ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1652/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1652/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

apelului civil de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4957 din 30 noiembrie

1998, pronunțată în Dosarul nr. 2439/1998, Judecătoria Buftea a admis excepția

autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta

S.C.L.F.M., în contradictoriu cu pârâtele Primăria Bragadiru, Primăria Gruiu și

Prefectura Ilfov, pentru autoritate de lucru judecat și a respins cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.N., T.E., T.D.,

M.E., V.I., G.I., M.I., M.E.Z., I.G.G., I.M.G., D.E. și M.I.Z. împotriva

pârâtei Primăria comunei Chiajna, ca netimbrată.

Instanța a avut în

vedere împrejurarea că intervenienții V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I.,

M.E.Z., I.G.G., I.M.G., D.E. și M.I.Z. au formulat, la data de 28 mai 1998,

cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtele Primăria

comunei Chiajna și S.C.L.F.M., prin care au solicitat să se constate că sunt

proprietarii suprafeței de 21.924 mp, situate în comuna Chiajna, str. M. nr. 3

și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie și

folosință terenul.

Împotriva sentinței

instanței de fond, au formulat apel intervenienții, fiind format Dosarul nr.

1148/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din

data de 04 noiembrie 1999, instanța a admis în principiu cererea de intervenție

formulată de C.I., prin care solicita "să fie înscrisă în rândul

intervenienților" din Dosarul nr. 2439/1998, cu motivarea că face parte

dintre moștenitorii numitului M.I.R., zis I.

De asemenea, I.V. a

formulat cererea de intervenție în interes propriu, prin care a arătat că are

calitatea de moștenitor al defuncților M.I.R. - I. și P.I.V., ca fiu al lui

D.I. (decedat) și E.I. (soția supraviețuitoare, parte în proces).

Prin Decizia civilă

nr. 1705A din 11 mai 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul, a fost desființată Sentința civilă nr. 4937 din 30 noiembrie 1998

a Judecătoriei Buftea și s-a dispus trimiterea cauzei, spre competentă

soluționare în fond, la Tribunalul București.

Prin cererea

precizatoare a cererii de intervenție, intervenienții au arătat că înțeleg să

se judece în contradictoriu cu Primăria Chiajna, solicitând obligarea pârâtei

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

21.924 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, invocând ca titluri de

proprietate ale autorilor M.I.R., zis I. și P.I., zis V., următoarele

înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr. 10919/1909, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 10918/1909, contractul de vânzare-cumpărare nr. 187 din

12 aprilie 1912, actul de vânzare-cumpărare nr. 30315/1924, actul de

vânzare-cumpărare nr. 12863 din 16 aprilie 1912, actul de notorietate din data

de 01 decembrie 1924.

Prin Sentința civilă

nr. 1752 din 22 noiembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 6243/2000, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a disjuns cererile de intervenție de acțiunea

introductivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC L.F.M. SA, în

contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Bragadiru, Primăria comunei Gruiu,

Primăria comunei Chiajna, Primăria comunei Chitila și Prefectura Județului

Ilfov, ca inadmisibilă.

La termenul din data

de 21 februarie 2003, intervenienții au precizat cererea, în sensul că înțeleg

să se judece în contradictoriu cu pârâtele SC L.F.M. SA și cu Primăria comunei Chiajna.

Prin Sentința civilă

nr. 1664 din 13 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, s-a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanții

V.N., T.E., M.E., V.I., G.I., M.V., I.C., I.M., I.A., I.G., D.E., M.B.M., C.I.,

I.E., I.V., I.C.Z..

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, din perspectiva art. 480 C. civ.

și a faptului că, într-o acțiune în revendicare, calitatea de reclamant trebuie

să corespundă cu calitatea de titular al dreptului de proprietate, că

reclamanții, ca moștenitori ai foștilor proprietari M.I.R. și P.I., nu mai au

un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 5.000 mp, conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr.

15/1990.

Referitor la restul

suprafeței de teren revendicate, cu privire la care reclamanții arată că se

află în proprietatea pârâtei Primăria comunei Chiajna, instanța a respins

acțiunea pe considerentul că, pentru suprafața de teren aflată în administrarea

sa, pârâta a dispus restituirea în natură a terenului pretins, conform

dispoziției nr. 8/2003, asupra căruia reclamanții au fost puși în posesie

conform procesului - verbal nr. 3419 din 22 iulie 2002.

Prin Decizia civilă

nr. 422/A din 29 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca

nefondat, apelul.

Împotriva deciziei

instanței de apel, au formulat recurs reclamanții, criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 1590 din 22 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

excepția nulității recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanți

împotriva Deciziei civile nr. 422 A din 29 mai 2008 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a avut

în vedere dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. privind obligația

instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de

drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost

înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea

hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții aplicabile și

în apel, conform art. 298 C. proc. civ.

