CASE OF TAMIR AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 42194/05 îndreptată împotriva României, prin care șapte resortisanți israelieni, Dov Tamir, Doris Sharon, Maritta

Reclamanții au fost reprezentați de Alexandru Găzdag și, ulterior, de primul reclamant, Dov Tamir. Guvernul român („Guvernul”)

La 9 februarie și 13 septembrie 2007, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Conform prevederilor art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul vor fi examinate împreună.

Primii șase reclamanți s-au născut în 1946, 1940, 1936, 1945, 1937 și, respectiv, 1941 și locuiesc în Israel. A șaptea reclamantă s-a născut în 1920 și a murit în 2004.

În 1950, o clădire și terenul aferent de 1

În 1974, proprietatea a fost împărțită și înregistrată cu două numere topografice: 200-201/2/1 și 200-201/2/2. Titlul de proprietate asupra imobilului cu numărul 200-201/2/2 a fost înregistrat pe numele M.I. și M.A. și imobilul cu numărul 200-201/2/1 a fost împărțit în șase apartamente, împreună cu terenul aferent.

La 21 mai 2001, reclamanții, în calitate de moștenitori ai F.A., Z.E. și K.I., au depus la autoritățile administrative o cerere pentru restituirea proprietății în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat.

La 11 decembrie 2002, Primăria Mediaș a admis în parte cererea acestora și a dispus restituirea apartamentelor 1, 2 și 4, având în vedere că acestea nu fuseseră vândute de stat unor terți. În privința terenului aferent acestor trei apartamente, cererea reclamanților de restituire a fost respinsă, pe motiv că aceștia nu aveau cetățenie română. Primăria a respins, de asemenea, cererea acestora în ceea ce privește apartamentele 3, 5 și 6 și apartamentul înregistrat cu numărul 200-201/2/2, pe motiv că acestea fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Totuși, acesta a decis că reclamanții urmau să primească despăgubiri pentru apartamentele în cauză.

Reclamanții au contestat decizia primarului în instanței, pretinzând restituirea întregii proprietăți.

La 4 martie 2003, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea acestora, a anulat decizia privind terenul aferent apartamentelor 1, 2 și 4 și a dispus Consiliului Local Mediaș să ofere posibilitatea reclamanților să recupereze terenul respectiv. Acesta a reținut faptul că trei dintre reclamanți probaseră că dețineau cetățenia română. Instanța a considerat că întreaga proprietate, și anume clădirea și terenul aferent de 1.683 mp, fusese preluată în mod abuziv de stat. De asemenea, aceasta a reținut că statul avea în proprietate doar apartamentele 1, 2 și 4, împreună cu terenul aferent acestora, și a considerat că reclamanții aveau dreptul la despăgubiri în temeiul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește apartamentele vândute terților.

Reclamanții au declarat apel, pretinzând întreaga proprietate.

La 17 iunie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul acestora. Aceasta a hotărât că prima instanță stabilise în mod corect că cele patru apartamente din imobil, care nu fuseseră restituite, fuseseră vândute în conformitate cu Legea nr. 112/1995 și că reclamanții aveau dreptul doar la despăgubiri în temeiul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Prin hotărârea definitivă din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamanților.

La 5 iunie 2006, Primăria Mediaș a modificat dispozițiile deciziei administrative din 11 decembrie 2002 și a autorizat reclamanții să recupereze terenul aferent apartamentelor 1, 2 și 4. De asemenea, acesta a reținut că, în ceea ce privește celelalte patru apartamente, care erau imposibil de recuperat, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005.

Până în prezent reclamanții nu au primit nicio despăgubire pentru partea din proprietate care era imposibil de recuperat.

Dispozițiile legale și jurisprudența relevante sunt descrise în următoarele hotărâri:

Curtea reiterează faptul că existența unei victime a unei încălcări, adică o persoană vătămată direct de o presupusă încălcare a unui drept prevăzut de convenție, este indispensabilă pentru a pune în mișcare mecanismul de protecție prevăzut în convenție, deși acest criteriu nu trebuie aplicat într-un mod rigid, mecanic și inflexibil pe parcursul acțiunii (a se vedea

Astfel cum reiese din jurisprudența sa constantă, Curtea permite în mod normal rudelor de gradul întâi să continue procedura, cu condiția ca ruda în cauză să aibă suficient de mult interes, în cazul în care reclamantul inițial a murit după introducerea cererii în fața Curții [a se vedea

În această privință, Curtea observă că a șaptea reclamantă, Margareta Ebner, a decedat înainte de introducerea cererii în numele său la 11 noiembrie 2005 de către reprezentantul reclamanților de la vremea respectivă. Prin urmare, Curtea consideră că a șaptea reclamantă nu îndeplinește condițiile art. 34 din convenție și că cererea trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă

Reclamanții au pretins că statul a vândut cele patru apartamente din imobil unor terți cu rea-credință și, de asemenea, s-au plâns că nu au primit nici dreptul de proprietate și niciun fel de despăgubire. Prin urmare, a fost încălcat art.

