ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2014

Prin Sentința civilă nr. 4957 din 30 noiembrie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 2439/1998, Judecătoria Buftea a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta SCLF Militari în contradictoriu cu pârâtele Primăria Bragadiru, Primăria Gruiu și Prefectura Ilfov, pentru autoritate de lucru judecat și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E., I.G.Gh., I.M.Gh., D.E. și M.I. împotriva pârâtei Primăria comunei Chiajna, ca netimbrată. Instanța a avut în vedere împrejurarea că, intervenienții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E., I.G.Gh., I.M.Gh., D.E. și M.I.

au formulat la data de 28 mai 1998 cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna și SCLF Militari, prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie și folosință terenul în motivarea cererii de intervenție, s-a arătat că sunt moștenitorii numiților M.K. zis I. și P.I., zis V., că autorii lor au avut în proprietate suprafața de teren de 21.924 mp pe care se afla o moară și anexele ei conform Procesului-verbal nr. 1347 din 26 iulie 1948 de luare în primire. În anul 1948 prin actul nr. 1347 în mod abuziv terenul compus din teren și construcție, inclusiv anexele, a fost preluat în drept, cererea de intervenție a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., art. 1075 C. civ.

și următoarele, art. 111 C. proc. civ. Împotriva sentinței instanței de fond, au formulat apel intervenienții, fiind format Dosarul nr. 1148/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin Încheierea din data de 4 noiembrie 1999 instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată de C.I. prin care solicita "să fie înscrisă în rândul intervenienților" din Dosarul nr. 2439/1998, cu motivarea că face parte dintre moștenitorii numitului M.I., zis I. De asemenea, I.V. a formulat cererea de intervenție în interes propriu prin care a arătat că are calitatea de moștenitor al defuncților M.I. - I. și P.I.V., ca fiu al lui D.I. (decedat) și E.I. (soția supraviețuitoare, parte în proces).

Prin Decizia civilă nr. 1705A din 11 mai 2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a fost admis apelul, a fost desființată Sentința civilă nr. 4937 din 30 noiembrie 1998 a Judecătoriei Buftea și s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare în fond, la Tribunalul București.

Prin cererea precizatoare a cererii de intervenție, aflată la dosar fond, intervenienții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Primăria Chiajna, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, invocând, ca titluri de proprietate ale autorilor M.I., zis I. și P.I., zis V., următoarele înscrisuri: Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10919/1909, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10918/1909, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, Actul de vânzare-cumpărare nr. 30315/1924, Actul de vânzare-cumpărare nr. 12863 din 16 aprilie 1912, actul de notorietate din data de 1 decembrie 1924, Prin Sentința civilă nr. 1752 din 22 noiembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 6243/2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a disjuns cererile de intervenție de acțiunea introductivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.F.M.

SA, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Bragadiru, Primăria comunei Gruiu, Primăria comunei Chiajna, Primăria comunei Chitila și Prefectura Județului Ilfov, ca inadmisibilă. La termenul din data de 21 februarie 2003 intervenienții au precizat cererea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele SC L.F.M. SA și cu Primăria comunei Chiajna. Prin Sentința civilă nr. 1664 din 13 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanții V.N., T.E., M.E., V.I., G.J., M.V., I.C., I.M., I.A., I.Gh., D.E., M.B.M., C.I., I.E., I.V., I.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, din perspectiva art. 480 C. civ.

și a faptului că într-o acțiune în revendicare calitatea de reclamant trebuie să corespundă cu calitatea de titular ai dreptului de proprietate, că reclamanții, ca moștenitori ai foștilor proprietari M.I. și P.I.V., nu mai au un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 5.000 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990.

