ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1347/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată, retine

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

noiembrie 2007 reclamantul A.A. a chemat în judecată pe pârâții P.A. și

Municipiul București prin Primarul General, solicitând ca pe baza hotărârii

judecătorești ce se va pronunța pârâții să fie obligați să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. M.I.R., sector 3 și

evacuarea pârâtului P.A.

La data de 26

februarie 2008, reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză a numitei

P.M.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 809 din 09 iunie 2009, a

respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților P.A. și P.M. prin mandatar B.L.,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București

prin Primar General, a respins cererea față de acest pârâți ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca

neîntemeiată cererea precizată formulată de A.A.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

reclamant, prin Decizia nr. 177 din 10 martie 2010, a respins calea de atac ca

nefondată pentru motivele de mai jos.

În cauză instanța a

făcut aplicațiunea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin care s-a statuat: concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

În această situație

nu se poate dispune restituirea în natură a bunului, deoarece în raport de

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru ca reclamantul

să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta

trebuia să apeleze la procedurile administrative prevăzute de acest act

normativ, în cadrul cărora putea să dovedească faptul că are calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobile preluate în mod

abuziv de către Statul Român.

În măsura în care

reclamantul nu a apelat la legea specială, nu poate invoca în baza dreptului

comun existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, pentru a

se prevala de acțiunea în revendicare.

În raport de Decizia

nr. 33/2008, menționată anterior, prin dispozițiile legii speciale, respectiv

ale Legii nr. 10/2001, înseamnă că atâta timp cât reclamantul nu are un drept

de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie

de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu poate dovedi existența

bunului în patrimoniul său, condiție esențială pentru formularea acțiunii în

revendicare în baza dreptului comun.

În raport de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avută în vedere

noțiunea de „bun", așa cum rezultă din considerentele mai multor litigii,

respectiv Moșteanu contra României și Constandache contra României. în cauza

Moșteanu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Noțiunea de

bunuri poate acoperi atât bunuri actuale cât și bunuri patrimonial, inclusiv

creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță

legitimă pot obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb,

speranța de a se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate,

care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate

fi considerată drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție".

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, aceasta este acea acțiune reală prin care reclamantul

cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra

unui bun determinat și, pe cale de consecință să-l oblige pe pârâți la

restituirea bunului. Așadar, la fel ca în oricare alt proces, reclamantul

revendicant, fiind cel care a declanșat procesul, este ținut să dovedească

pretenția sa că este proprietarul acelui imobil.

Spre deosebire de

cauzele Pușcaș, Butu și Bobulescu, Dragoș, Silimon și Gross, Dumitrescu și

cauza Yohanna Huber contra României unde părțile aveau hotărâri judecătorești

din care rezulta că naționalizarea imobilelor a fost ilegală, în speță,

reclamantul nu poate face dovada existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul său prin aceeași modalitate juridică astfel încât acțiunea în

revendicare este nefondată.

Atâta timp cât

instanța de fond a constatat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată și nu

s-a stabilit preluarea abuzivă a imobilului, în raport de dispozițiile legii

speciale, nu se poate invoca o privare a reclamantului dreptul său de proprietate

și, în consecință, nu se poate solicita restituirea imobilului dacă nu s-a

stabilit o încălcare a drepturilor reclamantului.

De altfel, atâta timp

cât titlul pârâților este valabil, în cauză devin incidente dispozițiile din

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce se referă la

situația în care nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securități raporturilor juridice, ceea ce este esențial pentru păstrarea

ordinii de drept.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. solicitând, în esență, admiterea acțiunii în revendicare.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că instanțele nu au motivat lipsa calității

procesuale pasive a Municipiului București în condițiile în care restul

terenului liber de construcții a rămas în proprietatea statului.

De asemenea, se arată

că au fost încălcate dispozițiile Protocolului nr. 1 al art. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție în materie, deoarece dreptul său de proprietate nu

a fost desființat.

Soluționând apelul,

Curtea a examinat acțiunea și apelul numai prin prisma prevederilor Legii nr.

10/2001 și cu referire la temeiul de drept indicat, art. 480 C. civ.

Instanțele au omis

faptul că titlul de proprietate al recurentului este mai vechi decât cel al

pârâților persoane fizice, care au dobândit bunul de la un neproprietar, bun

care oricum nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Se mai arată

că titlul pârâților nu a fost consolidat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă așa cum pretinde Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurentul invocă în

susținerea pretențiilor sale cauzele Porteanu, Păduraru și Davidescu.

Intimații P.A. și

P.M., prin întâmpinarea formulată, solicită respingere recursului ca nefondat.

Judecata recursului a

fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., la solicitarea recurentului, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 1805/301/2008 a Tribunalului București ce are drept obiect anularea

contractului de vânzare-cumpărare al intimaților P., de la 11 ianuarie 2011 până

la 30 noiembrie 2011.

În recurs au fost

depuse Sentința civilă nr. 10191 din 20 septembrie 2010 a Judecătoriei

sectorului 3 București și Decizia nr. H98R din 14 octombrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, referitoare la modul de

soluționarea a acțiunii reclamantului formulată împotriva pârâților P. având

drept obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 24 septembrie 2002, pentru frauda la lege.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile

administrate în toate etapele procesuale și la temeiurile de drept incidente în

cauză, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Dând câștig de cauză

pârâților în disputa judiciară dintre reclamant și pârâți, în cadrul acțiunii

în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile

formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului-reclamant, soluționarea acțiunii în revendicare

deduse judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de

drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale

părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost

dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea

dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin

aplicabilă în speță, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării,

potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., așa încât în mod legal

instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite în cuprinsul său pentru

soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr.

