AFFAIRE GLATZ ET AUTRES c. ROUMANIE

AFFAIRE GLATZ ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GLATZ ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 15269/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 iunie 2009 DEFINIF 02/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Glatz și altele c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 mai 2009, în pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 15269/03) îndreptată împotriva României și din care patru resortisanți ai acestui stat, printre care: Primul are, de asemenea, cetățenia franceză, domnii Alexandru Mihai Glatz și Bogdan-Nicolae Alexandru (Alexander) și domnul meu Ioana-Cezara Nadrag și Sanda-Iuliana Flore . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În urma decesului ultimei reclamante la 28 mai 2005, printr-o scrisoare din 14 august 2006, dna Anca Eufrosina Elena Popescu, moștenitoarea acesteia, și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții. Reclamanții sunt reprezentați de domnul Tudor Alexandre Glatz, avocat la Paris. La 27 februarie 2006, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Guvernul francez, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauza. Primii trei reclamanți s-au născut în 1942, 1944 și, respectiv, 1941 și locuiesc la St. Germain în Laye (Franța), Richmond și West Orange (Statele Unite) ; ultima reclamantă s-a născut în 1911. În 1950, proprietatea imobiliară situată la nr. 37 de pe strada Moise Nicoara, la București, care era compus din mai multe apartamente și aparținea familiei reclamanților, a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul decretului 92/1950. printr-o hotărâre definitivă din 18 mai 1998, tribunalul din prima instanță din București a dat dreptul la acțiune în revendicare formulată de R.G., tatăl primului solicitant, împotriva autorităților cu privire la apartamentul nr. 4 din clădirea menționată anterior, care a dispus restituirea sa către R.G. În ciuda recunoașterii judiciare a dreptului său de proprietate, primul reclamant, moștenitorul R.G., trăiește în imposibilitatea de a primi înapoi proprietatea sa, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2436 din 11 noiembrie 2002, instanța de apel din București a respins ca greșit întemeiată acțiunea primului reclamant în anulare a contractului de vânzare menționat anterior, motivele pe care le respectase legea 112/1995 în momentul vânzării și pe care terții cumpărători le-au avut cu bună credință. Într-o procedură diferită, reclamanții au sesizat instanțele cu o acțiune în detenție a apartamentului n 1 din cladirea aaa, acțiune îndreptată împotriva autorităților și bazată în principal pe argumentul naționalizării ilegale a bunului. Fostii chiriași, care cumpăraseră apartamentul menționat la 30 octombrie 1996, au intervenit în procedură. După o hotărâre din 30 octombrie 2001, care a retrimis cauza tribunalului județ din București pentru a examina modul în care apartamentul fusese naționalizat, aceasta din urmă a pronunțat la 17 aprilie 2002 o hotărâre care confirmă o hotărâre din 1 martie 2000 de respingere a cererii principale a reclamanților în revendicare a apartamentului n 1. În considerentele sale, instanța a confirmat, de asemenea, că naționalizarea apartamentului în cauză a fost ilegală, dar respingerea acțiunii întreprinderilor în cauză în ceea ce privește dobândirea binelui de bună credință de către foștii chiriași (art. 46 din Legea nr. 10/2001). Cu privire la faptul că nu putea exista decât un singur proprietar al bunului în litigiu, instanța a adăugat că recunoașterea dreptului de proprietate al terților cumpărători de bună-credință a avut drept consecință, în temeiul art. 46 menționat anterior, încetarea dreptului de proprietate asupra întreprinderilor în cauză asupra apartamentului n (1) Această hotărâre a devenit definitivă prin respingerea acțiunii formulate de reclamanți printr-o hotărâre nr. 2442 din 11 noiembrie 2002 a instanței judecătorești de la București. Din dosar reiese că notificarea adresată primăriei de către reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001 se referă la un alt apartament din lacună menționat anterior decât cele două apartamente menționate mai sus. Dosarul astfel creat face obiectul unei proceduri pendinte. II. LEGĂTURA ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dispozițiile legale (inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate în mod abuziv de statul dintre 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și a modificărilor ulterioare ale acesteia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România [GC], n 28342/95, §§ 31-33, CEDO 1999 VII Strein și alții c. România, n 57001/00, § 19 26, CEDH 2005 VII Peduraru c. România, n 63252/00, § 38 53, CEDH 2005 XII (extracturi) și Tudor c. România, 29035/05, §§ 15 mai 20, 17 ianuarie 2008 11. Din observațiile guvernului român reiese că autoritățile naționale au luat recent măsuri care vizează accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții, în special în temeiul ordonanței de urgență a guvernului nr. 81/2007. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 12. Reclamanții susțin că obligația de a-și recupera proprietatea asupra proprietăților lor imobiliare (L 4 care se referă exclusiv la primul reclamant), care au fost vândute de către statul membru sau cărora li s-a acordat o compensație corespunzătoare valorii lor reale, le-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Despre admisibilitate 13. Reinserând, în esență, argumentele sale prezentate în cauze Reichardt c. România, n 6111/04, §§ 14-15, 13 noiembrie 2008 și Popescu și Dimeca c. România, n 17799/03, § 14-15, 9 decembrie 2008, guvernul ridică, în esență, o excepție de incompatibilitate rațională materie Curtea consideră că excepția de incompatibilitate rațională a statului în cauză nu este de competența instanței, în lipsa recunoașterii dreptului lor de proprietate sau de constatare, în cadrul unei decizii definitive, a dreptului lor de proprietate sau de constatare, a dreptului lor de a dispune de dreptul la naționalizare. (14) Curtea consideră că excepția de incompatibilitate rațională a dreptului lor de proprietate sau de a-și stabili dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește apartamentul nr. 1 din apartmentul nr. 1 al imobilului în cauză. este strâns legată de substanța în cauză pe care reclamanții o au în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât aceasta trebuie să fie anexată la fond; pe de altă parte, aceasta constată că acest Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare. El adaugă că numai primul reclamant ar putea pretinde că a fost supus unei ingerințe în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra apartamentului nr 4, recunoscut prin hotărârea definitivă din 18 mai 1998, și că a avut posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul legii nr. 10/2001 în termenul legal care se încheie la 14 februarie 2002. 16. Reclamanții reamintesc că numai primul reclamant se plânge Curții cu privire la apartamentul nr. 4. Ei se referă la celelalte argumente ale guvernului și fac trimitere la Hotărârile Strain Peduraru (prime) și Sebastian Taub c. România, nr 58612/00, 12 octombrie 2006. Curtea a tratat în repetate rânduri cauzele care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1, Comisia a statuat că constatarea instanțelor interne în ceea ce privește legislația naționalizării are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a existenței unui drept de proprietate al reclamantului în cauză asupra binelui respectiv. Pe de altă parte, în ceea ce privește excepția de incompatibilitate rațională în materie de apartament n 1, Curtea amintește că a respins deja argumentele guvernului în acest sens, considerând că faptul că constatarea menționată anterior a tribunalelor nu făcea parte din mecanismele hotărârilor judecătorești, ci, în motivele lor, nu poate stabili o abordare diferită în ceea ce privește problema existenței unui singur om (Reichardt, citată anterior, §§ 17-20, și Popescu și Dimeca și Dimeca) , citată anterior, §§ 22-24). 18. Prin urmare, având în vedere hotărârea definitivă din 18 mai 1998 a Tribunalului de Primă Instană din București și, respectiv, la hotărârea definitivă din 17 aprilie 2002 a tribunalului departamental din București, Curtea apreciază că, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, primul reclamant deținea un în ceea ce privește apartamentul nr. 19, după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön Õ a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce, în cazul de față, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele menționate anterior. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea prin intermediul bunului prin intermediul unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate al celeilalte părți, se analizează într-o privare de bunuri. De supracreștere, în special în ceea ce privește apartamentul nr 1, ea ia notă de încheierea hotărârii din 17 aprilie 2002 menționat anterior, conform căreia recunoașterea dreptului de proprietate al terților cumpărători de bună credință a avut ca efect, în temeiul articolului 46 din Legea nr. 10/2001, încetarea dreptului de proprietate al reclamanților. Curtea reiterează că o astfel de privare, combinată cu absența totală a dreptului de proprietate al reclamanților, este contrară art. 1 din Protocolul nr 1 (Strain, menționat anterior, § 39, 43 și 59, și Reichardt, menționat anterior, § 24). 20. Pe de altă parte, aceasta menționează că, până în prezent, nu s-a demonstrat că sistemul de compensare instituit prin lege 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. Prin urmare, primul reclamant nu ar putea fi acuzat că nu a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 înainte de 14 februarie 2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (a se vedea, mutatis mutandis Rabinovici c. România , n 38467/03, § 28-30, 27 iulie 2006). 21. Această concluzie nu aduce atingere nici unei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea (1) În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția recentă care pare să se desfășoare în practică și care merge în direcția corectă în materie (punctul 11 de mai sus). Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al primului reclamant asupra apartamentului nr. 4 și a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului n 1, combinat cu absența totală a despăgubirii, le-au supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul 23. Curtea respinge excepția de la Guvern și concluzionează că a existat o încălcare a art. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de deznodământul și de procedurile încheiate prin hotărârile nr. 2436 și 2442 din 11 noiembrie 2002 pronunțate de Curtea de Apel de la București. În observațiile lor din 14 decembrie 2006, ele precizează, de asemenea, durata acestor proceduri. Pe de altă parte, în cererea lor introductivă, reclamanții susțin că, prin pronunțarea hotărârilor menționate anterior, instanțele interne au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12. 25. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției sau ale Protocoalelor sale. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND LICENȚA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENȚIE: La art. 46 din Convenție, părțile înalte contractante sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curii în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 27. Concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 dezvăluie o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute prin intermediul unor terțe părți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze cât mai curând posibil procedura prevăzută de legile de reparații (în prezent, legile n 10/2001 și 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea Hotărârea Viașu c. România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008 Katz c. România, nr. 29739/03, § 30-37, 20 ianuarie 2009 și Faimblat c. România, nr. 23066/02, § 48-54, 13 ianuarie 2009). IV. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, în ceea ce privește prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, restituirea celor două apartamente în litigiu. În lipsa unei astfel de restituiri, pe baza unei expertize tehnice realizate în decembrie 2006, solicită valoarea de piață a acestor apartamente, pe care le consideră 120 000 EUR (EUR) pentru apartamentul nr 1 și 142 060 EUR pentru apartamentul n (4) Pe de altă parte, pe de altă parte, pe baza venitului locativ estimat de către l mail expert la nivelul anului 2006, ei solicită, de asemenea,,, pentru neefectuarea Ö din 1994, 104 460 EUR pentru apartamentul nr 1 și 136 464 EUR pentru apartamentul nr. 4; în cele din urmă, reclamanții solicită 120 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. 30. Guvernul contestă aceste cereri. Potrivit informațiilor furnizate în mai 2007, valoarea de piață a apartamentului nr 1 este de 132 416 lei românești (RON) și cea a apartamentului nr 4 este de 192 218 RON. Pe de altă parte, pe de altă parte, pe baza jurisprudenței Curții, guvernul consideră că nu este necesar să repare pretinsul prejudiciu care rezultă din chiriile nepermise. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, guvernul consideră că o constatare a încălcării ar fi o despăgubire suficientă și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 31. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea apartamentului nr. 1 pentru reclamanți și a apartamentului nr. 4 pentru primul reclamant ar plasa pe cât posibil părțile interesate într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. 32. În lipsa unei astfel de restituiri, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor în cauză. 33. În ceea ce privește calcularea acestor sume, Curtea ia notă de la distanță, care separă de la data la care persoana în cauză a fost informată de către solicitanți și de cea produsă de guvern în ceea ce privește valoarea apartamentelor. Având în vedere informațiile furnizate de părțile de pe piața imobiliară locală, aceasta estimează valoarea bunurilor în cauză la 75 000 EUR (apartamentul nr. 1) și 95 000 EUR (apartamentul 4). 34. În ceea ce privește sumele solicitate pentru neplata acestor bunuri, Curtea amintește că nu ar putea specula asupra posibilității de închiriere și asupra randamentului acesteia (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005) și a ordonat restituirea bunurilor în cauză ca reparație în temeiul art. 41 din Convenție și, prin urmare, respinge această cerere. 35. În ceea ce privește cererea reclamanților pentru daune morale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la neplăceri și incertitudini pentru aceștia și că ar trebui să li se aloce în comun o sumă de 4 000 EUR, care reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Prezentând o notă de plată din partea avocatului lor în fața Curții în valoare de 1 196 EUR pentru fiecare dintre cele două apartamente, reclamanții solicită 5 192 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 37. Guvernul subliniază că singurul motiviv pentru care se solicită acest lucru nu este însoțit de un contract de asistență judiciară și de un raport orar al muncii efectuate, astfel încât să se poată aprecia realitatea și necesitatea acestei activități, în contextul unei cauze care urmează unei jurisprudențe bine stabilite. 38. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul acordat reclamanților. Interese moratorii 39. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L petiția admisibilă cu privire la hotărârea pronunțată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 A declarat că statul pârât trebuie să restituie ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 4 situat la aceeași adresă, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, în lipsa unei astfel de restituiri, în același termen de trei luni, statul pârât trebuie să plătească, în comun cu reclamanții, 75 000 EUR (șasezeci și cinci de mii de euro) și, la primul reclamant, 95 000 EUR (95,5 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care, în orice caz, în același termen menționat anterior, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților următoarele sume 000 EUR (patru mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii morale (ii). 500 EUR (cinci cenți EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pe care sumele menționate la literele (b) și (c) vor fi convertite în moneda landului restant la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 2 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

