Minister al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative) împotriva sentinței nr. 76 din 2 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2013.