CASE OF DUMBRAVA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 25234/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Tudor Dumbravă („reclamantul”),

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 27 februarie 2006, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art.

Reclamantul s-a născut în 1946 și locuiește în București.

În 1984, imobilul, care se afla în proprietatea mamei reclamantului și în care aceștia locuiau, a fost demolat de stat fără nicio despăgubire. Prin urmare, la 18 octombrie 1984, mamei reclamantului i-a fost aprobată cererea de închiriere a apartamentului nr. 18 situat pe strada Valea Călugărească nr. 2, din București.

La 25 martie 1991, mama reclamantului a adresat o cerere societății O., societate deținută de stat responsabilă cu administrarea proprietăților statului, de cumpărare a apartamentului în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 și al Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de

La 26 ianuarie 1994, V.V. a încheiat un contract de închiriere a apartamentului nr. 18. Potrivit reclamantului, la momentul respectiv acesta locuia în apartament.

La 17 martie 1994, reclamantul a solicitat instanței să oblige în solidar societățile O. și R., în calitate de societăți deținute de stat responsabile cu administrarea proprietăților statului, să îi vândă apartamentul nr. 18.

La 11 mai 1998, Tribunalul București a admis acțiunea reclamantului, considerând că acesta moștenise dreptul mamei sale de cumpărare a respectivului apartament, și a dispus ca cele două societăți să încheie cu reclamantul un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 18.

La 30 septembrie 1999, Curtea de Apel București, prin hotărâre definitivă, a respins ca neîntemeiat apelul formulat de cele două societăți, care solicitau încadrarea apartamentului în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar nu a Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992.

Cu toate că exista o recunoaștere pe cale judecătorească a obligației autorităților de a-i vinde reclamantului apartamentul nr. 18, acesta din urmă nu a putut să-l cumpere, fiind informat că, la 27

La 12 februarie 2001, reclamantul a solicitat instanței să constate că vânzarea apartamentului nr. 18 este nulă de drept și să dispună realizarea vânzării de către autorități astfel cum s-a prevăzut în hotărârea din 30 septembrie 1999.

La 27 februarie 2002, reclamantul a depus o plângere penală împotriva celor doi directori ai societății O. pe motiv că au adus atingere interesului său personal în exercitarea atribuțiilor lor în calitate de funcționari publici și că au transmis informații false pentru a fi incluse într-un document. La 5 noiembrie 2003, procurorul public a dispus neînceperea urmăririi penale deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale. Cu toate acestea, procurorul a considerat că au fost întrunite elementele constitutive ale ambelor infracțiuni deoarece, pe de o parte, apartamentul fusese vândut cu toate că făcea obiectul unor proceduri pendinte și înaintea pronunțării unei hotărâri definitive în materie și, pe de altă parte, cei doi reprezentanți fuseseră de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare cu V.V.

Dreptul intern relevant în prezenta cauză este descris în

Potrivit art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990, contractul de vânzare-cumpărare și procesul-verbal de predare-primire a locuinței dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinței cumpărate în condițiile prezentului decret-lege și constituie titlu de proprietate.

Reclamantul a argumentat că vânzarea de către stat unui terț a apartamentului nr. 18 a reprezentat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul a contestat acest argument.

Guvernul a ridicat o excepție de incompatibilitate

Reclamantul a contestat acest argument.

Curtea reiterează că un reclamant poate invoca încălcarea art.

Totuși, în anumite circumstanțe, o „speranță legitimă” de obținere a unui „activ” poate, de asemenea, beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr.

Astfel, în cazul în care un interes de natură patrimonială îmbracă forma unei creanțe, se poate considera că persoana îndreptățită are o „speranță legitimă” dacă există un temei suficient pentru acest interes în legislația națională, de exemplu, atunci când există o jurisprudență consacrată a instanțelor naționale care confirmă existența acestuia [

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul a introdus o acțiune pentru a obliga două societăți deținute de stat responsabile cu administrarea proprietăților statului să-i vândă apartamentul nr. 18. În hotărârea definitivă din 30 septembrie 1999, Curtea de Apel București a stabilit dreptul reclamantului de a cumpăra respectivul apartament și a dispus ca autoritățile să încheie contractul de vânzare, în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992.

Este adevărat că dreptul de proprietate se transmite doar atunci când a fost plătit prețul apartamentului de către reclamant. Totuși, atunci când a introdus acțiunea pentru a i se aproba cumpărarea apartamentului, reclamantul era îndreptățit să spere că aceasta va fi examinată în temeiul legislației aplicabile dacă a îndeplinit celelalte condiții relevante de fond și de procedură. Atunci când instanțele au stabilit obligația legală a autorităților de a vinde respectivul apartament, cu siguranță, reclamantul s-a așteptat să îl poată cumpăra și astfel să dobândească un drept de proprietate în conformitate cu legislația românească (a se vedea,

În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că, în ceea ce îl privește pe reclamant, trebuie să se considere că a avut cel puțin speranța legitimă de a realiza tranzacția. Într-adevăr, vânzarea nu s-a produs din cauza unei acțiuni a autorităților, iar nu din cauză că reclamantul nu a reușit să îndeplinească cerințele legale conexe dreptului său de a realiza tranzacția [a se vedea,

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

Guvernul consideră că refuzul instanțelor de a declara nulă de drept vânzarea către un terț nu a reprezentat o ingerință în dreptul reclamantului. În ipoteza în care Curtea reține că a existat o ingerință, Guvernul susține că a fost prevăzută de lege și proporțională cu scopul acesteia. Vânzarea către un terț a fost realizată legal, în conformitate cu Legea nr. 112/1995 și în baza titlului său valid de proprietate.