Instanța supremă a

reținut, din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două

instanțe de fond, că instanța de apel a reiterat motivarea primei instanțe și

argumentele în baza cărora aceasta și-a întemeiat soluția. Or, această abordare

nu putea să o scutească de obligația de a examina concret criticile invocate în

apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 333 A/01 din 10 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 480 C. civ. au

fost aplicate corect de instanța fondului, dispozițiile fiind coroborate cu

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză,

prin cererea precizatoare a cererii de intervenție, apelanții au arătat că

solicită obligarea Primăriei Chiajna și a intimatei să le lase în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 21.924 mp, situat în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3. În decizia evocată, s-a stabilit că, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și

legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu

este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Este adevărat că,

prin apelul declarat, apelanții fac trimiteri la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, dar aceștia nu au avut în vedere cauza Maria Atanasiu

ș.a. împotriva României, prin care, în definirea noțiunii de bun actual și

valoare patrimonială, s-a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea

bunului.

În prezenta cauză,

apelanții nu au făcut dovada existenței unui "bun actual", în sensul

dispozițiilor invocate și, deși acțiunea în revendicare promovată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite

aspecte, în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în

conflict, de la dreptul comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor

juridice.

În cadrul acțiunii în

revendicare deduse judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu: apelanții

au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu dețin o hotărâre de

revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata - certificatul de

atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 1964 din 14 martie 2000.

Din titlul de

proprietate exhibat de intimata SC L.F.M. SA, rezultă că terenul în suprafață

de 21.924 mp, revendicat de apelanți, este proprietatea pârâtei, care a obținut

certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.

15/1990. Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul din modurile originale

de dobândire a proprietății și, cum acest certificat nu a fost contestat,

terenul în litigiu, menționat în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate al intimatei, a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea

prevederilor Legii nr. 15/1990. În favoarea intimatei se poate reține și

împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl folosește cu

bună-credință, astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează

aceasta este mai caracterizat.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 3455 din 19 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curtea de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a pornit în

analizarea apelului de la premisa greșită că acțiunea în revendicare a fost

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În realitate, cererea

de intervenție, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei

Chiajna și SC L.F.M. SA, prin care se solicita să se constate că intervenienții

sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp situate în comuna Chiajna, str. M.

nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă

posesie și folosință terenul, a fost formulată la data de 28 mai 1998. În

aceste condiții, nu se poate aprecia că instanța de apel a analizat motivele de

apel formulate, raportat la situația reală din cauză, așa cum se dispusese prin

decizia de casare anterioară.

În ceea ce privește

susținerea din recurs, în sensul că, în mod greșit, s-ar fi raportat instanța

de apel la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu

contra României, Înalta Curte a reținut că, specific acestei cauze, nu este

momentul la care a fost formulată acțiunea în revendicare (înainte sau după

înstrăinarea imobilului către chiriaș sau persoana care se afla în posesia

bunului), ci este faptul că se referă la situația unui imobil trecut în proprietatea

statului în perioada 1945 - 1989, în mod abuziv și la calificarea existenței

unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar, care ar da dreptul la

restituirea în natură a bunului, în funcție de existența unei hotărâri

judecătorești prin care instanțele să-i fi recunoscut acestuia calitatea de

proprietar și să fi dispus, în mod expres, restituirea bunului.

De asemenea, în

cadrul acestei hotărâri, la parag. 134 - 135, sunt redate o serie de principii

care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru

circumstanțierea noțiunii de "bunuri", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, tocmai

aceasta este și situația care trebuie determinată, și în cadrul prezentului

litigiu.

În ceea ce privește

analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge

la concluzia că reclamanții aveau un bun actual care să le dea dreptul la

restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care

trebuie verificat într-o acțiune în revendicare este dacă reclamantul are

calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.

S-a arătat că, în

rejudecare, instanța de apel trebuie să analizeze și incidența celorlalte

hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului invocate de către recurenții

reclamanți, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu și celelalte

motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare,

dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 21 august 2013, sub

nr. 2793/2/2011* .