Referitor la restul suprafeței de teren revendicate, cu privire la care reclamanții arată că se află în proprietatea pârâtei Primăria comunei Chiajna, instanța a respins acțiunea pe considerentul că, pentru suprafața de teren aflată în administrarea sa, pârâta a dispus restituirea în natură conform Dispoziției nr. 8/2003, teren asupra căruia au fost puși în posesie conform Procesului-verbal nr. 3419 din 22 iulie 2002. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel apelanții-reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța nu realizează complet o comparare a titlurilor, în sensul că nu analiză titlurile de proprietate invocate în susținerea cererii. Arată că, instanța de fond trebuia să rețină ca probă concludentă ultimul raport de expertiză întrucât a fost acceptat de toate părțile și că a reținut în mod greșit că suprafața de 5.000 mp din totalul terenului revendicat a intrat în patrimoniul societății comerciale M.I.

Prin Decizia civilă nr. 422/A din 29 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanții, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 1590 din 22 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanți împotriva Deciziei civile nr. 422A din 29 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte, a reținut că în ambele cereri de recurs sunt invocate motive prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel încât, chiar dacă numai unele dintre criticile formulate pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate, excepția nulității recursului este nefondată, atât timp cât nulitatea cererii de recurs prevăzută de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este acoperită dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Totodată, Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile art. 61 pct. 5 C. proc. civ. privind obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., dispoziții aplicabile și în apel conform art. 298 C. proc. civ. Instanța supremă a reținut, din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două instanțe de fond, ca instanța de apel a reiterat motivarea primei instanțe și argumentele în baza cărora aceasta și-a întemeiat soluția. Această abordare, nu putea să o scutească de obligația de a examina concret criticile invocate în apel. Instanța de apel a omis să răspundă în concret motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Cum nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi acoperită câtă vreme decizia pronunțată în apel nu cuprinde niciun argument propriu specific căii devolutive de atac, reprezentând doar "lipirea" motivării primei instanțe, deciziei din apel, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., a admis recursurile și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe. Prin Decizia civilă nr. 333A din septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți. În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, dispozițiile art. 480 C. civ. au fost aplicate corect de instanța fondului, dispozițiile fiind coroborate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, în prezenta cauză, prin cererea precizatoare a cererii de intervenție apelanții au arătat că solicită obligarea Primăriei Chiajna și a intimatei să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 21.924 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3. în decizia evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogam, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. În ceea ce privește jurisprudența CEDO, trebuie subliniat că statele semnatare ale Convenției au plenitudinea în adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat.

Odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu claritate și coerență pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Este adevărat că, prin apelul declarat, apelanții fac trimiteri la jurisprudența CEDO, dar aceștia nu au avut în vedere cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României când, în definirea noțiunii de bun actual și valoare patrimonială, s-a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara ori cam în dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În prezenta cauză, apelanții nu au făcut dovada existenței unui „bun actual" în sensul dispozițiilor invocate și, deși acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict, de la dreptul comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.

În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății toate părțile au exhibat câte un titlu; apelanții au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu dețin o hotărâre de revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata - certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000. Din titlul de proprietate exhibat de intimata SC L.F.M. SA rezultă că terenul în suprafață de 21.924 mp, revendicat de apelanți, este proprietatea pârâtei, care a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990. Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul din modurile originale de dobândire a proprietății, și cum acest certificat nu a fost contestat, terenul în litigiu menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990.

În favoarea intimatei se poate reține și împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl folosește cu bună-credință, astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează aceasta este mai caracterizat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 3455 din 19iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curtea de Casație și Justiție a reținut, din considerentele deciziei atacate, că instanța de apel a pornit în analizarea apelului de la premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În realitate, cererea de intervenție, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna și SCLF Militari, prin care se solicita să se constate că intervenienții sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie și folosință terenul a fost formulată la data de 28 mai 1998. În aceste condiții nu se poate aprecia că, instanța de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situația reală din cauză, așa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.

