ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5508/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5508/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții I.E.V.,

T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M. și S.D.D. au

chemat în judecată pe pârâții Universitatea „S.H.” București și Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca pârâta

Universitatea ”S.H.” București să fie obligată să emită diplomele de licență și

suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licențiat

al formei de învățământ superior absolvită, iar pârâtul Ministerul Educației

Cercetării, Tineretului și Sportului să fie obligat la tipărirea formularelor

tipizate, constând în Diploma de licență și suplimentul la diplomă, pentru

reclamanți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt absolvenți ai Facultății de Științe Juridice și

Administrative din Brașov, specializarea Administrație Publică, respectiv

Drept, din cadrul Universității ”S.H.” București, promoția 2009, că fiecare a

susținut și promovat examenul de licență în sesiunea din iulie 2009, că, în mod

nejustificat, pârâta refuză să le elibereze diplomele de licență și

suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licențiat

al formei de învățământ superior absolvită.

Prin Sentința nr.

42/2012 din 6 februarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția

lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului,

- a respins acțiunea

introdusă de reclamanții: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.)

V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului,

- a admis acțiunea

formulată de reclamanții mai sus menționați în contradictoriu cu pârâta

Universitatea ”S.H.”,

- a obligat pe pârâta

Universitatea ”S.H.” din București să elibereze actul de studii cu regim

special, denumit ”Diplomă de licență”, însoțit de suplimentul de diplomă, prin

care să se ateste că reclamantele au susținut și promovat examenul de licență,

în specialitatea urmată de fiecare în parte, obținând titlul de licențiat,

- a admis în parte

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea

”S.H.” din București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

- a obligat pe

pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunțării

prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în Diploma de licență și

suplimentul de diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului

reclamantelor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special

prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul

Universități ”S.H.” din București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că excepția

neefectuării procedurii prealabile este întemeiată, în raport de prevederile

art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale

art. 109 pct. 2 C. proc. civ., astfel că a admis-o în privința cererii

formulate de către reclamanții: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P.,

O. (L.) V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pe care a respins-o ca

inadmisibilă.

Pe fondul acțiunii

formulate în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” București, instanța

a constatat că reclamanții au încheiat, în cursul anului 2006, contracte de

studii cu Universitatea ”S.H.” București, având ca obiect pregătirea acestora

în cadrul formei denumită ”învățământ la distanță”, la Facultatea de Științe

Juridice și Administrative din Brașov, și că, în urma promovării examenului de

licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverințe

individuale, prin care se atestă că respectivii studenți au ”susținut și

promovat examenul de licența”, obținând ”Titlul de licențiat” în specialitatea

urmată, în finalul înscrisului făcându-se precizarea că adeverința are ”termen

de valabilitate până la eliberarea Diplomei de licență” și că ”Universitatea

”S.H.”, având învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza

învățământ la distanță și cu frecvență redusă”, precum și faptul că, întrucât

reclamanților nu li s-au eliberat diplomele de licență, aceștia, prin cererea

adresată, Universității ”S.H.”, au solicitat a li se elibera actul

administrativ care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în

perioada anilor 2006 - 2009.

Instanța de fond a

mai reținut că finalizarea cursurilor universitare organizate de Universitatea

”S.H.” București, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea

examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome,

”presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării”; menționatul refuz neputând

acoperi lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuțiuni în domeniul

asigurării calității educației.

Având însă în vedere

că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național

de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă

studii de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ

superior acreditate și nu conducătorului sistemului național de educație,

Curtea a admis acțiunea reclamanților doar în contradictoriu cu pârâta

Universitatea ”S.H.” din București, urmând să respingă acțiunea ce s-a intentat

de către acestea pârâtului Ministerul Educației, pentru lipsa procedurii

prealabile.

Curtea a mai constatat

că între pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” și pârâtul-chemat în garanție

Ministerul Educației există un raport juridic direct, născut din refuzul expres

al chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC ”R.” SA, a

formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la

completarea și eliberarea diplomelor de licență ce atestă absolvirea de către

reclamante a cursurilor universitare la forma învățământ la distanță și că

acest refuz constituie un exces de putere, atâta timp cât, prin intermediul

lui, se neagă dreptul Universității de a organiza această formă de învățământ,

conform reglementărilor prevăzute de Ordinul nr. 3404/2006, în

condițiile în care,

în perioada 2005 - 2009, nu au fost ridicate obiecții cu privire la

desfășurarea acestei

activități, și cât timp, anterior anului 2009, au fost puse la dispoziția

Universității formulare tipizate, care au atestat finalizarea studiilor, prin

susținerea examenului de licență, la formele de învățământ pe care Ministerul

refuză, la această dată, să le mai recunoască ca fiind valabile.

Instanța a respins

celălalt capăt al cererii de chemare în garanție, apreciind că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și

faptul că în cazul refuzului de executare, care poate fi constat abia după

trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

devin incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

neexistând temei pentru obligarea chematei în garanție la plata sumei de 50 RON

pentru fiecare zi de întârziere la acest moment.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de

studii reclamanților, care sunt absolvenți ai Facultății de Drept și

Administrație Publică București, respectiv ai Facultății de Științe Juridice și

Administrative Brașov, specializarea Administrație Publică, din cadrul

Universității „S.H.”, promoția 2009.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică,

la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul litigiu

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea „S.H.” din București este

o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2

pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la

emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine

secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Iași, competent și

din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanții au optat

pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

(în prezent Ministerul Educației Naționale) împotriva Sentinței nr. 42/2012 din

6 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.

Procesat de GGC - AS