ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința civilă

nr. 4957 din 30 noiembrie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 2439/1998, Judecătoria

Buftea a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea

formulată de reclamanta SCLF Militari în contradictoriu cu pârâtele Primăria

Bragadiru, Primăria Gruiu și Prefectura Ilfov, pentru autoritate de lucru

judecat și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E., I.G.Gh.,

I.M.Gh., D.E. și M.I. împotriva pârâtei Primăria comunei Chiajna, ca

netimbrată.

Instanța a avut în

vedere împrejurarea că, intervenienții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I.,

M.I., M.E., I.G.Gh., I.M.Gh., D.E. și M.I. au formulat la data de 28 mai 1998

cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele Primăria

comunei Chiajna și SCLF Militari, prin care au solicitat să se constate că sunt

proprietarii suprafeței de 21.924 mp situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3

și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie și

folosință terenul în motivarea cererii de intervenție, s-a arătat că sunt

moștenitorii numiților M.K. zis I. și P.I., zis V., că autorii lor au avut în

proprietate suprafața de teren de 21.924 mp pe care se afla o moară și anexele

ei conform Procesului-verbal nr. 1347 din 26 iulie 1948 de luare în primire. În

anul 1948 prin actul nr. 1347 în mod abuziv terenul compus din teren și

construcție, inclusiv anexele, a fost preluat în drept, cererea de intervenție

a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., art. 1075 C. civ. și

următoarele, art. 111 C. proc. civ.

Împotriva sentinței

instanței de fond, au formulat apel intervenienții, fiind format Dosarul nr.

1148/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin Încheierea din

data de 4 noiembrie 1999 instanța a admis în principiu cererea de intervenție

formulată de C.I. prin care solicita "să fie înscrisă în rândul

intervenienților" din Dosarul nr. 2439/1998, cu motivarea că face parte

dintre moștenitorii numitului M.I., zis I.

De asemenea, I.V. a

formulat cererea de intervenție în interes propriu prin care a arătat că are

calitatea de moștenitor al defuncților M.I. - I. și P.I.V., ca fiu al lui D.I.

(decedat) și E.I. (soția supraviețuitoare, parte în proces).

Prin Decizia civilă

nr. 1705A din 11 mai 2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a fost

admis apelul, a fost desființată Sentința civilă nr. 4937 din 30 noiembrie 1998

a Judecătoriei Buftea și s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă

soluționare în fond, la Tribunalul București.

Prin cererea

precizatoare a cererii de intervenție, aflată la dosar fond, intervenienții au

arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Primăria Chiajna,

solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr.

3, invocând, ca titluri de proprietate ale autorilor M.I., zis I. și P.I., zis

V., următoarele înscrisuri: Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10919/1909,

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10918/1909, Contractul de vânzare-cumpărare

nr. 187 din 12 aprilie 1912, Actul de vânzare-cumpărare nr. 30315/1924, Actul

de vânzare-cumpărare nr. 12863 din 16 aprilie 1912, actul de notorietate din

data de 1 decembrie 1924,

Prin Sentința civilă

nr. 1752 din 22 noiembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 6243/2000 Tribunalul

București, secția a IV-a civilă a disjuns cererile de intervenție de acțiunea

introductivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.F.M. SA, în

contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Bragadiru, Primăria comunei Gruiu,

Primăria comunei Chiajna, Primăria comunei Chitila și Prefectura Județului

Ilfov, ca inadmisibilă.

La termenul din data

de 21 februarie 2003 intervenienții au precizat cererea în sensul că înțeleg să

se judece în contradictoriu cu pârâtele SC L.F.M. SA și cu Primăria comunei

Chiajna.

Prin Sentința civilă

nr. 1664 din 13 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă s-a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanții V.N.,

T.E., M.E., V.I., G.J., M.V., I.C., I.M., I.A., I.Gh., D.E., M.B.M., C.I.,

I.E., I.V., I.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, din perspectiva art. 480 C. civ.

și a faptului că într-o acțiune în revendicare calitatea de reclamant trebuie

să corespundă cu calitatea de titular ai dreptului de proprietate, că

reclamanții, ca moștenitori ai foștilor proprietari M.I. și P.I.V., nu mai au

un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 5.000 mp, conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr.

15/1990.