În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul că în mod greșit s-ar fi raportat instanța de apel la hotărârea CEDO din cauza Atanasiu contra României, Înalta Curte a reținut că specific acestei cauze nu este momentul la care a fost formulată acțiunea în revendicare (înainte sau după înstrăinarea imobilului către chiriaș sau persoana care se afla în posesia bunului), ci este faptul că se referă la situația unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, în mod abuziv și, la calificarea existenței unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar, care ar da dreptul la restituirea în natură a bunului, în funcție de existența unei hotărâri judecătorești prin care instanțele să-i fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar și să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

De asemenea, în cadrul acestei hotărâri la parag. 134 - 135, sunt redate o serie de principii ce decurg din jurisprudența CEDO pentru circumstanțierea noțiunii de "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, tocmai aceasta este și situația care trebuie determinată, în primul rând, și în cadrul prezentului litigiu.

Astfel, cele statuate de CEDO în cauza Atanasiu contra României sunt relevante în stabilirea dacă intervenienții principali aveau un bun actual la data formulării acțiunii care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, imobil despre care se pretinde că se încadrează în categoria imobilelor trecute în proprietatea statului în mod abuziv în perioada 1945 - 1989. În ceea ce privește analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge la concluzia că reclamanții aveau un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care trebuie verificat într-o acțiune în revendicare este dacă reclamantul are calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.

S-a arătat ca „în rejudecare. instanța de apel să analizeze și incidența celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenții-reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3), drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 5, art. 261 pct. 5 și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21 august 2013, sub nr. 2793/2/2011*. Prin Decizia civilă nr. 289 din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți I.E., I.V., V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., T.C.N.

(fostă G.), moștenitoare a apelantei-reclamante G.J., D.J.R., moștenitor al apelantului-reclamant M.V., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., M.B.M., C.I. și I.C., M.E., moștenitoarea apelantului-reclamant M.V. și M.C.D., moștenitor al apelantului-reclamant M.V., împotriva Sentinței civile nr. 1664 din 13 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC L.F.M. SA și Primăria Comunei Chiajna. Apelanții reclamanți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În pronunțarea soluției, instanța de apel, verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, dar și a îndrumărilor obligatorii date în recurs, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 315 C. proc.

civ., curtea de apel reține că are de analizat temeinicia cererii în revendicare formulată de reclamanți, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la situația reală din cauză, având a proceda cu prioritate la verificarea calității reclamanților de a fi deținătorii unui „bun actual", astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența CEDO și numai în subsidiar - dacă se ajunge la concluzia că reclamanții au un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului - de a proceda la analizarea titlului pârâtei SC L.F.M. SA. Instanța de apel, mai reține că, în rejudecare, are a analiza incidența celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenții-reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc.

civ. În analiza efectuată, curtea de apel reține că obiectul litigiului de față îl constituie terenul în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren în raport de care reclamanții au susținut că a aparținut autorului lor, M.I., zis ionescu și P.I., zis V. În ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamanților de a solicita revendicarea acestei suprafețe de teren, Curtea reține, contrar susținerilor din apel, că instanța de fond a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauza, reținând că suprafața de 5.000 mp din totalul deținut de autorul acestora, a fost transmisă de acest autor către societatea comercială în nume colectiv constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

Astfel, din cuprinsul respectivului contract de societate, cei doi asociați ai SC M.I., l, și V. au adus ca aport în natură, la momentul constituirii societății în nume colectiv, terenul în suprafață de 5.000 mp, dobândit prin Contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 și nr. 2916/1910. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra acestui teren, a ieșit din patrimoniul reclamanților, la momentul constituirii acestei societăți, persoană juridică distinctă, cu patrimoniu propriu. S-a avut în vedere că, în mod judicios, tribunalul s-a raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cărora, cei doi asociați nu și-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în societate, ci au stabilit ca în cazul încetării societății dintr-o cauză legală sau judiciară, sunt îndreptățiți la a primi parte egală din activ, în cazul în care după dizolvare și achitarea pasivului, în patrimoniul societății s-ar mai regăsi bunuri/creanțe.

