- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 13 noiembrie 2008
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Reichardt împotriva României
Traducere în română Auto
Primul reclamant s-a născut în 1925 și trăiește în Aachen (Germania). Al doilea reclamant s-a născut în 1929 și a murit în 2005. La 31 martie 1976, proprietatea reclamanților, care cuprinde apartamentul nr. 1 și teren absorbant situat în București, Intrarea Traian Demetrescu nr. 14, a fost confiscată de stat în temeiul decretului nr. 223/1974, după decizia lor de a părăsi țara. Nu s-a plătit nicio compensație. Nicio copie a deciziei de a confisca proprietatea a fost trimisă reclamanților. La 18 decembrie 1996, societatea T., deținută de stat responsabilă pentru gestionarea proprietății aparținând statului, a vândut apartamentul la acel locator, T.T., în temeiul Legii nr. 112/1995. La 3 mai 2001, reclamanții au introdus o procedură judiciară pentru restabilire în integritate și cerând ca vânzarea de către stat să declare nulă și nulă.
La 24 august 2001, reclamanții au depus o cerere de restituire în formă de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 care reglementează proprietatea imobilă pe care a fost confiscată în mod incorect de stat. Până în prezent, nu au primit niciun răspuns. La 11 octombrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a permis în parte acțiunile reclamanților. În partea operativă a hotărârii pe care a declarat-o, printre altele, că nu exista niciun motiv pentru respingerea vânzării de către stat, dar a ordonat ca T.T. să permită reclamanților să dețină apartamentul și terenul apropiat. Curtea a comparat titlurile de proprietate, constatând că criza era ilegală, dar că T.T. a făcut achiziționarea de bună credință.
10. La 19 martie 2003, Curtea Regională de București a permis un recurs de către T.T. și de către societate T. și, în partea operativă a hotărârii, a variat hotărârea instanței de primă instanță prin respingerea acțiunii reclamanților de recuperare a proprietății. În raționamentul său, instanța a considerat că instanța de primă instanță a fost solicitată de către solicitanți să evalueze dacă criza era nulă și nulă pentru că nu au fost trimise o copie a deciziei de criză și că, prin urmare, instanța inferioară nu ar fi trebuit să analizeze legiferitatea apreciării propunerii sale. Curtea Regională a considerat, de asemenea, că nevoia de a informa reclamanții de criză nu a afectat validitatea acesteia și că reclamanții nu au titlul de proprietate valabil.
11. La 25 iunie 2003, Curtea de Apel din București, în partea operativă a unei decizii finale, a respins un recurs infondat asupra punctelor de drept ale reclamanților. În motivarea hotărârii, instanța a considerat că, deși unele dintre criticile reclamanților erau bine fundamentate, în special în ceea ce privește interpretarea greșită a legii de către Tribunalul Regional atunci când a constatat că Tribunalul a depășit limitele cererii formulate de reclamanți, aceste critici nu constituie motive de modificare a hotărârii anterioare în conformitate cu art. 304 alineatul § 9 din Codul de Procedură Civilă, ci numai pentru eliminarea raționării sale. Prin urmare, în partea de raționare a deciziei sale, Curtea de Apel a considerat, în conformitate cu concluziile instanței de primă instanță, că statul nu a avut niciun titlu valabil și că, prin urmare, reclamanții nu și-au pierdut dreptul de proprietate.
Cu toate acestea, instanța a raționat că, întrucât reclamanții nu au contestat buna credință a T.T. în apelul lor, Curtea regională și-a respins corect cererea de recuperare a proprietății. 12. Dispozițiile juridice și jurisprudența relevante sunt prezentate în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999VII); Străin și alții c. România (n. 57001/00, §§ 19-26, ECHR 2005VII), Păduraru v. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, ECHR 2005XII (extras) și Tudor v. România (nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
4. The first applicant was born in 1925 and lives in Aachen (Germany). The second applicant was born in 1929 and died in 2005.
On 31 March 1976 the applicants’ property, comprising flat no. 1 and appurtenant land situated in Bucharest, Intrarea Traian Demetrescu no. 14, was seized by the State under Decree no. 223/1974, following their decision to leave the country. No compensation was paid. No copy of the decision to seize the property was sent to the applicants.
On 18 December 1996 company T., a State-owned company responsible for the management of property belonging to the State, sold the flat to the then tenant, T.T., under Law no. 112/1995.
On 3 May 2001 the applicants brought court proceedings for restitutio in integrum and seeking to have the sale by the State declared null and void.
On 24 August 2001 the applicants lodged an application with the administrative authorities for restitution in kind of the property under Law no. 10/2001 governing immovable property wrongfully seized by the State. So far they have not received any answer.
On 11 October 2002 the Bucharest Court of First Instance allowed the applicants’ action in part. In the operative part of the judgment it held, inter alia, that there were no grounds for rescission of the sale by the State, but ordered T.T. to allow the applicants to take possession of the flat and the appurtenant land. The court compared the property titles, finding that the seizure had been unlawful but that T.T. had made the purchase in good faith.
On 19 March 2003 the Bucharest Regional Court allowed an appeal by T.T. and by company T. and, in the operative part of the judgment, varied the judgment of the first-instance court by dismissing the applicants’ action for recovery of the property. In its reasoning, the court considered that the first-instance court had been requested by the applicants to assess whether the seizure was null and void because they had not been sent a copy of the seizure decision, and that therefore the lower court should not have analysed the lawfulness of the seizure of its own motion. The Regional Court also considered that the failure to inform the applicants of the seizure did not affect its validity and that the applicants had no valid property title.
On 25 June 2003 the Bucharest Court of Appeal, in the operative part of a final decision, dismissed as groundless an appeal on points of law by the applicants. In the reasoning of the judgment the court considered that although some of the applicants’ criticisms were well-founded, in particular regarding the misinterpretation of the law by the Regional Court when it found that the Court of First Instance had exceeded the limits of the request made by the applicants, those criticisms did not constitute grounds for amending the previous judgment in accordance with Article 304 § 9 of the Code of Civil Procedure, but only for removing its reasoning. Therefore, in the reasoning part of its decision, the Court of Appeal considered, in line with the findings of the first-instance court, that the State had no valid title and that therefore the applicants had never lost their right of property. However, the court reasoned that as the applicants had not contested T.T.’s good faith in their appeal, the Regional Court had correctly dismissed their claim for recovery of the property.
The relevant legal provisions and jurisprudence are set forth in the judgments Brumărescu v. Romania ([GC], no. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999VII); Străin and Others v. Romania (no. 57001/00, §§ 19-26, ECHR 2005VII); Păduraru v. Romania (no. 63252/00, §§ 38-53, ECHR 2005XII (extracts)); and Tudor v. Romania (no. 29035/05, §§ 15-20, 17 January 2008).