ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3404/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3404/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 401 din 16 martie 2010, Tribunalul București a respins, ca

neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active, cererea principală a

reclamanților-pârâți M.M.F. și M.C.I.F., dar și cererea reconvențională a

pârâților-reclamanți S.M. și S.R.A.

În privința cererii principale, s-a reținut

că reclamanții au calitatea de succesori în drepturi ai fostului proprietar al

imobilului din București, C.D., imobil preluat de stat în temeiul Decretului

nr. 92/1950, în timp ce pârâții sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai

apartamentului nr. 3 și succesori în drepturi ai cumpărătoarei apartamentului

nr. 1 din același imobil.

Notificarea reclamanților a fost soluționată

prin Dispozițiile nr. 4458 din 18 februarie 2005 și nr. 4665 din 17 octombrie

2005, prin acestea propunându-li-se acestora acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că reclamanții nu au un bun în

sensul Convenției, întrucât nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești

anterioare prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul și

nici o speranță legitimă în același sens, dedusă din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, lege care prevede prin dispozițiile art. 18

lit. c) că, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995,

măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, lucru realizat deja

prin Dispoziția nr. 4665 din 17 octombrie 2005.

Pârâții au un bun dobândit în baza

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act

juridic ce nu a fost desființat, motiv pentru care s-a apreciat că titlul lor

de proprietate este preferabil titlului reclamanților-pârâți.

A fost respinsă cererea reconvențională,

arătându-se că nu se poate presupune scopul ilicit la emiterea certificatelor

de moștenitor doar din indicarea în masa succesorală a unui singur bun mobil.

Prin Decizia civilă nr. 124 din 8 februarie

2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, apelul principal al

reclamanților-pârâți și cererea de aderare la apel formulată de

pârâții-reclamanți.

În esență, pentru a pronunța această hotărâre

au fost avute în vedere aceleași considerente de fapt și de drept, concluzia

fiind aceea că acțiunilor în revendicare similare celor pendinte nu li se mai

aplică regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, ci

regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial

ale Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere Hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în raport de

care s-a apreciat că acțiunea în revendicare a reclamanților nu are ca temei un

bun în sensul Convenției, întrucât nu există nicio hotărâre judecătorească

anterioară prin care să se fi stabilit că autorii reclamanților/reclamanții nu

au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și

prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.

Apelanții-pârâți dețin în patrimoniul lor un

bun actual dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 ce sunt deplin valabile, ele nefiind contestate de

reclamanți pe calea și în termenul anume prevăzut de Legea nr. 10/2001 în acest

scop, astfel că titlurile lor de proprietate s-au consolidat în virtutea legii

și se bucură de prezumția de legalitate, conferindu-le recunoașterea dreptului

la un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care

se impune a fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție și a principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

S-a apreciat că prima instanță a respins în

mod corect excepția lipsei calității procesuale active, întrucât singurul cadru

în care prezintă relevanță și interes drepturile recunoscute foștilor

proprietari ori succesorilor lor în procedura Legii nr. 10/2001, este cel al

discutării fondului dreptului disputat.

Legea nr. 10/2001 nu și-a propus să stingă

ori să atragă caducitatea niciunui drept pretins de foștii proprietari sau

succesorii lor în drepturi, ci să ofere acestora măsuri reparatorii pentru

încălcările aduse drepturilor lor în regimul politic anterior.

Ceea ce se pierde în temeiul Legii nr.

10/2001 prin neformularea notificării nu este dreptul de proprietate, ci

dreptul nou, distinct, izvorât din această lege de a obține măsurile

reparatorii prevăzute prin acest act normativ.

Acțiunea dedusă judecății este o acțiune în

revendicare de drept comun, întemeiată pe dreptul de proprietate al autorilor

reclamanților, dovedit cu actele de proprietate originare - Autorizație de

construire din 18 aprilie 1907 și Procesul-verbal din 24 august 1940 emis de

Comisia pentru înființarea cărților funciare - iar nu pe drepturile ce le-au

fost recunoscute în temeiul Legii nr. 10/2001 și dovedite cu Dispozițiile nr.

4458 din 18 iulie 2005 și nr. 4665 din 17 octombrie 2005 emise de Primarul

Municipiului București.