Or, în cauză, reclamanții nu au probat că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a acestei societăți comerciale, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul foștilor asociați a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură, singura situație care i-ar fi îndreptățit pe reclamanți să revendice, pe calea dreptului comun, acest teren. Tot astfel, contrar susținerilor în apel, concluzia primei instanțe referitoare la împrejurarea că această suprafața de teren face parte din cea deținută în prezent de către pârâta SC L.F.M. SA, nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză. Astfel, în cuprinsul expertizei, expertul se raportează și identifică suprafețele de teren de 465 mp, respectiv de 811 mp și 2/3 din 5.000 mp, concluzionând că acestea fac parte din întregul teren identificat ca având o suprafața de 11.276 mp, aflat în posesia pârâtei SC L.F.M.

SA. Or, având în vedere suprafețele identificate, dar și cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare atașate de reclamanți în probațiune, rezultă fără dubiu că aceste terenuri, astfel identificate, sunt cele dobândite de autorii reclamanților prin cele trei acte de vânzare-cumpărare - nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 și nr. 2916/1910, menționate în cuprinsul contractului de asociere. Curtea are în vedere, de asemenea, că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la expertiza efectuată, acceptând, concluziile acestei probe. De altfel, chiar în apel aceștia solicită neechivoc omologarea expertizei, iar în fața instanței de rejudecare, în calea de atac, aceștia au precizat, inclusiv în concluziile asupra apelului, că susținerile lor din apel vizează suprafața de 31.276 mp, deținută de pârâta SC L.F.M.

SA. Deși apelanții-reclamanți, invocă în susținerea criticilor formulate prevederile art. 3 alin. (1) și (4) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că, în raport de natura acțiunii cu care a fost sesizată instanța de fond, astfel cum de altfel a și fost calificat neechivoc acest demers judiciar de către instanța de casare - acțiune în revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi apreciate ca fiind incidente în cauză. Astfel, de vreme ce prima instanță a fost învestită cu o acțiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 C. civ., aceasta s-a impus a fi soluționată cu respectarea principiului disponibilității, instanța neputându-se raporta la normele speciale înscrise în Legea nr. 10/2001, străine de natura pricinii.

Curtea apreciază sub acest aspect, că în cadrul unei acțiunii de drept comun, este necesar în primul rând ca reclamantul să facă dovada titlului său de proprietate, dovadă care, este supusă regulilor de probațiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului probator, derogator, de la dreptul comun, reglementat în legea specială de restituire. Aceasta întrucât în considerarea art. 47 din legea specială, în lipsa opțiunii exprese a reclamanților, acțiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, continuă să fie soluționate în baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, condiție neîndeplinită în cauză.

Tot astfel, în ceea ce privește actul de notorietate din data de 1 decembrie 3924, Curtea apreciază că, în mod judicios, prima instanța a reținut că acesta nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplinește condițiile impuse de art. 1294 C. civ. Curtea are în vedere, în acest sens, că regula instituită de art. 1169 C. civ.

de la 1864, referitoare la sarcina probei își găsește aplicare și în cazul acțiunii în revendicare, prin urmare, cel care se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, iar în măsura în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, adică printru-un act translativ de proprietate, cum este și cazul în speță, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului constatator al actului juridic respectiv, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate și nici în ceea ce privește terenul adus, ca aport în natură, la societatea în nume colectiv.

În referire la critica vizând faptul că, în mod eronat instanța de fond nu a reținut concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deși expertiza realizată de expertul P.D., care concluzionează că terenul în suprafața de 11.276 mp se regăsește în perimetrul terenului aflat în litigiu, a fost acceptată de toate părțile. Instanța de apel reține critica ca fiind nefondată. Astfel, contrar susținerilor din apel, prima instanță s-a raportat, în stabilirea situației de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de către expertul P.D., în cadrul considerentelor sentinței apelate, tribunalul făcând referire la constatările expertizei judiciare. Astfel, au fost valorificate atât constatările expertului în sensul că terenul dobândit de autorii reclamanților, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, nu a putut fi identificat ca aparținând suprafeței revendicate în cauză și aflate în posesia pârâtei SC L.F.M.