Prin Decizia civilă

nr. 289 din 14 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelanții - reclamanți și au fost obligați la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei, cu aplicarea art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel, verificând sentința apelată, prin prisma criticilor

invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, dar și a îndrumărilor

obligatorii date în recurs, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 315 Codul de

procedură civilă, a reținut că are de analizat temeinicia cererii în

revendicare formulate de reclamanți, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, prin raportare la situația reală din cauză, având a proceda cu

prioritate la verificarea calității reclamanților de a fi deținătorii unui

"bun actual", astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, numai în subsidiar, dacă

se ajunge la concluzia că reclamanții au un bun actual care să le dea dreptul

la restituirea în natură a imobilului, de a proceda la analizarea titlului

pârâtei SC L.F.M. SA. Instanța de apel a mai reținut că, în rejudecare, are a

analiza incidența celorlalte hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului

invocate de către recurenții reclamanți, raportat la situația de fapt din

prezentul litigiu și celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C.

proc. civ.

În analiza efectuată,

curtea de apel a reținut că obiectul litigiului de față îl constituie terenul

în suprafață de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren în

raport de care reclamanții au susținut că a aparținut autorului lor, M.I.R.,

zis I. și P.I., zis V.

În ceea ce privește

legitimarea procesuală a reclamanților de a solicita revendicarea acestei suprafețe

de teren, Curtea a reținut, contrar susținerilor din apel, că instanța de fond

a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauză, reținând

că suprafața de 5.000 mp, din totalul deținut de autorul acestora, a fost

transmisă de acest autor către societatea comercială în nume colectiv,

constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924, de către Tribunalul

Ilfov, secția Notariat.

Astfel, din cuprinsul

respectivului contract de societate, cei doi asociați ai SC M.I.F., I. și V., au

adus, ca aport în natură, la momentul constituirii societății în nume colectiv,

terenul în suprafață de 5.000 mp., dobândit prin contractele de

vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 și nr. 2916/1910. Prin urmare,

dreptul de proprietate asupra acestui teren a ieșit din patrimoniul

reclamanților, la momentul constituirii acestei societăți, persoană juridică

distinctă, cu patrimoniu propriu. S-a avut în vedere că, în mod judicios,

tribunalul s-a raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cărora

cei doi asociați nu și-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport

în societate, ci au stabilit că, în cazul încetării societății, dintr-o cauză

legală sau judiciară, sunt îndreptățiți la a primi parte egală din activ, în

cazul în care, după dizolvare și achitarea pasivului, în patrimoniul

societății, s-ar mai regăsi bunuri/creanțe. Or, în cauză, reclamanții nu au

probat că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a acestei

societăți comerciale, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul

foștilor asociați a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în

natură, singura situație care i-ar fi îndreptățit pe reclamanți să revendice,

pe calea dreptului comun, acest teren.

Tot astfel, contrar

susținerilor din apel, concluzia primei instanțe referitoare la împrejurarea că

această suprafață de teren face parte din cea deținută în prezent de către

pârâta SC L.F.M. SA nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens

la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză. Astfel, în cuprinsul

expertizei, expertul se raportează și identifică suprafețele de teren de 465

mp, respectiv de 811 mp și 2/3 din 5.000 mp, concluzionând că acestea fac parte

din întregul teren identificat ca având o suprafața de 11.276 mp, aflat în

posesia pârâtei SC L.F.M. SA. Or, având în vedere suprafețele identificate, dar

și cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare atașate de reclamanți în probațiune,

rezultă, fără dubiu, că aceste terenuri, sunt cele dobândite de autorii

reclamanților, prin cele trei acte de vânzare-cumpărare - nr. 12862/1909, nr.

12864/1909 și nr. 2916/1910, menționate în cuprinsul contractului de asociere.

Curtea a avut în vedere, de asemenea, că reclamanții nu au formulat obiecțiuni

la expertiza efectuată, acceptând concluziile acestei probe. De altfel, chiar

în apel, aceștia solicită neechivoc omologarea expertizei, iar, în fața

instanței de rejudecare, în calea de atac, aceștia au precizat, inclusiv în

concluziile asupra apelului, că susținerile lor din apel vizează suprafața de

11.276 mp, deținută de pârâta SC L.F.M. SA.

Deși apelanții

reclamanți invocă prevederile art. 3 alin. (1) și ale art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, în raport de natura acțiunii cu care

a fost sesizată instanța de fond, astfel cum, de altfel, a și fost calificat

neechivoc acest demers judiciar de către instanța de casare - acțiune în

revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi apreciate ca fiind

incidente în cauză. Astfel, de vreme ce prima instanță a fost învestită cu o

acțiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 C. civ., aceasta s-a

impus a fi soluționată cu respectarea principiului disponibilității, instanța

neputându-se raporta la normele speciale înscrise în Legea nr. 10/2001, străine

de natura pricinii. Curtea a apreciat, sub acest aspect, că, în cadrul unei

acțiuni de drept comun, este necesar în primul rând ca reclamantul să facă

dovada titlului său de proprietate, dovadă care este supusă regulilor de

probațiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului probator, derogator,

reglementat în legea specială de restituire. Aceasta întrucât, în considerarea

art. 47 din legea specială, în lipsa opțiunii exprese a reclamanților,

acțiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

continuă să fie soluționate în baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu

excepția cazului în care persoana îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau

solicită suspendarea acesteia, condiție neîndeplinită în cauză.