Referitor la restul

suprafeței de teren revendicate, cu privire la care reclamanții arată că se

află în proprietatea pârâtei Primăria comunei Chiajna, instanța a respins

acțiunea pe considerentul că, pentru suprafața de teren aflată în administrarea

sa, pârâta a dispus restituirea în natură conform Dispoziției nr. 8/2003, teren

asupra căruia au fost puși în posesie conform Procesului-verbal nr. 3419 din 22

iulie 2002.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel apelanții-reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, susținând că instanța nu realizează complet o comparare a

titlurilor, în sensul că nu analiză titlurile de proprietate invocate în

susținerea cererii. Arată că, instanța de fond trebuia să rețină ca probă

concludentă ultimul raport de expertiză întrucât a fost acceptat de toate

părțile și că a reținut în mod greșit că suprafața de 5.000 mp din totalul

terenului revendicat a intrat în patrimoniul societății comerciale M.I.

Prin Decizia civilă

nr. 422/A din 29 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat,

apelul.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs reclamanții, criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 1590 din 22 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

excepția nulității recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanți

împotriva Deciziei civile nr. 422A din 29 mai 2008 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte, a

reținut că în ambele cereri de recurs sunt invocate motive prevăzute de pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., astfel încât, chiar dacă numai unele dintre

criticile formulate pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate, excepția

nulității recursului este nefondată, atât timp cât nulitatea cererii de recurs

prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este

acoperită dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Totodată, Înalta

Curte a avut în vedere dispozițiile art. 61 pct. 5 C. proc. civ. privind

obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de

fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care

au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la

nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții

aplicabile și în apel conform art. 298 C. proc. civ.

Instanța supremă a

reținut, din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două

instanțe de fond, ca instanța de apel a reiterat motivarea primei instanțe și

argumentele în baza cărora aceasta și-a întemeiat soluția. Această abordare, nu

putea să o scutească de obligația de a examina concret criticile invocate în

apel.

Instanța de apel a

omis să răspundă în concret motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate,

ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Cum

nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi acoperită câtă

vreme decizia pronunțată în apel nu cuprinde niciun argument propriu specific

căii devolutive de atac, reprezentând doar "lipirea" motivării primei

instanțe, deciziei din apel, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (3) C. proc. civ., a admis recursurile și a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor, aceleiași instanțe.

Prin Decizia civilă

nr. 333A din septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelanții-reclamanți.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că, dispozițiile art. 480 C. civ.

au fost aplicate corect de instanța fondului, dispozițiile fiind coroborate cu

decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză,

prin cererea precizatoare a cererii de intervenție apelanții au arătat că

solicită obligarea Primăriei Chiajna și a intimatei să le lase în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 21.924 mp, situat în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3. în decizia evocată s-a stabilit că, în virtutea

principiului specialia generalibus derogam, concursul dintre legea generală și

legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu

este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. În ceea ce

privește jurisprudența CEDO, trebuie subliniat că statele semnatare ale

Convenției au plenitudinea în adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc

de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat. Odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și

coerență pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Este adevărat că,

prin apelul declarat, apelanții fac trimiteri la jurisprudența CEDO, dar

aceștia nu au avut în vedere cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României când,

în definirea noțiunii de bun actual și valoare patrimonială, s-a statuat că

existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara ori cam în

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au

dispus în mod expres restituirea bunului.

În prezenta cauză,

apelanții nu au făcut dovada existenței unui „bun actual" în sensul

dispozițiilor invocate și, deși acțiunea în revendicare promovată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite

aspecte, în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în

conflict, de la dreptul comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.

În cadrul acțiunii în

revendicare deduse judecății toate părțile au exhibat câte un titlu; apelanții

au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu dețin o hotărâre de

revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata - certificatul de atestare

a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000.

Din titlul de

proprietate exhibat de intimata SC L.F.M. SA rezultă că terenul în suprafață de

21.924 mp, revendicat de apelanți, este proprietatea pârâtei, care a obținut

certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.

15/1990. Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul din modurile

originale de dobândire a proprietății, și cum acest certificat nu a fost

contestat, terenul în litigiu menționat în certificatul de atestare a dreptului

de proprietate al intimatei a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea

prevederilor Legii nr. 15/1990. În favoarea intimatei se poate reține și

împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl folosește cu bună-credință,

astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează aceasta este mai

caracterizat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 3455 din 19iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curtea de Casație și Justiție a reținut, din considerentele

deciziei atacate, că instanța de apel a pornit în analizarea apelului de la

premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

În realitate, cererea

de intervenție, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei

Chiajna și SCLF Militari, prin care se solicita să se constate că

intervenienții sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp situată în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să

lase în liberă posesie și folosință terenul a fost formulată la data de 28 mai

motivele de apel formulate, raportat la situația reală din cauză, așa cum se

dispusese prin decizia de casare anterioară.