SA, câtă vreme acesta are, potrivit titlului exhibat de reclamanți, ca vecini satul Ciulești și râul Dâmbovița, vecinătăți care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul revendicat în prezenta cauză. Tot astfel, au fost valorificate concluziile și constatările expertizei judiciare, instanța de fond statuând în sensul că, în ceea ce privește terenurile dobândite conform titlurilor de proprietate, reprezentate de Contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909, nr. 30315/1924, nr. 2916/1910 și, respectiv terenul menționat în cuprinsul actului de notorietate din 1 decembrie 1924, autentificat sub nr. 28934/1924, sunt deținute de pârâtă conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 seria M 07, eliberat de Ministerul Agriculturii, respectiv că, pârâta SC L.F.M.

SA, ocupă în prezent o suprafață de 11.276 mp., din terenul revendicat. În ceea ce privește modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea s-a raport în analiza acestei împrejurări la prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că, potrivit expertizei, care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfățișate de reclamanți, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanță, a fost identificată suprafața de 11.276 mp, din totalul suprafeței revendicate, aceasta fiind în prezent în proprietatea pârâtei SC L.F.M. SA. Se reține, totodată că, în privința modalității de preluare a terenului revendicat, pârâta SC L.F.M.

SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul a procedat la deposedarea autorului reclamanților - Tot astfel, în ceea ce privește societatea comercială SC M.I., I. și V., potrivit Adresei nr. 407233/1997, emisă de Direcția Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se regăsește în listele anexă la Legea nr. 119/1948. Potrivit Adresei nr. 203200/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că, nu deține date referitoare la apartenență patrimonială și procedura de naționalizare a acesteia. Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul Procesului-verbal nr. 1347/1948, însă în cuprinsul acestui înscris nu se regăsește vreo mențiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în proprietatea statului.

Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză realizat în cadrul dosarului de apel, soluționat prin Decizia civilă nr. 333A/2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, terenul în suprafață de 1.667 mp ocupat de moară a fost identificat și individualizat în schița anexă, concluzionându-se că, acesta face parte din suprafața totală identificată în posesia pârâtei de 11.276 mp. În raport de toate aceste elemente probatorii, care conduc la concluzia deposedării în fapt a autorului reclamanților, curtea de apel apreciază că statul nu a probat deținerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În considerarea îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, Curtea a analizat, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea ce privește terenul revendicat pentru care, în raport de considerentele anterioare, s-a reținut legitimarea procesuală a reclamanților de a formula acțiunea în revendicare (terenul în suprafața de 11.276 mp, identificat și individualizat în expertiza realizată în fața primei instanțe de expertul P.D., astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 2793/2/2011, cu excepția celui aferent M.I., respectiv a celui menționat în actul de notorietate din 1 decembrie 1924, identificate ca atare în suplimentul la raportul de expertiză), reclamanții au calitatea de deținători ai unui „bun actual". Astfel, potrivit îndrumării obligatorii a instanței de casare, în ceea ce privește criteriile de comparație aplicabile acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță, curtea de apel s-a raportat cu prioritate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea are în vedere că în jurisprudența actuală a Curții, s-a produs o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând cu cauzele Străin, Potop, Togănel și Grădinaru, Radu, Gingis și Porțeanu, la care fac referire apelanții, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica anterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de "bun". Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădureanu, par. 83 - 87; cauza Porțeanu par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

Așa cum s-a statuat, de altfel și în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunurilor. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Rezultă că, prin raportare la această decizie este esențial ca reclamanții să facă dovada că dețin un „bun actual" în sensul Convenției, sintagmă care, dat fiind cadrul procesual în care a fost învestită prima instanță, trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt. Pe de altă parte, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot (cauza Maria Atanasiu vs. România) din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Or, în cauză reclamanții nu au probat deținerea unei hotărâri judecătorești sau a unei dispoziții administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat și să se fi statuat asupra îndreptățirii lor la restituirea acestuia în natură. Așa fiind, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților calitatea de deținători ai unui „bun actual", simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul litigiu, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații, chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.