GLATZ ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requête n

o

15269/03)

ARRÊT

STRASBOURG

2 juin 2009

DÉFINITIF

02/09/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Glatz et autres c. Roumanie

,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 mai 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

15269/03) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet Etat, dont le

premier a aussi la nationalité française, MM. Alexandru Mihai Glatz et Bogdan-Nicolae Alexandru (Alexander), et M

mes

Ioana-Cezara Nadrag

et Sanda-Iuliana Florescu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 25

avril

2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). A la suite du décès de la dernière requérante le 28 mai 2005, par une lettre du

14 août 2006, M

me

Anca Eufrosina Elena Popescu, l’héritière de celle-ci, a exprimé le souhait de poursuivre la procédure devant la Cour.

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Tudor Alexandre Glatz, avocat à Paris. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 27 février 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

4.

Le gouvernement français, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article 44 § 1 a) du règlement, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les trois premiers requérants sont nés respectivement en 1942, 1944 et 1941, et résident respectivement à St. Germain en Laye (France), Richmond et West Orange (Etats-Unis)

; la dernière requérante était née en

1911.

6.

En 1950, le bien immobilier situé au n

o

37 de la rue Moise Nicoara, à Bucarest, qui était composé de plusieurs appartements et appartenait à la famille des requérants, fit l’objet d’une nationalisation en vertu du décret

n

o

92/1950.

7.