În ceea ce privește

susținerea din recurs în sensul că în mod greșit s-ar fi raportat instanța de

apel la hotărârea CEDO din cauza Atanasiu contra României, Înalta Curte a

reținut că specific acestei cauze nu este momentul la care a fost formulată

acțiunea în revendicare (înainte sau după înstrăinarea imobilului către chiriaș

sau persoana care se afla în posesia bunului), ci este faptul că se referă la

situația unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989,

în mod abuziv și, la calificarea existenței unui bun actual în patrimoniul

fostului proprietar, care ar da dreptul la restituirea în natură a bunului, în

funcție de existența unei hotărâri judecătorești prin care instanțele să-i fi

recunoscut acestuia calitatea de proprietar și să fi dispus în mod expres

restituirea bunului.

De asemenea, în

cadrul acestei hotărâri la parag. 134 - 135, sunt redate o serie de principii

ce decurg din jurisprudența CEDO pentru circumstanțierea noțiunii de

"bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Or, tocmai aceasta este și situația care trebuie

determinată, în primul rând, și în cadrul prezentului litigiu. Astfel, cele

statuate de CEDO în cauza Atanasiu contra României sunt relevante în stabilirea

dacă intervenienții principali aveau un bun actual la data formulării acțiunii

care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, imobil despre

care se pretinde că se încadrează în categoria imobilelor trecute în

proprietatea statului în mod abuziv în perioada 1945 - 1989.

În ceea ce privește

analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge

la concluzia că reclamanții aveau un bun actual care să le dea dreptul la

restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care

trebuie verificat într-o acțiune în revendicare este dacă reclamantul are

calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.

S-a arătat ca „în

rejudecare. instanța de apel să analizeze și incidența celorlalte hotărâri CEDO

invocate de către recurenții-reclamanți, raportat la situația de fapt din

prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3),

drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304

alin. (1) pct. 5, art. 261 pct. 5 și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a

admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași curți de apel.

În rejudecare,

dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21 august 2013, sub

nr. 2793/2/2011*.

Prin Decizia civilă

nr. 289 din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelanții-reclamanți I.E., I.V., V.N., T.E., T.D., M.E.,

V.I., T.C.N. (fostă G.), moștenitoare a apelantei-reclamante G.J., D.J.R.,

moștenitor al apelantului-reclamant M.V., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E.,

M.B.M., C.I. și I.C., M.E., moștenitoarea apelantului-reclamant M.V. și M.C.D.,

moștenitor al apelantului-reclamant M.V., împotriva Sentinței civile nr. 1664

din 13 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC L.F.M. SA și Primăria Comunei

Chiajna.

Apelanții reclamanți

au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, cu

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel, verificând sentința apelată, prin prisma criticilor

invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, dar și a îndrumărilor

obligatorii date în recurs, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 315 C. proc.

civ., curtea de apel reține că are de analizat temeinicia cererii în revendicare

formulată de reclamanți, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin

raportare la situația reală din cauză, având a proceda cu prioritate la

verificarea calității reclamanților de a fi deținătorii unui „bun actual",

astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența CEDO și numai în

subsidiar - dacă se ajunge la concluzia că reclamanții au un bun actual care să

le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului - de a proceda la

analizarea titlului pârâtei SC L.F.M. SA. Instanța de apel, mai reține că, în

rejudecare, are a analiza incidența celorlalte hotărâri CEDO invocate de către

recurenții-reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și

celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În analiza efectuată,

curtea de apel reține că obiectul litigiului de față îl constituie terenul în

suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren în raport

de care reclamanții au susținut că a aparținut autorului lor, M.I., zis ionescu

și P.I., zis V.

În ceea ce privește

legitimarea procesuală a reclamanților de a solicita revendicarea acestei

suprafețe de teren, Curtea reține, contrar susținerilor din apel, că instanța

de fond a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauza,

reținând că suprafața de 5.000 mp din totalul deținut de autorul acestora, a

fost transmisă de acest autor către societatea comercială în nume colectiv

constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către Tribunalul

Ilfov, secția Notariat.

