ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5508/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M. și S.D.D. au chemat în judecată pe pârâții Universitatea „S.H.” București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea ”S.H.” București să fie obligată să emită diplomele de licență și suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licențiat al formei de învățământ superior absolvită, iar pârâtul Ministerul Educației Cercetării, Tineretului și Sportului să fie obligat la tipărirea formularelor tipizate, constând în Diploma de licență și suplimentul la diplomă, pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt absolvenți ai Facultății de Științe Juridice și Administrative din Brașov, specializarea Administrație Publică, respectiv Drept, din cadrul Universității ”S.H.” București, promoția 2009, că fiecare a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea din iulie 2009, că, în mod nejustificat, pârâta refuză să le elibereze diplomele de licență și suplimentele la diplomă, prin care să li se recunoască calitatea de licențiat al formei de învățământ superior absolvită.

Prin Sentința nr. 42/2012 din 6 februarie 2012 Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, - a respins acțiunea introdusă de reclamanții: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, - a admis acțiunea formulată de reclamanții mai sus menționați în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.”, - a obligat pe pârâta Universitatea ”S.H.” din București să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență”, însoțit de suplimentul de diplomă, prin care să se ateste că reclamantele au susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea urmată de fiecare în parte, obținând titlul de licențiat, - a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” din București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, - a obligat pe pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, a formularelor tipizate,

constând în Diploma de licență și suplimentul de diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantelor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universități ”S.H.” din București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că excepția neefectuării procedurii prealabile este întemeiată, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 109 pct. 2 C. proc. civ., astfel că a admis-o în privința cererii formulate de către reclamanții: I.E.V., T.M.V., M. (R.) I.G., I.I.V., G.P.P., O. (L.) V.A., O. (C.) V.M., S.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pe care a respins-o ca inadmisibilă.

Pe fondul acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” București, instanța a constatat că reclamanții au încheiat, în cursul anului 2006, contracte de studii cu Universitatea ”S.H.” București, având ca obiect pregătirea acestora în cadrul formei denumită ”învățământ la distanță”, la Facultatea de Științe Juridice și Administrative din Brașov, și că, în urma promovării examenului de licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverințe individuale, prin care se atestă că respectivii studenți au ”susținut și promovat examenul de licența”, obținând ”Titlul de licențiat” în specialitatea urmată, în finalul înscrisului făcându-se precizarea că adeverința are ”termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de licență” și că ”Universitatea ”S.H.”, având învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță și cu frecvență redusă”, precum și faptul că, întrucât reclamanților nu li s-au eliberat diplomele de licență, aceștia, prin cererea adresată, Universității ”S.H.”, au solicitat a li se elibera actul administrativ care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009. Instanța de fond a mai reținut că finalizarea cursurilor universitare organizate de Universitatea ”S.H.” București, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea,

în urma acestuia, a unei diplome, ”presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării”; menționatul refuz neputând acoperi lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuțiuni în domeniul asigurării calității educației.

Având însă în vedere că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ superior acreditate și nu conducătorului sistemului național de educație, Curtea a admis acțiunea reclamanților doar în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” din București, urmând să respingă acțiunea ce s-a intentat de către acestea pârâtului Ministerul Educației, pentru lipsa procedurii prealabile.

Curtea a mai constatat că între pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” și pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației există un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC ”R.” SA, a formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la completarea și eliberarea diplomelor de licență ce atestă absolvirea de către reclamante a cursurilor universitare la forma învățământ la distanță și că acest refuz constituie un exces de putere, atâta timp cât, prin intermediul lui, se neagă dreptul Universității de a organiza această formă de învățământ, conform reglementărilor prevăzute de Ordinul nr. 3404/2006, în condițiile în care, în perioada 2005 - 2009, nu au fost ridicate obiecții cu privire la desfășurarea acestei activități, și cât timp, anterior anului 2009, au fost puse la dispoziția Universității formulare tipizate, care au atestat finalizarea studiilor, prin susținerea examenului de licență, la formele de învățământ pe care Ministerul refuză, la această dată, să le mai recunoască ca fiind valabile.

Instanța a respins celălalt capăt al cererii de chemare în garanție, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că în cazul refuzului de executare, care poate fi constat abia după trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, devin incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, neexistând temei pentru obligarea chematei în garanție la plata sumei de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere la acest moment. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de studii reclamanților, care sunt absolvenți ai Facultății de Drept și Administrație Publică București, respectiv ai Facultății de Științe Juridice și Administrative Brașov, specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității „S.H.”, promoția 2009. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică locală.

De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Iași, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în prezent Ministerul Educației Naționale) împotriva Sentinței nr. 42/2012 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013. Procesat de GGC - AS