În aceste condiții, curtea de apel, dând relevanță îndrumării obligatorii a instanței de casare, care a stabilit că într-o astfel de situație nu se mai impune analizarea titlului pârâtei, a apreciat criticile apelanților ca nefondate, dispunând, în temeiul art. 296 C. proc. civ., respingerea apelului, ca nefondat. În aplicarea art. 298 C. proc. civ. coroborat cu art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în raport de soluția pronunțată în apel, s-a dispus obligarea apelanților-reclamanți la plata către intimata-pârâtă SC L.F.M.

SA a sumei de 4.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, constând, în parte, din onorariul de avocat în cuantum de 8.429,15 RON, achitat de intimată în cauză, conform dovezilor aflate la Dosarul nr. 2793/2/2011 al Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția civilă, apreciindu-se, în acest sens că, totalul onorariului solicitat cu titlul de cheltuieli de judecată în cauză de intimată este nejustificat de mare în raport de munca prestată în concret de apărătorul intimatei, dar și prin raportare la modul în care au contat, în adoptarea soluției, apărările formulate de acesta, în favoarea părții care i-a angajat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., B.M.M., C.I., I.C., M.E., M.C.D., D.J.R.

și T.C.N. solicitând admiterea recursul în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii în revendicare în tot contradictoriu cu pârâta-intimata SC L.F.M. SA. cu privire la suprafața de teren de 11.276 mp identificată conform raportului de expertiză P.D. și plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele de judecată.

În motivarea recursului, se arată că, prin Decizia nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ s-a admis recursul declarat, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că, instanța de apel a pornit de la premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost analizate motivele de apel formulate în raportat la situația reală, fiind trasată sarcina instanței de rejudecare să analizeze dacă la data formulării acțiunii, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol CEDO. Se arată că decizia dată, în rejudecare, este nelegală, susținând în privința suprafeței de 5.000 mp ce a fost adusă de autorii lor (M.I., zis I. și P.I., zis V.) drept aport în natură la constituirea societății în nume colectiv înființată în 15 mai 1924, în mod greșit instanța de rejudecare reține că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură.

Arată că, instanța de rejudecare nu se pronunță pe apărările formulate în legătură cu acest aspect și interpretează greșit contractul de societate. Prevederile contractului de societate reglementează modalitatea de lichidare a societății, prevăzându-se că, după achitarea pasivului societății, activul rămas se va împărți între asociați în părți egale. Susțin că, prin noțiunea de "activ" al unei societăți nu se înțelege exclusiv creanțe, ci noțiunea cuprinde, atât bunuri imobile și mobile, corporale și încorporate cum ar terenuri, clădiri, instalații, mărfuri, sume de bani etc, astfel că la încetarea societății activul acesteia, în sens larg, revine către asociați. În concluzie, apreciază că terenul ce a intrat în patrimoniul societății revenea în patrimoniul asociaților persoane fizice în cazul încetării societății.

Se susține că, instanța de rejudecare reține greșit și faptul că actul de notorietate din 1 decembrie 1924 nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate în sensul condițiilor impuse de art. 1294 C. civ. Arată că, autorii lor, M.I. și P.V., au deținut cu Actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1924 autentificat sub nr. 30315 din 16 decembrie 1924 suprafața de teren de 5.000 mp. identificată și de expertul P.D. ca fiind în posesia pârâtei ILF M., suprafață care nu are nicio legătură cu cei 5.000 mp, ce au constituit aport în natură la constituirea societății în nume colectiv și care vizează acte de proprietate din 1909 și 1910. Instanța de rejudecare nu amintește nimic despre acest act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30315/1924.