33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:

„Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

În legătură cu

existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în

materia revendicării, și anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul

legii s-a arătat că nu se poate susține că legea speciala, derogatorie de la

dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind

încălcat principul sus-enunțat.

S-a mai arătat, în

aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de

lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

De asemenea, s-a

apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În ceea ce privește

raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată,

că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul

să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să

i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că,

în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu

alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit

Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudența constantă pe

acest aspect.

Din perspectiva

chestiunilor expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în soluționarea

prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale,

sens în care instanța de apel a ținut seama, în mod corect, de dispozițiile din

Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, în

raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții

împotriva României), reclamantul nu are un „bun" în sensul Convenției, de

natură să determine îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la

pârâți, în timp ce aceștia din urmă au un asemenea bun.

Aprecierea existenței

unui „bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în

cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual",

cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din

imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza

Porteanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un

„bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 ți 143).

Urmare a hotărârii

Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din

speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului

Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească

definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv

de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii

speciale, în cazul în care a apelat la dispozițiile acesteia.

Prin urmare, raportat

la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile

recurentului-reclamant, potrivit cărora el este titularul unui „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care îl îndreptățește la

restituire.

Reclamantul nefiind

titularul unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de

jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu,

nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea

posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.

În realitate, doar

pârâții au „un bun" în sensul Convenției, raportat la Decizia irevocabilă

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă cu nr. 1198 din 14 octombrie

2011.

Valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților nu mai poate face obiect de

cercetare în prezenta cauză, întrucât la aceasta se opune puterea de lucru

judecat de care se bucură, ca hotărâre irevocabilă, Decizia civilă nr.

1198/2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, conform art. 377

alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202

alin. (2) C. civ.

De altfel, chiar și

în ipoteza în care litigiul anterior dintre părți nu s-ar fi întemeiat pe

aceleași motive de nevalabilitate a contractelor ca cele pe care le invocă

recurentul-reclamant în prezenta cauză, acestea tot nu ar mai putea face obiect

de cercetare în litigiul pendinte, ele putând fi valorificate numai cu

respectarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, or acesta a expirat la data de 14 august 2002.

Ca atare, criticile

din recurs care tind să demonstreze nevalabilitatea titlurilor pârâților, din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a poziției subiective a

pârâților la momentul contractării, nu pot fi primite.

Cât timp reclamantul

nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților în

condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pârâții au dobândit speranța

conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de

vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai

puteau fi restituite în natură fostului proprietar.

Această speranță

legitimă reprezintă un „bun" în sensul Convenției și, ca atare, pârâții se

bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional al Convenție, instanța de apel pronunțând astfel o soluție legală

prin confirmarea sentinței fondului de respingere a acțiunii în revendicare

îndreptată împotriva lor.

Reclamantul nu are un

„bun" în sensul Convenției în legătură cu imobilul privit în materialitatea

lui, ci raportat la dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, în procedura Legii nr. 10/2001. „Bunul" reclamantului l-ar

reprezenta, deci, un drept de creanță privind măsurile reparatorii prin

echivalent, obținute în condițiile art. 18 lit. c) din legea specială de

reparație, iar nu dreptul de proprietate asupra imobilului.

În consecință, faptul

că reclamantul nu a obținut, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

anularea actelor juridice încheiate de pârâți, îi conferă acestuia doar

posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul

litigios, conform art. 18 lit. c) din aceeași lege, dispoziții legale la care

reclamantul nu a înțeles să apeleze.

De altfel, în Decizia

Curții de Apel nr. 1198/2011 se arată că titlul statului a fost valabil prin

raportare la dispozițiile legale în vigoare la data perfectării contractului de

vânzare-cumpărare în litigiu, față de Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995, care au menționat Decretul nr. 111/1951 printre actele normative

de preluare valabilă.

Pe lângă

considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios

european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a

se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil

de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1" (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte,

Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la

statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea

obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă" de

redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantului pentru

considerentele deja arătate.

În consecință,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți nefiind anulate, se

consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege și le conferă, astfel, pârâților speranța

legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.

În ceea ce privește

principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel

l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele

fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care

se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar

consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând,

cu succes, imobilul.

Referitor la

omisiunea instanței superioare de fond de a se pronunța asupra criticii privind

calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, înalta Curte reține

caracterul real al acesteia.

Cu toate acestea,

omisiunea de a analiza acest motiv de apel, nu putea conduce la pronunțarea

unei alte soluții decât cea dată în apel, întrucât imobilul a ieșit din

patrimoniul administrativ-teritoriale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Recurentul își

întemeiază recursul și pe motivul de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304

C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante.

Temeiul de drept

indicat este pur formal, întrucât instanța nu a fost învestită cu cercetarea

vreunui act juridic în sensul art. 969 C. civ.

În concluzie, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor incidente din legea specială de

reparație, a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a Curții Europene în aplicarea

acestei norme convenționale.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva Deciziei nr. 177A din

10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - AS