Tot astfel, în ceea

ce privește actul de notorietate din data de 01 decembrie 1924, Curtea a

apreciat că, în mod judicios, prima instanța a reținut că acesta nu reprezintă

un veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplinește condițiile

impuse de art. 1294 C. civ. Curtea a avut în vedere, în acest sens, că regula

instituită de art. 1169 C. civ. de la 1864, referitoare la sarcina probei, își

găsește aplicare și în cazul acțiunii în revendicare, prin urmare, cel ce se

pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, iar,

în măsura în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit

printr-un mod derivat, adică printr-un act translativ de proprietate, cum este

și cazul în speță, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului

constatator al actului juridic respectiv, condiție care nu poate fi apreciată

ca fiind îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate și nici în

ceea ce privește terenul adus ca aport în natură, la societatea în nume

colectiv.

În referire la

critica vizând faptul că, în mod eronat, instanța de fond nu a reținut

concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deși

expertiza realizată de expertul P.D., ce concluzionează că terenul în suprafața

de 11.276 mp se regăsește în perimetrul terenului aflat în litigiu, a fost

acceptată de toate părțile. Instanța de apel a reținut critica ca fiind

nefondată. Astfel, contrar susținerilor din apel, prima instanță s-a raportat,

în stabilirea situației de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de

către expertul P.D., în cadrul considerentelor sentinței apelate, tribunalul

făcând referire la constatările expertizei judiciare. Astfel, au fost

valorificate inclusiv constatările expertului, în sensul că terenul dobândit de

autorii reclamanților, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie

1912, nu a putut fi identificat ca aparținând suprafeței revendicate în cauză

și aflate în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, câtă vreme acesta are, potrivit

titlului exhibat de reclamanți, ca vecini satul Giulești și râul Dâmbovița,

vecinătăți care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul

revendicat în prezenta cauză.

Tot astfel, au fost

valorificate concluziile și constatările expertizei judiciare, instanța de fond

statuând în sensul că, în ceea ce privește terenurile dobândite conform

titlurilor de proprietate reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare nr.

12862/1909, nr. 12864/1909, nr. 30315/1924, nr. 2916/1910 și respectiv, terenul

menționat în cuprinsul actului de notorietate din 01 decembrie 1924,

autentificat sub nr. 28934/1924, sunt deținute de pârâtă, conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 seria M 07,

eliberat de Ministerul Agriculturii, respectiv că pârâta SC L.F.M. SA ocupă, în

prezent, o suprafață de 11.276 mp din terenul revendicat.

În ceea ce privește

modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea s-a

raportat, în analiza acestei împrejurări, la prevederile înscrise în art. 6 din

Legea nr. 213/1998. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că, potrivit

expertizei care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfățișate de

reclamanți, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanță, a fost

identificată suprafața de 11.276 mp, din totalul suprafeței revendicate,

aceasta fiind, în prezent, în proprietatea pârâtei SC L.F.M. SA. S-a reținut

totodată, că, în privința modalității de preluare a terenului revendicat,

pârâta SC L.F.M. SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia

statul a procedat la deposedarea autorului reclamanților. Tot astfel, în ceea

ce privește societatea comercială SC M.I.F. I. și V., potrivit adresei nr.

407233/1997, emise de Direcția Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se

regăsește în listele anexă la Legea nr. 119/1948. Potrivit adresei nr.

203200/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că nu deține date

referitoare la apartenența patrimonială și procedura de naționalizare a

acesteia. Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul procesului-verbal

nr. 1347/1948, însă, în cuprinsul acestui înscris, nu se regăsește vreo

mențiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în proprietatea

statului. Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză

realizat în cadrul dosarului de apel, soluționat prin Decizia civilă nr.

333A/2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, terenul în suprafața de 1667 mp, ocupat de moară, a fost

identificat și individualizat în schița anexă, concluzionându-se că acesta face

parte din suprafața totală identificată în posesia pârâtei de 11.276 mp.

În raport de toate

aceste elemente probatorii care conduc la concluzia deposedării în fapt a

autorului reclamanților, curtea de apel a apreciat că statul nu a probat

deținerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.