Astfel, din cuprinsul

respectivului contract de societate, cei doi asociați ai SC M.I., l, și V. au

adus ca aport în natură, la momentul constituirii societății în nume colectiv,

terenul în suprafață de 5.000 mp, dobândit prin Contractele de vânzare-cumpărare

nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 și nr. 2916/1910. Prin urmare, dreptul de

proprietate asupra acestui teren, a ieșit din patrimoniul reclamanților, la

momentul constituirii acestei societăți, persoană juridică distinctă, cu

patrimoniu propriu. S-a avut în vedere că, în mod judicios, tribunalul s-a

raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cărora, cei doi

asociați nu și-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în

societate, ci au stabilit ca în cazul încetării societății dintr-o cauză legală

sau judiciară, sunt îndreptățiți la a primi parte egală din activ, în cazul în

care după dizolvare și achitarea pasivului, în patrimoniul societății s-ar mai

regăsi bunuri/creanțe. Or, în cauză, reclamanții nu au probat că, fie anterior,

fie ulterior preluării de către stat a acestei societăți comerciale, s-ar fi

procedat la retransmiterea în patrimoniul foștilor asociați a dreptului de

proprietate asupra terenului adus ca aport în natură, singura situație care

i-ar fi îndreptățit pe reclamanți să revendice, pe calea dreptului comun, acest

teren.

Tot astfel, contrar

susținerilor în apel, concluzia primei instanțe referitoare la împrejurarea că

această suprafața de teren face parte din cea deținută în prezent de către

pârâta SC L.F.M. SA, nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens

la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză. Astfel, în cuprinsul

expertizei, expertul se raportează și identifică suprafețele de teren de 465

mp, respectiv de 811 mp și 2/3 din 5.000 mp, concluzionând că acestea fac parte

din întregul teren identificat ca având o suprafața de 11.276 mp, aflat în

posesia pârâtei SC L.F.M. SA. Or, având în vedere suprafețele identificate, dar

și cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare atașate de reclamanți în probațiune,

rezultă fără dubiu că aceste terenuri, astfel identificate, sunt cele dobândite

de autorii reclamanților prin cele trei acte de vânzare-cumpărare - nr.

12862/1909, nr. 12864/1909 și nr. 2916/1910, menționate în cuprinsul

contractului de asociere. Curtea are în vedere, de asemenea, că reclamanții nu

au formulat obiecțiuni la expertiza efectuată, acceptând, concluziile acestei

probe. De altfel, chiar în apel aceștia solicită neechivoc omologarea

expertizei, iar în fața instanței de rejudecare, în calea de atac, aceștia au

precizat, inclusiv în concluziile asupra apelului, că susținerile lor din apel

vizează suprafața de 31.276 mp, deținută de pârâta SC L.F.M. SA.

Deși

apelanții-reclamanți, invocă în susținerea criticilor formulate prevederile art.

3 alin. (1) și (4) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că, în

raport de natura acțiunii cu care a fost sesizată instanța de fond, astfel cum

de altfel a și fost calificat neechivoc acest demers judiciar de către instanța

de casare - acțiune în revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi

apreciate ca fiind incidente în cauză. Astfel, de vreme ce prima instanță a

fost învestită cu o acțiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 C.

civ., aceasta s-a impus a fi soluționată cu respectarea principiului

disponibilității, instanța neputându-se raporta la normele speciale înscrise în

Legea nr. 10/2001, străine de natura pricinii. Curtea apreciază sub acest

aspect, că în cadrul unei acțiunii de drept comun, este necesar în primul rând

ca reclamantul să facă dovada titlului său de proprietate, dovadă care, este

supusă regulilor de probațiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului

probator, derogator, de la dreptul comun, reglementat în legea specială de

restituire. Aceasta întrucât în considerarea art. 47 din legea specială, în

lipsa opțiunii exprese a reclamanților, acțiunile în curs de judecată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, continuă să fie soluționate în baza

dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepția cazului în care persoana

îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia,

condiție neîndeplinită în cauză.

Tot astfel, în ceea

ce privește actul de notorietate din data de 1 decembrie 3924, Curtea apreciază

că, în mod judicios, prima instanța a reținut că acesta nu reprezintă un

veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplinește condițiile impuse

de art. 1294 C. civ. Curtea are în vedere, în acest sens, că regula instituită

de art. 1169 C. civ. de la 1864, referitoare la sarcina probei își găsește

aplicare și în cazul acțiunii în revendicare, prin urmare, cel care se pretinde

proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, iar în măsura

în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod

derivat, adică printru-un act translativ de proprietate, cum este și cazul în

speță, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului constatator al

actului juridic respectiv, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind

îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate și nici în ceea ce

privește terenul adus, ca aport în natură, la societatea în nume colectiv.