În ceea ce privește analiza pe care instanța de rejudecare o face în ce privește noțiunea de bun actual, se apreciază de recurenți că, instanța de rejudecare face o aplicare și o interpretare greșită a legii. Astfel, instanța de rejudecare limitează nepermis noțiunea de bun actual prin raportare exclusiv la existența unei hotărâri anterioare de constatare a dreptului de proprietate și de restituire, apreciind, nejustificat, că deținerea unui bun actual intervine numai în ipoteza în care, în prealabil, s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă și executorie prin care s-ar fi constatat calitatea de proprietari și s-ar fi dispus expres și restituirea bunului.

Prin aceste considerente se încalcă decizia de casare potrivit căreia analiza noțiunii de bun actual trebuie să se facă în raport de data introducerii actinii și în raport de principiile CEDO ce decurg din jurisprudența CEDO pentru circumstanțierea noțiunii de bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Arată că, statul nu a deținut, cu titlu, terenul în suprafață de 11.276 mp și nu este și nici nu a fost adevăratul proprietar al acestei suprafețe de teren, astfel încât nu putea transmite valabil către pârâta ILF M. vreun drept de proprietate. Recurenții susțin că, în situația comparării dreptului lor de proprietate, care provine de la adevărații proprietari, cu dreptul de proprietate al pârâtei SC L.F.M.

SA, dobândit prin Legea nr. 15/1990, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în 2000, în timpul acestui proces, care provine de la un neproprietar, rezultă preferabilitatea titlului lor de proprietate și deci temeinicia acțiunii în revendicare, analiză care trebuia realizată de instanța de apel în raport de susținerea potrivit căreia reclamanții recurenți au un "bun" în sensul definit de practica CEDO. În aceste condiții, recurenții solicită a se constata că dețin un bun actual în sensul definit de CEDO și să se procedeze la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei ILF Militari, urmând a se constata preferabilitatea titlului lor.

Invocă recurenții împrejurarea că, la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv anul 1998, dețineau un bun actual, având speranța legitimă că la momentul formulării acțiunii de constatare a dreptului lor de proprietate și de revendicare, că bunul se va întoarce, ca și posesie, în patrimoniul nostru, atât timp cât preluarea de către stat a terenului din litigiu s-a făcut nelegal sau fără titlu și că terenul nu a ieșit legal din patrimoniul autorilor lor. Argumentează că, în timpul procesului de revendicare și înainte de confirmarea prin justiție a dreptului lor de proprietate, statui a constituit pârâtei un drept de proprietate pe terenul ce făcea obiectul revendicării, acest demers echivalând cu o a doua naționalizare a bunului și o privare de dreptul lor de proprietate, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Primul protocol Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, CEDO a statuat ca vânzarea de către stat (în speță, transmiterea către ILF Militari a terenului prin certificatul emis în timpul procesului, respectiv în anul 2000) a bunului altuia către terți, chiar de bună-credința echivalează cu a privare de bunuri care combinată cu absența totală a unei indemnizații, contravine art. 1 din Protocolul 1. Recurenții fac trimitere la jurisprudența CEDO, respectiv la cauza Potop contra României, cauza Străin contra României, cauza Porteanu contra României/Toganel și Grădinaru contra României, cauza Radu contra României, cauza Gingis contra României s.a. și evocă definirea noțiunii de bun, astfel cum a fost relevată în jurisprudența instanței europene.

În aceste circumstanțe arătă că, în timpul procesului statul a constituit ilegal pârâtei SC L.F.M. un drept asupra terenurilor lor, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000, împiedicându-i să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate, ceea ce conduce la o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții formulează critici și în ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei SC L.F.M. în suma de 4.000 RON pentru un singur termen de judecată, cuantumul apreciat și acordat fiind mult prea mare și în contradicție cu volumul redus de muncă, împrejurare care în opinia recurenților încalcă art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Cu titlu preliminar, este de menționat că acele motive de recurs care se referă la situația de fapt și la analizarea probelor nu pot face obiect al prezentului control judiciar, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate și dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., în care acestea se încadrează, Înalta Curte constată recursul întemeiat, având în vedere următoarele considerente: Obiectul cererii și a cadrului procesual de față a fost calificat, în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că reclamanții au solicitat instanței, prin cererea de intervenție formulată la data de 28 mai 1998 în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna și SCLF Militari, să constate că sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp, situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să iasă în liberă posesie și folosință respectivul teren.