Par un jugement définitif du 18 mai 1998, le tribunal de

première instance de Bucarest fit droit à l’action en revendication introduite par R.G., le père du premier requérant, contre les autorités au sujet de l’appartement n

o

4 de l’immeuble précité, ordonnant sa restitution à R.G. Malgré la reconnaissance judiciaire de son droit de propriété, le

premier requérant, héritier de R.G., se vit dans l’impossibilité de se voir restituer son bien car, en vertu de la loi n

o

112/1995, l’Etat avait vendu le

13 novembre 1996 ledit appartement aux locataires qui l’occupaient. Dans une procédure distincte, par un arrêt définitif n

o

2436 du 11 novembre 2002, la cour d’appel de Bucarest rejeta comme mal fondée l’action du premier requérant en annulation du contrat de vente susmentionné, aux motifs que la loi

n

o

112/1995 avait été respectée lors de la vente et que les tiers acquéreurs avaient été de bonne foi.

8.

Dans une procédure différente, les requérants saisirent les tribunaux d’une action en revendication de l’appartement n

o

1 de l’immeuble susmentionné, action dirigée contre les autorités et fondée essentiellement sur l’argument de la nationalisation illégale du bien. Les anciens locataires, qui avaient acheté ledit appartement le 30 octobre 1996, intervinrent dans la procédure. Après un arrêt du 30 octobre 2001, qui renvoya l’affaire au tribunal départemental de Bucarest pour examiner la manière dont l’appartement avait été nationalisé, ce dernier tribunal rendit le

17 avril 2002 un arrêt confirmant un jugement du 1

er

mars 2000 de rejet de la demande principale des requérants en revendication de l’appartement n

o

o

10/2001). Considérant qu’il ne pouvait y avoir qu’un seul propriétaire du bien litigieux, le tribunal ajouta que la reconnaissance du droit de propriété des tiers acquéreurs de bonne foi avait pour conséquence, par effet de l’article 46 précité, la cessation du droit de propriété des requérants sur l’appartement n

o

o

2442 du 11

novembre 2002 de la cour d’appel de Bucarest.

9.

Il ressort du dossier que la notification adressée par les requérants à la mairie en vertu de la loi n

o

10/2001 porte sur un autre appartement de l’immeuble précité que les deux appartements susmentionnés. Le dossier ainsi crée fait l’objet d’une procédure pendante.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Les dispositions légales (y compris celles de la loi n

o

10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le 6

mars 1945 et le 22 décembre 1989, et de ses modifications subséquentes) et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c. Roumanie

[GC], n

o

28342/95, §§ 31-33, CEDH 1999

‑

VII

;

Străin et autres c. Roumanie

, n

o

57001/00, §§ 19

‑

26, CEDH 2005

‑

VII

;

Păduraru c. Roumanie

, n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, CEDH 2005

‑

XII (extraits)

; et

Tudor c. Roumanie

, n

o

29035/05, §§ 15–20, 17 janvier 2008.

11.

Il ressort des observations du Gouvernement roumain que des mesures visant l’accélération de la procédure d’octroi des dédommagements à travers le fonds d’investissement «

Proprietatea

» ont été prises récemment par les autorités nationales en vertu notamment de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

81/2007.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

12.

Les requérants allèguent que l’impossibilité de recouvrer la propriété de leurs biens immobiliers (l’appartement n

o

1 s’agissant de tous les requérants et l’appartement n

o

4 qui concerne exclusivement le premier requérant), qui ont été vendus par l’Etat, ou de se voir verser une indemnisation correspondant à leur valeur réelle a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l’article 1

du Protocole n

o

1

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

13.

Réitérant pour l’essentiel ses arguments présentés dans les affaires

Reichardt c. Roumanie

, n

o

6111/04, §§ 14-15, 13 novembre 2008, et

Popescu et Dimeca c. Roumanie

, n

o

17799/03, §§ 14-15, 9

décembre 2008, le Gouvernement soulève en substance une exception d’incompatibilité

ratione materiae

, estimant qu’en l’absence de reconnaissance de leur droit de propriété ou de constat, dans le dispositif d’une décision définitive, de l’illégalité de la nationalisation, les requérants ne disposaient pas d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 s’agissant de l’appartement n

o

1 de l’immeuble en cause.

