ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6133/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta M.N. a chemat în judecată pe Universitatea

S.H. București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

solicitând ca pârâții să fie obligați să-i emită diploma de licență și suplimentele

la diplomă, prin care să i se recunoască calitatea de licențiat al formei de învățământ

superior absolvită, cu obligarea la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50

RON pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea actelor de studii solicitate,

cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Universitatea S.H.

a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de chemare în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta

să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de

Licență și Suplimentul la diplomă, pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de

la data pronunțării hotărârii de obligare, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepția lipsei

plângerii prealabile obligatorie și excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar în ceea ce privește

cererea de chemare în garanție și fondul acțiunii a arătat că nu poate fi obligat

ministerul de a recunoaște absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea unei

diplome de licență în orice condiții, ci doar celor care au urmat o formă de învățământ

acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu la momentul înscrierii în anul

I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamanților.

Prin sentința nr. 76 din

2 martie 2012 , Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta M.N.

în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, a respins cererea reclamantei

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.

Totodată, Curtea a admis

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. București

în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

și a obligat pârâta Universitatea S.H. București, să elibereze reclamantei

diploma de licență și suplimentele la diplomă ca urmare a studiilor universitare

efectuate în perioada 2006 – 2009, iar pe chematul în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, să aprobe tipărirea formularelor tipizate

diplomă de licență și suplimentele la diplomă, respingând cererea reclamantei de

acordare a daunelor cominatorii.

În fine, pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei 55 RON cheltuieli de judecată.

în cauză

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel Iași, a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată,

în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială

a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul

formulat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru considerentele

care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către

o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul

legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim

și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat,

cât și public.

Așa cum rezultă din cele

ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior

la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi încadrată

în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din

Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de

stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare

prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe

care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel

de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt

incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează

în fond de către Tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Așadar, specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică

determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței

instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al

rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine

a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față,

este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală

care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum obiectul

litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică

de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului

.

Soluția adoptată în recurs

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul formulat de Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare,

la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Educației Naționale(

în calitate de succesor

al fostului Minister al Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în temeiul

dispozițiilor O.U.G.

nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare

în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative)

împotriva sentinței nr. 76 din 2 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie

2013.