În referire la

critica vizând faptul că, în mod eronat instanța de fond nu a reținut

concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deși

expertiza realizată de expertul P.D., care concluzionează că terenul în

suprafața de 11.276 mp se regăsește în perimetrul terenului aflat în litigiu, a

fost acceptată de toate părțile. Instanța de apel reține critica ca fiind

nefondată. Astfel, contrar susținerilor din apel, prima instanță s-a raportat,

în stabilirea situației de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de

către expertul P.D., în cadrul considerentelor sentinței apelate, tribunalul

făcând referire la constatările expertizei judiciare. Astfel, au fost

valorificate atât constatările expertului în sensul că terenul dobândit de

autorii reclamanților, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie

1912, nu a putut fi identificat ca aparținând suprafeței revendicate în cauză

și aflate în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, câtă vreme acesta are, potrivit

titlului exhibat de reclamanți, ca vecini satul Ciulești și râul Dâmbovița,

vecinătăți care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul revendicat

în prezenta cauză.

Tot astfel, au fost

valorificate concluziile și constatările expertizei judiciare, instanța de fond

statuând în sensul că, în ceea ce privește terenurile dobândite conform

titlurilor de proprietate, reprezentate de Contractele de vânzare-cumpărare nr.

12862/1909, nr. 12864/1909, nr. 30315/1924, nr. 2916/1910 și, respectiv terenul

menționat în cuprinsul actului de notorietate din 1 decembrie 1924,

autentificat sub nr. 28934/1924, sunt deținute de pârâtă conform certificatului

de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 seria M 07, eliberat de

Ministerul Agriculturii, respectiv că, pârâta SC L.F.M. SA, ocupă în prezent o

suprafață de 11.276 mp., din terenul revendicat.

În ceea ce privește

modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea s-a

raport în analiza acestei împrejurări la prevederile înscrise în art. 6 din

Legea nr. 213/1998. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că, potrivit

expertizei, care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfățișate de

reclamanți, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanță, a fost

identificată suprafața de 11.276 mp, din totalul suprafeței revendicate,

aceasta fiind în prezent în proprietatea pârâtei SC L.F.M. SA. Se reține,

totodată că, în privința modalității de preluare a terenului revendicat, pârâta

SC L.F.M. SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul

a procedat la deposedarea autorului reclamanților - Tot astfel, în ceea ce

privește societatea comercială SC M.I., I. și V., potrivit Adresei nr.

407233/1997, emisă de Direcția Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se

regăsește în listele anexă la Legea nr. 119/1948. Potrivit Adresei nr.

203200/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că, nu deține date

referitoare la apartenență patrimonială și procedura de naționalizare a

acesteia. Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul

Procesului-verbal nr. 1347/1948, însă în cuprinsul acestui înscris nu se

regăsește vreo mențiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în

proprietatea statului. Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de

expertiză realizat în cadrul dosarului de apel, soluționat prin Decizia civilă

nr. 333A/2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, terenul în suprafață de 1.667 mp ocupat de moară a

fost identificat și individualizat în schița anexă, concluzionându-se că,

acesta face parte din suprafața totală identificată în posesia pârâtei de

11.276 mp.

În raport de toate

aceste elemente probatorii, care conduc la concluzia deposedării în fapt a

autorului reclamanților, curtea de apel apreciază că statul nu a probat

deținerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În considerarea

îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, Curtea a analizat, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea

ce privește terenul revendicat pentru care, în raport de considerentele

anterioare, s-a reținut legitimarea procesuală a reclamanților de a formula

acțiunea în revendicare (terenul în suprafața de 11.276 mp, identificat și

individualizat în expertiza realizată în fața primei instanțe de expertul P.D.,

astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr.

2793/2/2011, cu excepția celui aferent M.I., respectiv a celui menționat în

actul de notorietate din 1 decembrie 1924, identificate ca atare în suplimentul

la raportul de expertiză), reclamanții au calitatea de deținători ai unui „bun

actual".

Astfel, potrivit

îndrumării obligatorii a instanței de casare, în ceea ce privește criteriile de

comparație aplicabile acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță, curtea

de apel s-a raportat cu prioritate la practica Curții Europene a Drepturilor

Omului.

În acest sens, Curtea

are în vedere că în jurisprudența actuală a Curții, s-a produs o schimbare a

raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând cu

cauzele Străin, Potop, Togănel și Grădinaru, Radu, Gingis și Porțeanu, la care

fac referire apelanții, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o

abatere în practica anterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de

"bun". Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei

hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un

"bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a realizat

ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în

natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (cauza Pădureanu, par. 83 - 87; cauza Porțeanu par.