În considerarea

îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, Curtea a analizat, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea

ce privește terenul revendicat, pentru care, în raport de considerentele

anterioare, s-a reținut legitimarea procesuală a reclamanților de a formula

acțiunea în revendicare (terenul în suprafața de 11.276 mp, identificat și

individualizat în expertiza realizată în fața primei instanțe de expertul P.D.,

astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub

nr. 2793/2/2011, cu excepția celui aferent M. Ilfov, respectiv a celui

menționat în actul de notorietate din 01 decembrie 1924, identificate ca atare

în suplimentul la raportul de expertiză), reclamanții au calitatea de

deținători ai unui "bun actual" .

Astfel, potrivit

îndrumării obligatorii a instanței de casare, în ceea ce privește criteriile de

comparație aplicabile acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță, curtea

de apel s-a raportat cu prioritate la practica Curții Europene a Drepturilor

Omului.

În acest sens, Curtea

a avut în vedere că, în jurisprudența actuală a Curții, s-a produs o schimbare

a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României,

continuând cu cauzele Străin, Potop, Togănel și Grădinaru, Radu, Gingis și

Porțeanu, la care fac referire apelanții, pe care Curtea le-a aplicat constant,

fără nicio abatere în practica anterioară, în ceea ce privește conținutul

noțiunii de "bun". Astfel, dacă, în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanții

au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a

realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza

Porțeanu parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea și-a

nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.

Așa cum s-a statuat,

și în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun

actual" există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar

dacă, în prealabil, s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin

care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea

bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații.

Rezultă că, prin

raportare la această decizie, este esențial ca reclamanții să facă dovada că

dețin un "bun actual", în sensul Convenției, sintagmă care, dat fiind

cadrul procesual în care a fost învestită prima instanța, trebuie să se refere

la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea

acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Pe de altă parte, dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot (cauza Maria Atanasiu vs. România)

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Or, în cauză,

reclamanții nu au probat deținerea unei hotărâri judecătorești sau a unei

dispoziții administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra terenului revendicat și să se fi statuat asupra

îndreptățirii lor la restituirea acestuia în natură.

Așa fiind, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea

bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților calitatea de deținători ai unui

"bun actual", simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul

litigiu, a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații,

chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.

În aceste condiții,

curtea de apel, dând relevanță îndrumării obligatorii a instanței de casare

care a stabilit că, într-o astfel de situație, nu se mai impune analizarea

titlului pârâtei, a apreciat criticile apelanților ca nefondate, dispunând,

respingerea apelului, ca nefondat.

În aplicarea art. 298

C. proc. civ. coroborat cu art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în raport

de soluția pronunțată în apel, s-a dispus obligarea apelanților reclamanți la

plata către intimata pârâtă SC L.F.M. SA a sumei de 4.000 lei.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții apelanți.

Prin Decizia civilă

nr. 2155 din 14 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de reclamanții apelanți împotriva deciziei

civile, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași curte de apel.

Cu titlu preliminar,

a menționat că acele motive de recurs care se referă la situația de fapt și la

analizarea probelor nu pot face obiect al prezentului control judiciar,

deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art.

304 C. proc. civ.

Obiectul cererii și

al cadrului procesual de față a fost calificat, în mod irevocabil și cu putere

de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că reclamanții au

solicitat instanței, prin cererea de intervenție formulată la data de 28 mai

1998, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna și SC L.F.M. SA,

să constate că sunt proprietarii suprafeței de 21.924 mp, situată în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3 și să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să

lase în liberă posesie și folosință respectivul teren. Totodată, Înalta Curte,

prin decizia de casare, a apreciat că acțiunea în revendicare, fiind formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, examinarea acesteia de către

instanța de rejudecare implică analizarea împrejurării dacă, la data formulării

cererii, reclamanții aveau calitatea de deținători ai unui bun actual, în

sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care le-ar da dreptul la

restituire.

În consecință, s-a

stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că imobilul-teren din

prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât pretențiile

reclamanților recurenți privind redobândirea bunului în deplină proprietate și

posesie pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept

comun, în cadrul căreia trebuie analizată existența unui bun actual în

patrimoniul reclamanților.

Reclamanții au

pretins în privința suprafeței revendicate, identificate în posesia pârâtei SC

L.F.M. SA, faptul că dețin un titlu asupra respectivului imobil, iar, în

privința modalității de preluare de către stat a imobilului din litigiu,

instanța de apel, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a

constatat nevalabilitatea titlului statului, împrejurare care nu a fost

contestată în cauză de părțile interesate.

Astfel, față de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care conferă posibilitatea

instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil în regimul

politic trecut, instanța de apel, în considerentele deciziei sale, urmare a

situației de fapt stabilite pe baza probatoriului administrat, a reținut

împrejurarea că statul nu deține vreun titlu valabil asupra imobilului

revendicat și că bunul a fost trecut la stat ca efect al unei deposedări, în

fapt, a autorului reclamanților.