Promovarea unei acțiuni în revendicare,

îndreptată împotriva altui subiect de drept decât unitățile deținătoare

menționate la art. 20 din lege, nu este nicidecum condiționată sub aspectul

admisibilității sale, de declanșarea prealabilă a procedurii din Legea nr.

10/2001.

Cei patru succesori în drepturi ai foștilor

proprietari ai imobilului revendicat ce au figurat ca reclamanți în cauză până

la momentul vânzării-cumpărării de drepturi litigioase realizate între ei au

acționat pentru apărarea dreptului de proprietate ce a aparținut autorului

comun, M.L., și în justificarea titlului originar de proprietate al acestuia,

întemeindu-și acțiunea pe prevederile art. 480 C. civ.

Cât privește dobândirea proprietății

apartamentului nr. 3 prin uzucapiunea scurtă, Curtea a observat că aceste părți

s-au prevalat de acest titlu de dobândire doar în apărare, așadar în

paralizarea pretențiilor reclamanților, fără a formula un capăt de cerere cu un

astfel de obiect.

Reținerea ca dovedită a unei astfel de

apărări ar fi condus la respingerea acțiunii reclamanților, ceea ce deja s-a

întâmplat, în considerarea altor elemente reținute de către prima instanță,

împrejurare ce neagă existența interesului apelanților-pârâți de a critica

soluția primei instanțe.

Curtea nu a schimbat considerentele primei

instanțe în privința uzucapiunii scurte, invocate ca mod de dobândire a

apartamentului nr. 3, existența unui titlu legal și valabil de dobândire a

acestui bun excluzând și fiind incompatibilă cu ideea de dobândire a acestuia

prin faptul posesiunii sub nume de proprietar o anumită durată de timp.

Referitor la cererea reconvențională prin

care s-a invocat nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor, în mod

corect prima instanță a reținut că aceste părți au calitatea procesuală de a

acționa în acest sens de vreme ce motivele de nevalabilitate ridicate în

legătură cu aceste acte constituie cauze de nulitate absolută, iar interesul de

a cere desființarea lor aparține oricărei persoane, neputându-se considera că

acest interes poate fi dat ori justificat exclusiv de o vocație succesorală la

moștenirea dezbătută a titularului contestării.

Prin înscrisul depus la dosar la 5 martie

2010, pârâții-reclamanți și-au expus în mod clar motivele de nulitate a celor

două certificate, modificându-le pe cele inițiale, iar prin hotărârea sa, prima

instanță a răspuns tuturor motivelor invocate de pârâții-reclamanți.

Promovarea unei acțiuni în revendicare a

bunului ce se demonstrează că a aparținut lui de cujus se înscrie indirect în

scopul larg al dezbaterii succesorale care este acela al reglementării și

clarificării situației moștenirilor, a drepturilor asupra bunurilor din

moștenire și a persoanelor care pot exercita mai departe aceste drepturi.

Împotriva deciziei instanței de apel au

formulat cerere de recurs la data de 21 iunie 2011, reclamanții M.M.F. și

M.C.I.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că

reclamanții nu au un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului,

întrucât nu au obținut o hotărâre judecătorească anterioară înstrăinării imobilului

prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

În raport de dispozițiile Deciziei nr.

33/2008, pronunțată în interesul legii de către instanța supremă, acțiunea în

revendicare se va soluționa prin analizarea de către instanță a deținerii unui

bun în sensul Convenției de către fiecare din părțile litigante, precum și a

noțiunii de ingerință a statului în dreptul de proprietate, fapt ce ar

constitui o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului se desprinde o cu totul altă interpretare dată noțiunii de

bun decât cea prezentată de instanța de apel.

Curtea a apreciat ca fiind întrunită prima

cerință, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului

de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca

reprezentând bunuri actuale, valori sau interese patrimoniale sau speranța

legitimă de redobândire a bunului în natură.

Titularul dreptului deține un interes

patrimonial care să justifice o speranță legitimă de a obține restituirea în

natură, cu aceeași valoare ca și bun actual, în ceea ce privește cerința legală

a existenței unui bun, ca drept efectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte

de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, aceasta fiind situația aplicabilă

în speță (cauza Străin, cauza Păduraru).

În cauza Viasu împotriva României, Curtea a

reținut că noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, al căror titular demonstrează că acestea au o

bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă să obțină exercitarea efectivă a

unui drept de proprietate.

