ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7099/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 784/45/2012 reclamanții A.E., G.D., G.P.E., C.M., G.M., G.N.L., M.L.E., P.C., G.M., S.Z., R.E., P.V., G.I.V. au chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., solicitând ca pârâta Universitatea S.H. să fie obligată să elibereze actul de studii cu regim special, suplimentul la diploma de licența iar pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin sentința nr. 370 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Iași a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele A.E., G.D., G.P.E., C.M., G.M., G.N.L., M.L.E., P.C., G.M., S.M.Z., R.E., P.V., și G.I.V.

în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. si M.E.C.T.S. A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu M.E.C.T.S. A fost obligată pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantelor actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență” și suplimentul la diploma de licență. A fost obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în Diploma de Licență. Instanța a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata de penalități de întârziere. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții sunt absolvenți ai Facultății de Psihologie Pedagogie din Brașov din cadrul Universității S.H. promoția 2009, specializările pedagogie si psihologie forma de învățământ cu frecvență redusă și au susținut și promovat examenul de licență în sesiunea din iulie 2009, eliberându-li-se în acest sens adeverință individuală, prin care se atestă că au ”susținut și promovat Examenul de Licență”, obținând ”Titlul de Licențiat” în specialitatea urmată, în finalul înscrisului făcându-se precizarea că adeverința are ”termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licență”. Întrucât reclamanților nu li s-a eliberat diploma de licență, prin cererea adresată Universității au solicitat să li se elibereze actul administrativ, care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009. Curtea a constatat ca Universitatea S.H.

a fost înființată ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, și că a fost acreditată sau autorizată să funcționeze pentru forma de învățământ de zi, printre altele și în domeniul de licență psihologie. Ca parte a sistemului național de învățământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispozițiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamantele au urmat cursurile acestei insti­tuții de învățământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice, și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor universitare.

Instanța de fond reține că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul, în cuprinsul căruia se stabilește, la art. 2, că ”Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”; la art. 8 prevăzându-se că ”Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”.

În raport de acest cadru normativ, care permitea universității să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată că organizeze cursuri de zi, și având în vedere că Facultatea de Psihologie Pedagogie din Brașov figurează ca fiind abilitată să organizeze forma de învățământ de zi pe aceste domenii de studiu de licență, Curtea a constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, factorii cu atribuții de decizie în conducerea sistemului național de educație nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul universității.

În aceste condiții de reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, instanța de fond a apreciat că aprobarea de către Universitatea S.H. a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializarea psihologie ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamantului la Facultate.

Recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantelor dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă.

Curtea a apreciat că într-un stat de drept nu se poate accepta ca organul cu rol de conducător al sistemului național de educație să persiste în refuzul de a aproba eliberarea formularelor tipizate solicitate de Universitatea S.H., doar pentru că nu sunt prevăzute în nici o hotărâre de guvern din anul 2002 până în anul 2007, din moment ce art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 leagă posibilitatea organizării acestei forme de învățământ doar de condiția acreditării cursurilor de zi, în domeniile respective, și de existența unor departamente specializate în cadrul universității organizatoare, simplul refuz neputând înlocui lipsa de acțiune și nefinalizarea vreunui demers legal, menit a constata pretinsa încălcare de către instituția de învățământ superior, organizatoare a examenului de licență, a regulilor referitoare la organizarea și desfășurarea procesului educațional, pe parcursul perioadei ce a trecut de la momentul înființării ei prin lege.

3. Recursul formulat de M.E.N. Prin cererea de recurs formulată M.E.N. a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul arătând că sentința atacată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Recurentul a invocat ca motiv de recurs și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior și nu a ținut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S. S-a susținut că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de învățământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale ce sunt aplicabile cauzei.

II. Decizia Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată se referă la obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea diplomei de licență, suplimentul la diploma de licența, iar pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate. Înalta Curte reține că pârâta Universitatea S.H. este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Prin Legea nr. 443/2002 a fost înființată Universitatea S.H.

din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Înalta Curte a reținut că Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuție.

În speță, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art. 10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ ce trebuie emis de o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul ce va emite actul. Văzând și dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, constatând că prin cererea introductivă a fost sesizată o instanță de la domiciliul reclamanților, Înalta Curte va respecta alegerea de instanță formulată de reclamanți, conform normei legale arătate. Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 - 313 teza finală C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de M.E.C.T.S. împotriva Sentinței nr. 370 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2013.