Din perspectiva

analizei efectuate de instanța de apel, este de subliniat că, în practica

instanței de contencios european, conturată până la pronunțarea hotărârii

Atanasiu contra României, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989,

reprezintă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității

exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor vândute

de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care,

combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza

Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

În contextul factual

stabilit de către instanța de apel, care nu mai poate fi reevaluat ca efect al

structurii actuale a recursului, Înalta Curte a reținut că, relativ la terenul

revendicat, pentru care reclamanții s-au legitimat procesual, aceștia dețin în

patrimoniul lor un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, ca

efect al constatării (de către instanța de rejudecare) a nevalabilității

titlului statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât, potrivit

principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului evocată, recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității

titlului statului echivalează cu recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv

a dreptului de proprietate al reclamanților, că au astfel un "interes

patrimonial", protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Or, având în vedere

data formulării cererii reclamanților și în conformitate cu practica Curții

Europene, conturată anterior hotărârii Atanasiu contra României, în examinarea

noțiunii de bun, trebuia să se aprecieze în speță că simpla recunoaștere a

caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă

pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea

bunului. Această din urmă cerință este, însă, consacrată în jurisprudența

actuală a Curții, care a cunoscut o schimbare în raționamentul constituit

anterior pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual

al noțiunii de bun. Instanța de contencios european, în decizia pilot

(Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie

2010), arată însă, că un "bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil

o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a

recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Însă, în

circumstanțele particulare speței, raportat la caracterul irevocabil al

Deciziei civile nr. 3455 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și la puterea de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, în

condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., asupra problemei de drept

dezlegate, esențiale în soluționarea recursului de față, Înalta Curte a

constatat că, în mod nelegal, instanța de apel, prin decizia recurată, a

soluționat cauza, ca efect al analizării noțiunii de bun, prin aplicarea

criteriilor care se degajă din jurisprudența actuală a Curții Europene, astfel

cum au fost evocate în hotărârea Maria Atanasiu ș.a. contra României. Este de

semnalat că decizia pilot, evocată (eronat) de instanța de apel, a avut ca

premisă o acțiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat

în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

astfel încât analiza din această cauză, realizată în privința noțiunii de bun,

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, efectuată în

contextul aplicabilității legii speciale, nu poate fi avută în vedere în

prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidentă.

Întrucât acțiunea de

față a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a

avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea în speță a

acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, context în care jurisprudența actuală a Curții Europene, astfel

cum a fost relevată prin hotărârea Atanasiu contra României, nu este relevantă în

cauză, deoarece stabilește criterii de soluționare a pretențiilor formulate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în cazul imobilelor preluate

abuziv în regimul politic trecut și în cazul în care există un concurs între

legea specială, dreptul comun și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele prezentate, nu este cazul

în speță.

Astfel cum deja s-a

arătat, la data sesizării instanței de fond, respectiv 28 mai 1998, ca efect al

constatării nevalabilității titlului statului în preluarea imobilului,

reclamanții au un bun în patrimoniul lor relativ la terenurile litigioase în

privința cărora instanța de apel a reținut legitimarea procesuală a acestora

și, întrucât ambele părți se prevalează de un bun în sensul Convenției,

acțiunea în revendicare dedusă judecății fiind guvernată de dispozițiile

dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., obligă instanța să o

soluționeze prin compararea titlurilor exhibate de părțile litigante, după

criteriile create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ.,

dar și de jurisprudența europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra

României, sens în care instanța de apel, în rejudecare, nu a procedat.

În rejudecare, a

precizat că instanța de trimitere va avea în vedere legea aplicabilă raportului

juridic dedus judecății care vizează acțiunea în revendicare promovată la data

de 28 mai 1998, astfel încât instanța va soluționa litigiul în temeiul și

condițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. și va analiza, în

cercetarea fondului, toate criticile formulate pe acest aspect în apel,

luându-se în considerare și apărările invocate pe calea recursului. Totodată,

instanța de trimitere va verifica și apărările invocate de recurenți referitoare

la situația juridică a societății în nume colectiv înființate în anul 1924 și a

bunurilor acesteia, precum și eventuala corespondență a actelor juridice la

care se face referire în actul de notorietate din anul 1924 cu titlurile de

proprietate aflate la dosarul cauzei, urmând a se aprecia asupra relevanței sau

după caz, temeiniciei respectivelor critici în cererea în revendicare.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de recurenți în prezenta cauză, se va ține

seama de această cerere de către instanța de trimitere, în raport și de soluția

care se va pronunța asupra apelului.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 10 septembrie 2014, sub nr. 2793/2/2011**.