În cauza Păduraru împotriva României, Curtea

a reținut în ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către stat, art.

2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, care prevede expres că persoanele proprietare

ale unor imobile pe care statul le-a preluat fără titlu valabil păstrează

calitatea de proprietar. Nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea

explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

Legea nu face astfel nicio distincție între

situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul

statului.

Invocarea acestei dispoziții din Hotărârea

Păduraru contra României nu presupune modificarea temeiului de drept al

acțiunii reclamanților, așa cum în mod eronat au susținut intimații.

Nu prezintă importanță momentul în care s-a

confirmat dreptul de proprietate al fostului proprietar, în sensul că nu este

necesar ca, la momentul chemării în judecată a chiriașului dobânditor, să

existe deja constatarea nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre

judecătorească definitivă. Este suficient ca nevalabilitatea titlului statului

să fie confirmată definitiv în cadrul aceluiași litigiu în care fostul

proprietar se judecă în contradictoriu cu chiriașul dobânditor.

S-a susținut totodată că nu prezintă

importanță dacă nevalabilitatea titlului statului (și, prin urmare, confirmarea

dreptului fostului proprietar) este reținută în dispozitivul sau în

considerentele hotărârii judecătorești rămase definitive (cauza Reichardt

împotriva României).

În cauză este îndeplinită condiția existenței

unei ingerințe a statului în dreptul de proprietate, fapt ce constituie

încălcarea art. 1 din Primul Protocol al Convenției, întrucât "orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura

plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

S-a susținut totodată că nu este suficient ca

măsura privării unei persoane de proprietate să urmărească un scop legitim în

interes public, ci și să existe un raport de proporționalitate între sarcina

impusă și scopul urmărit prin măsura care privează persoana de proprietate -

noțiunea de proporționalitate a ingerinței - echilibrul necesar nu va fi atins

atunci când persoana în cauză are de suportat o sarcină; condițiile

compensatorii stabilite de legislația aplicabilă sunt de esență în stabilirea

măsurii în care măsura contestată respectă cerința unui just echilibru (cauza

James și alții împotriva Regatului Unit, cauza Rățeanu împotriva României,

cauza Străin).

Principiile generale enunțate mai sus au fost

aplicate de Curte și în cauzele în care România a fost condamnată pentru

încălcarea dreptului de proprietate, fiind raportate la succesivele modificări

legislative, de jurisprudență, de context social și economic cu care România

s-a confruntat de-a lungul timpului. S-a statuat astfel că, în contextul

legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliare și

restituirea bunurilor naționalizate de către regimul comunist, vânzarea de

către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta

este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de

proprietate al celuilalt, se analizează ca o privare de bunuri; o astfel de

privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1

din Protocolul nr. 1; atunci când principiul restituirii proprietăților

confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

cu privire la punerea în practică a acestui principiu poate genera, atunci când

persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea

statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura

exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1; privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se

demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului

proporționalității; Curtea a recunoscut libertatea Statului Român de a

reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete,

neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor; cu toate

acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a

foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară

și coerentă pentru a permite evitarea insecurității juridice și a

incertitudinii pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a

acestei soluții; până în prezent nu au existat mijloace eficiente în dreptul

românesc prin care aplicantul să fie compensat pentru această privațiune;

Guvernul nu a demonstrat că sistemul compensatoriu reglementat prin Legea nr.

247/2005 permite beneficiarilor să recupereze daune care să reflecte valoarea

comercială a bunului de care aceștia au fost privați; instanța de contencios

european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma

modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează

în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate

(cauza Porteanu contra României, cauza Viasu împotriva României, cauza Păduraru

împotriva României, cauza Maria Violeta Lazarescu împotriva României).

S-a susținut astfel că nu se poate afirma că

reclamanților nu trebuie să li se restituie imobilul în natură, întrucât le-ar

fi recunoscut dreptul la despăgubiri.

Dreptul la despăgubiri fiind un drept

distinct de dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra

bunului, substituirea dreptului de proprietare cu un drept de creanță având ca

obiect o sumă de bani sau cu măsuri reparatorii echivalează cu o expropriere de

fapt, în sensul constituțional al acestei măsuri.

