CASE OF REICHARDT v. ROMANIA

Primul reclamant s-a născut în 1925 și trăiește în Aachen (Germania). Al doilea reclamant s-a născut în 1929 și a murit în 2005. La 31 martie 1976, proprietatea reclamanților, care cuprinde apartamentul nr. 1 și teren absorbant situat în București, Intrarea Traian Demetrescu nr. 14, a fost confiscată de stat în temeiul decretului nr. 223/1974, după decizia lor de a părăsi țara. Nu s-a plătit nicio compensație. Nicio copie a deciziei de a confisca proprietatea a fost trimisă reclamanților. La 18 decembrie 1996, societatea T., deținută de stat responsabilă pentru gestionarea proprietății aparținând statului, a vândut apartamentul la acel locator, T.T., în temeiul Legii nr. 112/1995. La 3 mai 2001, reclamanții au introdus o procedură judiciară pentru restabilire în integritate și cerând ca vânzarea de către stat să declare nulă și nulă. La 24 august 2001, reclamanții au depus o cerere de restituire în formă de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 care reglementează proprietatea imobilă pe care a fost confiscată în mod incorect de stat. Până în prezent, nu au primit niciun răspuns. La 11 octombrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a permis în parte acțiunile reclamanților. În partea operativă a hotărârii pe care a declarat-o, printre altele, că nu exista niciun motiv pentru respingerea vânzării de către stat, dar a ordonat ca T.T. să permită reclamanților să dețină apartamentul și terenul apropiat. Curtea a comparat titlurile de proprietate, constatând că criza era ilegală, dar că T.T. a făcut achiziționarea de bună credință. 10. La 19 martie 2003, Curtea Regională de București a permis un recurs de către T.T. și de către societate T. și, în partea operativă a hotărârii, a variat hotărârea instanței de primă instanță prin respingerea acțiunii reclamanților de recuperare a proprietății. În raționamentul său, instanța a considerat că instanța de primă instanță a fost solicitată de către solicitanți să evalueze dacă criza era nulă și nulă pentru că nu au fost trimise o copie a deciziei de criză și că, prin urmare, instanța inferioară nu ar fi trebuit să analizeze legiferitatea apreciării propunerii sale. Curtea Regională a considerat, de asemenea, că nevoia de a informa reclamanții de criză nu a afectat validitatea acesteia și că reclamanții nu au titlul de proprietate valabil. 11. La 25 iunie 2003, Curtea de Apel din București, în partea operativă a unei decizii finale, a respins un recurs infondat asupra punctelor de drept ale reclamanților. În motivarea hotărârii, instanța a considerat că, deși unele dintre criticile reclamanților erau bine fundamentate, în special în ceea ce privește interpretarea greșită a legii de către Tribunalul Regional atunci când a constatat că Tribunalul a depășit limitele cererii formulate de reclamanți, aceste critici nu constituie motive de modificare a hotărârii anterioare în conformitate cu art. 304 alineatul § 9 din Codul de Procedură Civilă, ci numai pentru eliminarea raționării sale. Prin urmare, în partea de raționare a deciziei sale, Curtea de Apel a considerat, în conformitate cu concluziile instanței de primă instanță, că statul nu a avut niciun titlu valabil și că, prin urmare, reclamanții nu și-au pierdut dreptul de proprietate. Cu toate acestea, instanța a raționat că, întrucât reclamanții nu au contestat buna credință a T.T. în apelul lor, Curtea regională și-a respins corect cererea de recuperare a proprietății. 12. Dispozițiile juridice și jurisprudența relevante sunt prezentate în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999VII); Străin și alții c. România (n. 57001/00, §§ 19-26, ECHR 2005VII), Păduraru v. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, ECHR 2005XII (extras) și Tudor v. România (nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).