Guvernul a ridicat o excepție de incompatibilitate

Guvernul a considerat, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă, deoarece, spre deosebire de cauzele

Reclamanții au subliniat că instanțele au recunoscut că întreaga proprietate fusese preluată în mod abuziv de stat și nu au găsit nicio justificare pentru restituirea doar a unei părți din proprietate, fără ca aceștia să primească vreo despăgubire pentru restul.

Curtea observă că o excepție similară ridicată de Guvern a fost respinsă în hotărârile în cauzele

Curtea concluzionează că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Guvernul a reiterat argumentele prezentate anterior în cauze similare.

Reclamanții au contestat argumentele respective.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar și înainte ca problema proprietății să fi fost soluționată definitiv în instanță, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care să o poată determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Vânzarea de către stat a bunurilor reclamanților încă îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut de o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare de proprietate

Curtea constată că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare stabilit în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 va permite beneficiarilor acestui sistem să obțină despăgubiri care să reflecte valoarea comercială a bunurilor de care au fost privați, în conformitate cu o procedură și un program previzibile.

Având în vedere jurisprudența sa cu privire la această problemă, Curtea consideră că, în prezenta cauză, privarea reclamanților de bunurile lor, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-le dreptul la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 § 1 din convenție, că procedura în cauză nu a fost echitabilă.

După examinarea atentă a plângerilor reclamanților în lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite la art. 6 § 1 din convenție.

Art.

Reclamanții au solicitat restituirea celor patru apartamente din imobil sau, dacă acest lucru este imposibil, 200

Guvernul a considerat că

Curtea reiterează că o hotărâre în care se constată o încălcare impune statului pârât obligația legală, în temeiul convenției, de a pune capăt încălcării și de a acorda reparație pentru consecințele acesteia. Dacă dreptul intern permite numai efectuarea unei reparații parțiale, art. 41 din convenție acordă Curții competența de a acorda o despăgubire părții vătămate prin acțiunea sau omisiunea care a dus la constatarea unei încălcări a convenției. Curtea beneficiază de o anumită marjă de apreciere în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul „echitabilă” și sintagma „dacă este cazul”.

Curtea observă că reclamanții nu sunt singurele persoane care pot solicita dreptul la respectarea proprietății în cauză (a se vedea supra, pct. 8 și 10). Având în vedere că din actele de la dosar nu reiese că reclamanții au divizat proprietatea respectivă, Curtea nu va dispune statului pârât să restituie reclamanților părțile respectivei proprietăți, parțial sau total (a se vedea

Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii proprietății. Ținând seama de informațiile și de rapoartele de expertiză prezentate de părți cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, Curtea le acordă acestora împreună 181

Curtea este conștientă de faptul că moștenitorul doamnei Margareta Ebner poate pretinde un drept cu privire la proprietatea în cauză. Totuși, având în vedere că acesta nu a fost considerat parte la prezenta acțiune în fața Curții (a se vedea supra, pct. 17-19), Curtea consideră că este necesar să acorde întreaga sumă reclamanților, ținând seama că moștenitorul are la dispoziție mijloacele oferite de dreptul intern pentru a soluționa un eventual litigiu cu aceștia.

De asemenea, reclamanții au solicitat 8

Guvernul a contestat aceste pretenții. Acesta a considerat că zborul din Israel în România din noiembrie 2006 nu era necesar, având în vedere că reclamanții erau reprezentați atât în procedura internă, cât și în fața Curții. În ceea ce privește onorariul avocaților, reclamanții nu au prezentat contractele de asistență judiciară pentru a dovedi dacă fuseseră plătiți pentru procedura internă sau cea în fața Curții referitoare la prezenta cerere. Cu toate acestea, gradul scăzut de complexitate al prezentei cauze nu a justificat sumele mari plătite mai multor avocați. Guvernul a susținut, de asemenea, că sumele plătite consiliului local, deși erau legate de o încălcare a drepturilor lor garantate de convenție, fuseseră ocazionate de faptul că dețineau o parte din proprietatea în cauză. Suma pretinsă pentru taxele poștale era excesivă și nejustificată.

În conformitate cu jurisprudența Curții, rambursarea cheltuielilor de judecată este acordată în temeiul art. 41 numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. De asemenea, taxele legale fac obiectul unei rambursări numai în măsura în care acestea sunt legate de încălcarea constatată [a se vedea art. 60 din Regulamentul Curții și, printre alte autorități,

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.