Reclamantul a contestat acest argument. În special, a făcut trimitere la constatarea procurorului potrivit căreia vânzarea către V.V. s-a realizat cu rea-credință.

Spre deosebire de Guvern, Curtea apreciază că aspectul în litigiu în prezenta cauză este similar într-o anumită măsură jurisprudenței sale consacrate în materia proprietăților naționalizate în mod nelegal de către regimul comunist și ulterior vândute chiriașilor (a se vedea

Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenței sale, vânzarea de către stat a bunurilor unei persoane, chiar înainte ca problema proprietății să fi fost soluționată definitiv de către instanțe, constituie o privare de proprietate. Această privare, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea

Curtea consideră că acest principiu poate fi aplicat

După ce a examinat întregul material care i-a fost pus la dispoziție, Curtea apreciază că Guvernul nu a avansat niciun argument și nu a prezentat niciun fapt de natură a o convinge să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Vânzarea de către stat unui terț a apartamentului pe care era obligat printr-o hotărâre judecătorească definitivă să îl vândă reclamantului îl împiedică pe acesta din urmă să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație constituie o privare

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, privarea reclamantului de bunul său, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, a impus reclamantului o povară disproporționată și excesivă, încălcându-i dreptul de a se bucura de bunurile sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamantul s-a plâns în temeiul art.

După o examinare atentă a argumentelor reclamantului, în lumina tuturor materialelor care i-au fost puse la dispoziție, Curtea constată că, în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra aspectelor sesizate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Art.

Reclamantul a solicitat ca apartamentul nr. 18 să îi fie vândut acestuia, evaluându-l la 65

Guvernul a susținut că reclamantul nu a pretins nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile material și moral. Având în vedere propriul raport de expertiză bazat pe o evaluare teoretică a valorii, Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului este de 45

Curtea reiterează că o hotărâre prin care se constată o încălcare impune statului pârât obligația legală în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a acorda o reparație pentru consecințele acesteia. Dacă dreptul intern permite numai efectuarea unei reparații parțiale, art. 41 din Convenție acordă Curții competența de a acorda o despăgubire părții vătămate prin acțiunea sau omisiunea care a dus la constatarea unei încălcări a Convenției. Curtea beneficiază de o anumită marjă de apreciere în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul „echitabilă” și sintagma „dacă este cazul”.

Printre materiile de care Curtea ține seama când apreciază o despăgubire se află prejudiciul material, anume pierderea efectiv suferită ca rezultat direct al pretinsei încălcări, și prejudiciul moral, anume reparațiile pentru anxietatea, neplăcerile și incertitudinea cauzate de încălcare, precum și alte pierderi de ordin nepatrimonial (a se vedea, printre alte hotărâri,

În plus, dacă unul sau mai multe prejudicii nu pot fi determinate cu precizie sau dacă distincția între prejudiciul material și cel moral se dovedește dificilă, Curtea poate decide să efectueze o evaluare globală [a se vedea

Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, realizarea vânzării proprietății respective (apartamentul nr. 18 situat în București, str. valea Călugărească nr. 2), astfel cum a fost dispusă prin hotărârea din 11 mai 1999 a Tribunalului București, care a devenit definitivă, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

În absența realizării tranzacției respective de către statul pârât, Curtea reține că statul pârât trebuie să ofere reclamantului spre vânzare un apartament cu o suprafață și o valoare echivalente sau, în cazul în care reclamantul nu consideră oferta acceptabilă, o sumă cu titlu de despăgubire pentru foloasele nerealizate în valoare de 10

Curtea consideră că ingerințele semnificative în dreptul reclamantului de a se bucura netulburat de bunurile sale nu ar putea fi compensate în mod adecvat prin simpla constatare a încălcării art.

Reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor fața instanțelor naționale, fără a le cuantifica sau a transmite documente justificative. Acesta a lăsat la aprecierea Curții stabilirea sumei care trebuie acordată pentru acest capăt de cerere.

Guvernul a considerat că reclamantul nu a depus o cerere în această privință.

Curtea reamintește că, în temeiul art.

În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu și-a justificat cererea, întrucât nu a stabilit valoarea cheltuielilor suportate și nici nu a prezentat vreun document justificativ. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio despăgubire pentru acest capăt de cerere [a se vedea

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.