Totodată, Înalta Curte prin decizia de casare a apreciat că, acțiunea în revendicare fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, examinarea acesteia, de către instanța de rejudecare, implică analizarea împrejurării dacă, la data formulării cererii, reclamanții aveau calitatea de deținători ai unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care le-ar da dreptul la restituire. În consecință, s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă că, imobilul-teren din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât pretențiile reclamanților-recurenți privind redobândirea bunului în deplină proprietate și posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept comun, în cadrul căreia trebuie analizată existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților.

Întrucât reclamanții au pretins în privința suprafeței revendicată, identificată în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, faptul că dețin un titlu asupra respectivului imobil, iar în privința modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu, instanța de apel, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a constatat nevalabilitatea titlului statului, împrejurare ce nu a fost contestată în cauză, de părțile interesate. Astfel, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 ce conferă posibilitatea instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil în regimul politic trecut, instanța de apel în considerentele deciziei sale, urmare a situației de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, a reținut împrejurarea că, statul nu deține vreun titlu valabil asupra imobilului revendicat și că, bunul a fost trecut la stat ca efect al unei deposedări, în fapt, a autorului reclamanților.

Din perspectiva analizei efectuată de instanța de apel, este de subliniat că, în practica instanței de contencios european, conturată până la pronunțarea hotărârii Atanasiu contra României, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20). În contextul factual stabilit de către instanța de apel, care nu mai poate fi reevaluat ca efect al structurii actuale a recursului, Înalta Curte reține că, relativ la terenul revendicat pentru care reclamanții s-au legitimat procesual, aceștia dețin în patrimoniul lor un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție ca efect al constatării (de către instanța de rejudecare) nevalabilității titlului statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât,

potrivit principiilor ce degajă din jurisprudența CEDO sus evocată, recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității statului echivalează cu recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților care au, astfel, un „interes patrimonial", protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2008 în cauza Gingis împotriva României, Hotărârea din 2 iunie 2009 în cauza Czaran și Grotesik împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008 în cauza Reichardt împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008 în cauza Popescu și Dimeca împotriva României).

Or, având în vedere data formulării cererii reclamanților și în conformitate cu practica Curții europene, conturată anterior hotărârii Atanasiu contra României, în examinarea noțiunii de bun, trebuia să se aprecieze în speță că, simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului. Această din urmă cerință este, însă, consacrată în jurisprudența actuală a Curții care a cunoscut o schimbare în raționamentul constituit anterior pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de bun.

Instanța de contencios european, în decizia pilot (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), arată, însă, că un „bun actual''' există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Însă, în circumstanțele particulare speței, raportat la caracterul irevocabil al Deciziei civile nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ și la puterea de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esențială în soluționarea recursului de față.

Înalta Curte constată că, în mod nelegal, instanța de apel, prin decizia recurată, a soluționat cauza ca efect al analizării noțiunii de bun prin aplicarea criteriilor ce degajă din jurisprudența actuală a Curții Europene, astfel cum au fost evocate în hotărârea Măria Atanasiu ș.a. contra României. Este de semnalat că decizia pilot, evocată (eronat) de instanța de apel, a avut ca premisă o acțiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât analiza din această cauză realizată în privința noțiunii de bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, efectuată în contextul aplicabilității legii speciale, nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidență.

Întrucât acțiunea de față a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea în speță a acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, context în care jurisprudența actuală a Curții europene, astfel cum a fost relevată prin hotărârea Atanasiu contra României, nu este relevantă în cauză deoarece stabilește criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut și în