În aceste condiții, restituirea în natură

prin admiterea acțiunii în revendicare pendinte se impune drept unica măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea

imobilului către chiriași.

În măsura în care Statul Român nu a adoptat o

astfel de legislație, motiv pentru care a și fost pronunțată o astfel de

hotărâre-pilot, nu se poate reține că foștii proprietari ar avea o cale

efectivă de reparație a prejudiciului lor.

Susținerile instanței de apel referitoare la

listarea la bursă a Fondului Proprietatea începând cu anul 2011, fapt care ar

acorda mari șanse beneficiarilor Legii nr. 10/2001 de a obține o reală și

concretă despăgubire sunt evident neîntemeiate, din chiar această formulare

rezultând că un astfel de drept nu este garantat în acest moment.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că

intimații-pârâți au fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare prin care au dobândit imobilul.

Întregul imobil a fost preluat de stat fără

titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, astfel că nu putea face obiectul unei înstrăinări în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Anularea contractului de vânzare-cumpărare în

temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu are nicio relevanță asupra

bunei-credințe a acestora.

În ipoteza în care intimații-pârâți ar fi

efectuat demersuri pentru a cerceta regimul juridic al imobilului, respectiv

dacă încheie un contract cu adevăratul proprietar, ar fi observat faptul că

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fără a putea face obiectul Legii

nr. 112/1995, așa cum este prevăzut în mod imperativ chiar în acest act

normativ.

În mod eronat a reținut instanța de apel

faptul că având în vedere că nu s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare al

intimaților în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, titlul lor s-ar fi

consolidat, având astfel prevalență față de titlul reclamanților.

Interdependența dintre acțiunea în

revendicare și anularea contractului de vânzare-cumpărare ar trebui prevăzută

prin lege, or, această condiție nu este îndeplinită.

Eventuala reținere în cauză, ca scop legitim,

a principiului securității circuitului civil nu poate opera deoarece acest

principiu doctrinar devine aplicabil doar pentru protejarea intereselor

dobânditorilor de bună-credință.

Operațiunea pe care instanța de judecată

trebuie să o realizeze pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare

imobiliară este aceea de a compara titlurile pe care le-au avut autorii

părților în proces, acordându-se câștig de cauză părții al cărui autor are

titlul mai caracterizat. Titlul reclamanților este preferabil titlului

intimaților-pârâți, acesta din urmă fiind viciat, deoarece a fost încheiat cu

un neproprietar și cu încălcarea vădită a prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prezenta cauză nu poate fi vorba nici de

ocrotirea dreptului intimaților-pârâți în scopul protejării securității

circuitului civil deoarece nu există un dobânditor de bună-credință.

Recursul reclamanților este nefondat.

Situația de fapt a cauzei pendinte,

configurată pe deplin în fața instanțelor anterioare, și necontestată, a

evidențiat conflictul judiciar dintre reclamanți, în calitatea acestora de

succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului din București, C.D.

nr. 54, imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, respectiv

pârâți, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

S-a reținut și împrejurarea că notificarea

reclamanților a fost soluționată prin Dispozițiile nr. 4458 din 18 februarie

2005 și nr. 4665 din 17 octombrie 2005, prin acestea propunându-li-se acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a stabilit totodată că acțiunea pendinte

este o acțiune în revendicare de drept comun, justificată și întemeiată pe

dreptul de proprietate al autorilor reclamanților, dovedit cu actele de

proprietate originare, iar nu pe drepturile ce le-au fost recunoscute acestora

în temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în vedere obiectul concret al acțiunii

în revendicare deduse judecății - imobil naționalizat în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 - s-a apreciat în mod corect că analizarea acestuia se

impune a fi făcută în raport de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. S-a

procedat astfel la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți și

a situațiile lor juridice, în sensul că s-a verificat dacă părțile în conflict

își sprijină pretențiile/apărările pe un bun în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În chiar dispozitivul deciziei sus-menționate

s-au configurat principiile ce trebuie avute în vedere de instanțe în

soluționarea acțiunilor în revendicare deduse judecății după data adoptării

legii speciale, respectiv: (1) concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială și (2) dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În circumstanțele cauzei pendinte în care s-a

constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare - contractul nu a

fost atacat în termenul legal prevăzut de lege - măsurile reparatorii în

favoarea succesorilor în drepturi ai fostului proprietar deposedat abuziv se

stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001.