În rejudecarea

apelului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) și

art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Pe parcursul acestei

rejudecări, apelanta reclamantă M.E.Z. a decedat, fiind introduși în cauză

moștenitorii acesteia M.C.D. și D.J.R., care erau deja părți ale litigiului.

Prin Decizia civilă

nr. 571 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții -

reclamanți V.N., V.I., T.D., T.E., I.C.Z., M.E., I.C., I.M., I.A., I.M.G.,

D.E., M.B.M., C.I., T.(G.)C.N., M.C.D. (moștenitorul lui M.E.Z.), D.J.R.

(moștenitorul lui M.E.Z.), I.E., I.V., împotriva Sentinței civile nr. 1664 din

data de 13 decembrie 2007, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în contradictoriu cu intimații SC L.F.M. SA și Primăria Comunei

Chiajna, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis,

în parte, acțiunea și a obligat pârâta SC L.F.M. SA, să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie, suprafața de teren de 9.609 mp, situată în comuna

Chiajna, str. M. nr. 3, județ Ilfov, identificată cu culoarea roșie, pe planul

de situație Anexa 1 la suplimentul raportului de expertiză tehnică judiciară,

întocmit de expert P.D., în Dosarul nr. 2793/2/2011 al Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A menținut

dispozițiile privind respingerea, ca nefondată, a acțiunii în contradictoriu cu

pârâta Primăria Comunei Chiajna și pentru restul imobilului solicitat de

reclamanți, în contradictoriu cu pârâta SC L.F.M. SA.

A obligat pârâta SC

L.F.M. SA să plătească cheltuieli de judecată reclamanților, aferente

procesului până în acest moment, în sumă de 3.587,15 lei, cu aplicarea art. 276

C. proc. civ.

A dispus restituirea

către reclamantul V.N., a onorariului de expert în sumă de 500 lei, achitată

conform chitanței dosar fond.

Curtea de Apel

București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze

prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm.

C. proc. civ.

Verificând sentința

apelată, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc.

civ., dar având în vedere și îndrumările obligatorii ale instanței de recurs,

potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a apreciat apelul prezent

ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

aspect, Curtea a reținut, în temeiul art. 315 al.1 C. proc. civ., că

soluționarea prezentului apel se va grefa pe dezlegările problemelor de drept,

statuate de instanța de recurs, prin Decizia civilă nr. 2155/2014.

Acestea sunt:

"ca efect al constatării nevalabilității titlului statului în preluarea

imobilului, reclamanții au un bun în patrimoniul lor relativ la terenurile litigioase

în privința cărora instanța de apel a reținut legitimarea procesuală a acestora

și, întrucât ambele părți se prevalează de un bun în sensul Convenției,

acțiunea în revendicare dedusă judecății fiind guvernată de dispozițiile

dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., obligă instanța să o

soluționeze prin compararea titlurilor exhibate de părțile litigante, după

criteriile create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ.,

dar și de jurisprudența europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra

României".

privința căruia curtea de apel, prin Decizia civilă nr. 289/2013, casată de

instanța de recurs, a recunoscut legitimitate procesuală activă reclamanților

reprezintă "terenul în suprafața de 11.276 mp, identificat și

individualizat în expertiza realizată în fața primei instanțe de expertul P.D.,

astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub

nr. 2793/2/2011, cu excepția celui aferent M. Ilfov, respectiv a celui

menționat în actul de notorietate din 01 decembrie 1924, identificate ca atare

în suplimentul la raportul de expertiză" .

Curtea a constatat

că, prin decizia casată, nu s-a recunoscut legitimitate procesuală activă

reclamanților, pentru următoarele terenuri: terenul de "circa 5000

mp",adus ca aport la Societatea în Nume Colectiv M.I.F. I. și V. (contract

de societate în nume colectiv - fila 137 dosar Tribunal București, secția a III

- a) și terenul de 1667 mp identificat de respectiva instanță de apel, în

temeiul constatării expertului P.D. ca fiind cel menționat în actul de

notorietate din 01 decembrie 1924 .