339), în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea și-a nuanțat

modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

Așa cum s-a statuat,

de altfel și în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun

actual" există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar

dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care

constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea

bunurilor. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

Rezultă că, prin

raportare la această decizie este esențial ca reclamanții să facă dovada că

dețin un „bun actual" în sensul Convenției, sintagmă care, dat fiind

cadrul procesual în care a fost învestită prima instanță, trebuie să se refere

la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea

acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt. Pe de altă parte, dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot (cauza Maria Atanasiu vs. România)

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Or, în cauză

reclamanții nu au probat deținerea unei hotărâri judecătorești sau a unei

dispoziții administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra terenului revendicat și să se fi statuat asupra

îndreptățirii lor la restituirea acestuia în natură.

Așa fiind, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea

bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților calitatea de deținători ai unui

„bun actual", simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul

litigiu, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații,

chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.

În aceste condiții,

curtea de apel, dând relevanță îndrumării obligatorii a instanței de casare,

care a stabilit că într-o astfel de situație nu se mai impune analizarea

titlului pârâtei, a apreciat criticile apelanților ca nefondate, dispunând, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., respingerea apelului, ca nefondat.

În aplicarea art. 298

C. proc. civ. coroborat cu art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în raport

de soluția pronunțată în apel, s-a dispus obligarea apelanților-reclamanți la

plata către intimata-pârâtă SC L.F.M. SA a sumei de 4.000 RON, cu titlul de

cheltuieli de judecată, constând, în parte, din onorariul de avocat în cuantum

de 8.429,15 RON, achitat de intimată în cauză, conform dovezilor aflate la

Dosarul nr. 2793/2/2011 al Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

apreciindu-se, în acest sens că, totalul onorariului solicitat cu titlul de

cheltuieli de judecată în cauză de intimată este nejustificat de mare în raport

de munca prestată în concret de apărătorul intimatei, dar și prin raportare la

modul în care au contat, în adoptarea soluției, apărările formulate de acesta,

în favoarea părții care i-a angajat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., I.C.,

I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., B.M.M., C.I., I.C., M.E., M.C.D., D.J.R. și T.C.N.

solicitând admiterea recursul în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului,

schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii în

revendicare în tot contradictoriu cu pârâta-intimata SC L.F.M. SA. cu privire

la suprafața de teren de 11.276 mp identificată conform raportului de expertiză

P.D. și plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele de judecată.

În motivarea

recursului, se arată că, prin Decizia nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ s-a

admis recursul declarat, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că, instanța de apel a pornit de

la premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost analizate motivele de apel formulate

în raportat la situația reală, fiind trasată sarcina instanței de rejudecare să

analizeze dacă la data formulării acțiunii, reclamanții au un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol CEDO.

Se arată că decizia

dată, în rejudecare, este nelegală, susținând în privința suprafeței de 5.000

mp ce a fost adusă de autorii lor (M.I., zis I. și P.I., zis V.) drept aport în

natură la constituirea societății în nume colectiv înființată în 15 mai 1924,

în mod greșit instanța de rejudecare reține că nu s-a probat dreptul de

proprietate asupra terenului adus ca aport în natură. Arată că, instanța de

rejudecare nu se pronunță pe apărările formulate în legătură cu acest aspect și

interpretează greșit contractul de societate.

Prevederile

contractului de societate reglementează modalitatea de lichidare a societății,

prevăzându-se că, după achitarea pasivului societății, activul rămas se va

împărți între asociați în părți egale. Susțin că, prin noțiunea de

"activ" al unei societăți nu se înțelege exclusiv creanțe, ci

noțiunea cuprinde, atât bunuri imobile și mobile, corporale și încorporate cum

ar terenuri, clădiri, instalații, mărfuri, sume de bani etc, astfel că la

încetarea societății activul acesteia, în sens larg, revine către asociați. În

concluzie, apreciază că terenul ce a intrat în patrimoniul societății revenea

în patrimoniul asociaților persoane fizice în cazul încetării societății.

Se susține că,

instanța de rejudecare reține greșit și faptul că actul de notorietate din 1

decembrie 1924 nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate în sensul

condițiilor impuse de art. 1294 C. civ. Arată că, autorii lor, M.I. și P.V., au

deținut cu Actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1924 autentificat sub

nr. 30315 din 16 decembrie 1924 suprafața de teren de 5.000 mp. identificată și

de expertul P.D. ca fiind în posesia pârâtei ILF M., suprafață care nu are

nicio legătură cu cei 5.000 mp, ce au constituit aport în natură la

constituirea societății în nume colectiv și care vizează acte de proprietate din

1909 și 1910. Instanța de rejudecare nu amintește nimic despre acest act de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30315/1924.