A considera că, în această situație, mai

poate fi admisă o acțiune în revendicare, căreia să îi fie aplicabile regulile

clasice de drept comun - compararea de titluri - ar însemna nesocotirea

intenției legiuitorului de a evita perpetuarea stării de incertitudine în

privința imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 a instituit atât o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat.

Instituirea acestei proceduri nu este de

natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, întrucât toate

măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege,

pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de

lege, pot fi atacate injustiție de persoanele interesate.

Curtea Constituțională a statuat în

jurisprudența sa constantă că liberul acces la justiție presupune accesul la

mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. Legiuitorul

are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în

fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile

Constituției, motiv pentru care, pentru situații deosebite, legiuitorul poate

stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a

drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie

afectat.

Dreptul de acces la o instanță nu este un

drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea

statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea

să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul său

efectiv.

De asemenea, această procedură nu încalcă

prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop

asigurarea stabilității și securității raporturilor civile.

Atâta timp cât reclamanții au ales calea

procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în

litigiu, aceștia trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act

normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una

via și cu principiul securității raporturilor juridice, ei nu mai pot obține

restituirea bunului imobil în litigiu pe calea unei acțiuni întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun.

De principiu, în cazul în care un reclamant

apreciază că între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

există neconcordanțe, el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în revendicare,

fiind însă necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În cauza dedusă judecății s-a constatat că

aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât procedura specială reglementată de

prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens au fost avute în vedere și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație.

Prin respingerea acțiunii în revendicare nu

se ajunge la o nouă privare de proprietate a reclamanților, întrucât în baza

dispozițiilor legii speciale aceștia au posibilitatea de a obține despăgubiri

pentru imobilele ce au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, cum este cazul în speță.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții trebuiau să dovedească existența unui

bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1950 de autorul lor nu

constituie un bun în sensul Convenției. Speranța reclamanților de a li se

recunoaște un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă

îndelungată de timp, nu satisface definiția noțiunii autonome de bun, în acest

sens fiind pronunțate în mod constant decizii de către instanța de la

Strasbourg - Cauza Zamfirescu c. României, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006,

Cauza Costandache din 11 iunie 2002, Cauza Malhous c. Cehiei etc.

Așadar, reclamanții nu dețin un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aprecierea pornind de la

ideea că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorii acestuia să se

legitimeze doar cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat,

ci și ca acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și

irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației

pendinte - în esență, condiția recunoașterii de către instanțele naționale a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând

„bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale" sau „speranță

legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat

anterior de stat - dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției - nu

intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.

Importantă în cauză este și cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778/22.11.2010), conform căreia noțiunea de „bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, respectiv

moștenitorilor acestora, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum

în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu,

circumstanțele de fapt de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui

drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a

fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului

"Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței

bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu

caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației statului de creare a

unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului

de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente

echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a

hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate

fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În egală măsură, a fost avută în vedere

jurisprudența instanței europene care a impus în mod constant ideea că

atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate

-Cauza Pincova și Pinc - și că legislația ar trebui să permită să se ia în

considerare circumstanțele particulare ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele

care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a

suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri.

Pe de altă parte, este important de reținut,

așa cum corect au reținut instanțele fondului, pârâții au un bun în sensul

Convenției, dobândit cu bună-credință, titlul lor de proprietate fiind

consolidat ca efect al omisiunii reclamanților de a uza de acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul special de prescripție reglementat de

art. 45 din legea 10/2001.

O eventuală admitere a acțiunii în

revendicare împotriva pârâților ar aduce atingere acestui drept real și ar

afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situație pârâții urmând

să fie privați de un bun, iar consecințele adoptării unor norme neconforme cu

Convenția ar urma să fie suportate de un particular, și nu de stat - relevante

sub acest aspect fiind cauzele Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe și

Raicu contra României.

Caracterul real al acțiunii în revendicare se

conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în

patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză

imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a

dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a

fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine

personală.

Pentru toate aceste considerente de fapt și

de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

M.M.F. și M.C.I.F. împotriva Deciziei civile nr. 124 din 8 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