Răspunzând și

îndrumărilor finale ale instanței de recurs privind necesitatea verificării

atât a situației juridice a societății în nume colectiv înființate în anul 1924

și a bunurilor acesteia, cât și a eventualei corespondențe dintre actele

juridice la care se face referire în actul de notorietate din anul 1924 și

titlurile de proprietate aflate la dosarul cauzei, Curtea a constatat,

următoarele:

I. Actul de

notorietate din 1 decembrie 1924, autentificat sub nr. 28934 din 1 decembrie

1924, corespunde, prin prisma criteriului reprezentat de conținutul său

(concret, de părțile contractante la care face referire și de obiectele

materiale terenuri vizate, descrise prin ilustrarea istoricului lor),

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 12862 din 19 decembrie 1909, vizând

suprafața de 465 mp; nr. 12864 din 19 decembrie 1909, vizând suprafața de 811

mp și nr. 2916 din 13 martie 1910 vizând suprafața de 3333 mp (adică 2/3 din

suprafața totală de 5000 mp).

Așadar, dată fiind

corespondența evocată, rezultă că viciul care afectează actul juridic de

notorietate din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate al autorilor

reclamanților asupra celor trei suprafețe de teren expuse nu reprezintă un

obstacol invincibil, în cadrul silogismului juridic al cauzei, atât timp cât el

este complinit de prezența celorlalte trei titluri de proprietate menționate

care îndeplinesc cerințele formale ale art. 1294 C. civ., respectiv ale unui

titlu translativ de proprietate.

II. Toate cele trei

terenuri atestate atât în cuprinsul actului de notorietate, dar și în

contractele de vânzare-cumpărare corespondente expuse, au fost aduse ca aport

la Societatea în Nume Colectiv M.I.F. I. și V.

Curtea nu contestă că

prin aducerea ca aport la societate dreptul de proprietate asupra acestei

suprafețe de 4609 mp, (menționate în contractul de societate, "circa 5.000

mp"), a fost translatat în patrimoniul societății comerciale în nume

colectiv, constituite prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către

Tribunalul Ilfov, secția Notariat, fapt consacrat expres de art. 5 din

respectivul contract.

Raportându-se însă,

la clauza conținută de art. 19 din contractul de asociere, potrivit căreia cei

doi asociați au stabilit că, în cazul încetării societății dintr-o cauză legală

sau judiciară, sunt îndreptățiți la a primi, fiecare, parte egală din activ, în

cazul în care, după dizolvare și achitarea pasivului, în patrimoniul

societății, s-ar mai regăsi bunuri/creanțe, Curtea a observat că apelanții

reclamanți au probat că, ulterior, respectiv în anul 1939, (anterior, deci

procesului-verbal nr. 1347/1948 de predare a morii către Ministerul Industriei

și Comerțului), s-a procedat la retransmiterea în patrimoniul foștilor asociați

a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură.

Astfel, potrivit

procesului-verbal din 24 noiembrie 1939, aprobat de Ministerul de Finanțe,

având ca obiect evaluarea averii rămase de pe urma defunctului P.I.V., (unul

dintre cei doi asociați), decedat la data de 21 august 1937, în vederea

stabilirii impozitului asupra averii, parte (având o suprafață chiar mai mare

decât cea adusă ca aport) din terenul pe care a fost amplasată moara și anexele

sale se regăsea în patrimoniul acestuia. Or, această constatare, neinfirmată

până în prezent, a autorităților statale competente de la acel moment,

demonstrează încetarea, între timp, a societății și, pe cale de consecință, redobândirea

dreptului de proprietate al asociaților asupra terenului.

Aceeași concluzie

decurge și din existența procesului-verbal nr. 1347/1948 de predare a morii

către Ministerul Industriei și Comerțului care a avut ca obiect exclusiv

inventarul mobil al morii și anexelor sale. Or, dacă imobilul teren s-ar mai fi

aflat în patrimoniul societății, nu s-ar fi justificat în mod logic, rezonabil,

preluarea de la moștenitorii asociaților, doar a inventarului mobil.

Din această

perspectivă, Curtea a apreciat că prin contractele de vânzare-cumpărare nr.

12862 din 19 decembrie 1909, nr. 12864 din 19 decembrie 1909 și nr. 2916 din 13

martie 1910, juxtapuse procesului-verbal din 24 noiembrie 1939, apelanții

reclamanți au realizat dovada dreptului de proprietate al autorilor dumnealor

asupra celor trei suprafețe de 465 mp, de 811 mp și de 3333 mp (adică 2/3 din

suprafața totală de 5000 mp), anterior momentului preluării imobilului de către

stat. Partea adversă nu a realizat dovada unei eventuale înstrăinări, până la momentul

expolierii, a dreptului, de către autori sau moștenitorii acestora, deși avea

această obligație, conform prevederilor art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1)

C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse în cadrul deciziei de casare, relative la existența unui bun în

patrimoniul apelanților reclamanți, din perspectiva Curții Europene a

Drepturilor Omului, prin prisma jurisprudenței dezvoltate pe tărâmul art. 1 al

Primului Protocol Adițional la Convenție, anterioare hotărârii pilo