În ceea ce privește

analiza pe care instanța de rejudecare o face în ce privește noțiunea de bun

actual, se apreciază de recurenți că, instanța de rejudecare face o aplicare și

o interpretare greșită a legii. Astfel, instanța de rejudecare limitează

nepermis noțiunea de bun actual prin raportare exclusiv la existența unei

hotărâri anterioare de constatare a dreptului de proprietate și de restituire,

apreciind, nejustificat, că deținerea unui bun actual intervine numai în

ipoteza în care, în prealabil, s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă și

executorie prin care s-ar fi constatat calitatea de proprietari și s-ar fi

dispus expres și restituirea bunului. Prin aceste considerente se încalcă

decizia de casare potrivit căreia analiza noțiunii de bun actual trebuie să se

facă în raport de data introducerii actinii și în raport de principiile CEDO ce

decurg din jurisprudența CEDO pentru circumstanțierea noțiunii de bunuri în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că, statul nu a

deținut, cu titlu, terenul în suprafață de 11.276 mp și nu este și nici nu a

fost adevăratul proprietar al acestei suprafețe de teren, astfel încât nu putea

transmite valabil către pârâta ILF M. vreun drept de proprietate. Recurenții

susțin că, în situația comparării dreptului lor de proprietate, care provine de

la adevărații proprietari, cu dreptul de proprietate al pârâtei SC L.F.M. SA,

dobândit prin Legea nr. 15/1990, conform certificatului de atestare a dreptului

de proprietate emis în 2000, în timpul acestui proces, care provine de la un

neproprietar, rezultă preferabilitatea titlului lor de proprietate și deci temeinicia

acțiunii în revendicare, analiză care trebuia realizată de instanța de apel în

raport de susținerea potrivit căreia reclamanții recurenți au un

"bun" în sensul definit de practica CEDO.

În aceste condiții,

recurenții solicită a se constata că dețin un bun actual în sensul definit de

CEDO și să se procedeze la compararea titlului lor de proprietate cu cel al

pârâtei ILF Militari, urmând a se constata preferabilitatea titlului lor.

Invocă recurenții

împrejurarea că, la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv anul

1998, dețineau un bun actual, având speranța legitimă că la momentul formulării

acțiunii de constatare a dreptului lor de proprietate și de revendicare, că

bunul se va întoarce, ca și posesie, în patrimoniul nostru, atât timp cât preluarea

de către stat a terenului din litigiu s-a făcut nelegal sau fără titlu și că

terenul nu a ieșit legal din patrimoniul autorilor lor.

Argumentează că, în

timpul procesului de revendicare și înainte de confirmarea prin justiție a

dreptului lor de proprietate, statui a constituit pârâtei un drept de

proprietate pe terenul ce făcea obiectul revendicării, acest demers echivalând

cu o a doua naționalizare a bunului și o privare de dreptul lor de proprietate,

ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Primul protocol Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, CEDO a

statuat ca vânzarea de către stat (în speță, transmiterea către ILF Militari a

terenului prin certificatul emis în timpul procesului, respectiv în anul 2000)

a bunului altuia către terți, chiar de bună-credința echivalează cu a privare

de bunuri care combinată cu absența totală a unei indemnizații, contravine art.

1 din Protocolul 1. Recurenții fac trimitere la jurisprudența CEDO, respectiv

la cauza Potop contra României, cauza Străin contra României, cauza Porteanu

contra României/Toganel și Grădinaru contra României, cauza Radu contra

României, cauza Gingis contra României s.a. și evocă definirea noțiunii de bun,

astfel cum a fost relevată în jurisprudența instanței europene. În aceste

circumstanțe arătă că, în timpul procesului statul a constituit ilegal pârâtei

SC L.F.M. un drept asupra terenurilor lor, prin emiterea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000,

împiedicându-i să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate, ceea ce

conduce la o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurenții formulează

critici și în ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei

SC L.F.M. în suma de 4.000 RON pentru un singur termen de judecată, cuantumul

apreciat și acordat fiind mult prea mare și în contradicție cu volumul redus de

muncă, împrejurare care în opinia recurenților încalcă art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Cu titlu preliminar,

este de menționat că acele motive de recurs care se referă la situația de fapt

și la analizarea probelor nu pot face obiect al prezentului control judiciar,

deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art.

304 C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată, în raport de criticile formulate și dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ., în care acestea se încadrează, Înalta Curte constată recursul

întemeiat, având în vedere următoarele considerente:

Obiectul cererii și a

cadrului procesual de față a fost calificat, în mod irevocabil și cu putere de

lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că reclamanții au

solicitat instanței, prin cererea de intervenție formulată la data de 28 mai

1998 în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna și SCLF Militari,

să constate că sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp, situată în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să

iasă în liberă posesie și folosință respectivul teren. Totodată, Înalta Curte

prin decizia de casare a apreciat că, acțiunea în revendicare fiind formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, examinarea acesteia, de către

instanța de rejudecare, implică analizarea împrejurării dacă, la data

formulării cererii, reclamanții aveau calitatea de deținători ai unui bun

actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care le-ar da

dreptul la restituire.

În consecință, s-a

stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă că, imobilul-teren din

prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât pretențiile

reclamanților-recurenți privind redobândirea bunului în deplină proprietate și

posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept

comun, în cadrul căreia trebuie analizată existența unui bun actual în

patrimoniul reclamanților.

Întrucât reclamanții

au pretins în privința suprafeței revendicată, identificată în posesia pârâtei SC

L.F.M. SA, faptul că dețin un titlu asupra respectivului imobil, iar în

privința modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu,

instanța de apel, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a

constatat nevalabilitatea titlului statului, împrejurare ce nu a fost

contestată în cauză, de părțile interesate.

Astfel, față de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 ce conferă posibilitatea instanțelor

de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil în regimul politic

trecut, instanța de apel în considerentele deciziei sale, urmare a situației de

fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, a reținut împrejurarea că,

statul nu deține vreun titlu valabil asupra imobilului revendicat și că, bunul

a fost trecut la stat ca efect al unei deposedări, în fapt, a autorului

reclamanților.

Din perspectiva

analizei efectuată de instanța de apel, este de subliniat că, în practica

instanței de contencios european, conturată până la pronunțarea hotărârii

Atanasiu contra României, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989,

reprezintă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității

exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor vândute

de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, privare care,

combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza

Andreescu Murăreț și alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

În contextul factual

stabilit de către instanța de apel, care nu mai poate fi reevaluat ca efect al

structurii actuale a recursului, Înalta Curte reține că, relativ la terenul

revendicat pentru care reclamanții s-au legitimat procesual, aceștia dețin în

patrimoniul lor un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție ca

efect al constatării (de către instanța de rejudecare) nevalabilității titlului

statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât, potrivit principiilor

ce degajă din jurisprudența CEDO sus evocată, recunoașterea prin hotărâre

judecătorească a nevalabilității statului echivalează cu recunoașterea

indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților

care au, astfel, un „interes patrimonial", protejat de art. 1 Protocolul 1

al Convenției (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2008 în cauza Gingis

împotriva României, Hotărârea din 2 iunie 2009 în cauza Czaran și Grotesik

împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008 în cauza Reichardt

împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008 în cauza Popescu și Dimeca

împotriva României).

Or, având în vedere

data formulării cererii reclamanților și în conformitate cu practica Curții

europene, conturată anterior hotărârii Atanasiu contra României, în examinarea

noțiunii de bun, trebuia să se aprecieze în speță că, simpla recunoaștere a

caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă

pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea

bunului. Această din urmă cerință este, însă, consacrată în jurisprudența

actuală a Curții care a cunoscut o schimbare în raționamentul constituit

anterior pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual

al noțiunii de bun. Instanța de contencios european, în decizia pilot

(Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010), arată, însă, că un „bun actual''' există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Însă, în

circumstanțele particulare speței, raportat la caracterul irevocabil al

Deciziei civile nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ și la puterea de lucru

judecat de care se bucură această hotărâre, în condițiile art. 1200 pct. 4 și

art. 1202 C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esențială în

soluționarea recursului de față. Înalta Curte constată că, în mod nelegal,

instanța de apel, prin decizia recurată, a soluționat cauza ca efect al

analizării noțiunii de bun prin aplicarea criteriilor ce degajă din

jurisprudența actuală a Curții Europene, astfel cum au fost evocate în

hotărârea Măria Atanasiu ș.a. contra României. Este de semnalat că decizia

pilot, evocată (eronat) de instanța de apel, a avut ca premisă o acțiune în

revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât analiza

din această cauză realizată în privința noțiunii de bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, efectuată în contextul aplicabilității

legii speciale, nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr.

10/2001 nu este incidență.

Întrucât acțiunea de

față a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a

avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea în speță a

acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, context în care jurisprudența actuală a Curții europene, astfel

cum a fost relevată prin hotărârea Atanasiu contra României, nu este relevantă

în cauză deoarece stabilește criterii de soluționare a pretențiilor formulate

de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în cazul imobilelor preluate

abuziv, în regimul politic trecut și în