14.

La Cour estime que l’exception d’incompatibilité

ratione materiae

est étroitement liée à la substance du grief que les requérants fondent sur l’article 1 du Protocole n

o

1, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond. Par ailleurs, elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

15.

Le Gouvernement réitère ses arguments présentés dans des affaires similaires antérieures. Il ajoute que seul le premier requérant pourrait prétendre avoir subi une ingérence en ce qui concerne le droit de propriété sur l’appartement n

o

4, reconnu par le jugement définitif du 18 mai 1998, et qu’il avait la possibilité de demander des dédommagements en vertu de la loi n

o

10/2001 dans le délai légal échu le 14 février 2002.

16.

Les requérants rappellent que seulement le premier requérant s’est plaint à la Cour au sujet de l’appartement n

o

Străin

,

Păduraru

(précités), et

Sebastian Taub c. Roumanie

, n

o

58612/00, 12 octobre 2006.

17.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

1

er

du Protocole n

o

1 (voir les affaires citées ci

‑

dessus, notamment

Străin

,

précité, §§ 39, 43 et 59, et

Porteanu c.

Roumanie

, n

o

4596/03,

§§

32-35, 16 février 2006). S’agissant d’abord de la question de l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n

o

1, elle a jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation a pour effet de reconnaître, indirectement et avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété du requérant en cause sur le bien litigieux. Par ailleurs, pour ce qui est de l’exception d’incompatibilité

ratione materiae

soulevée au sujet de l’appartement n

o

1, la Cour rappelle avoir déjà rejeté les arguments du Gouvernement à ce titre, considérant que le fait que le constat susmentionné des tribunaux n’apparaissait pas dans les dispositifs des décisions judiciaires, mais dans leurs motifs, ne saurait déterminer une approche différente sur la question de l’existence d’un «

bien

» (

Reichardt

, précité, §§

17-20, et

Popescu et Dimeca

, précité, §§ 22-24).

18.

Partant, eu égard respectivement au jugement définitif du

18 mai 1998 du tribunal de première instance de Bucarest et à l’arrêt définitif du 17

avril 2002 du tribunal départemental de Bucarest, la Cour estime que, au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, le premier requérant possédait un «

bien

» s’agissant de l’appartement n

o

4 et que les requérants bénéficiaient d’un «

bien

» pour ce qui était de l’appartement n

o

1.

19.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener dans le cas présent à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat du bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété de l’autre, s’analyse en une privation de bien. De surcroit, s’agissant de l’appartement n

o

1, elle prend note de la conclusion de l’arrêt du 17 avril 2002 précité, selon lequel la reconnaissance du droit de propriété des tiers acquéreurs de bonne foi a eu pour conséquence, par effet de l’article 46 de la loi n

o

10/2001, la cessation du droit de propriété des requérants. La Cour réitère qu’une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Străin,

précité,

§§ 39, 43 et 59, et

Reichardt

, précité, §

24).

20.

Par ailleurs, elle observe qu’à ce jour, le Gouvernement n’a pas démontré que le système d’indemnisation mis en place par la loi

n

o

247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisible, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés. Partant, il ne saurait être reproché au premier requérant de n’avoir pas demandé, avant le 14

février 2002, des dédommagements en vertu de la loi n

o

10/2001, modifiée par la loi n

o

247/2005 précitée (voir,

mutatis mutandis

,

Rabinovici c. Roumanie

, n

o

38467/03, §§ 28-30, 27 juillet 2006).

21.

Cette conclusion ne préjuge pas toute évolution positive que pourraient connaître à l’avenir les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d’indemniser les personnes qui, comme les requérants, se sont vu privées d’un «

bien

», au sens de l’article 1 du Protocole n

o

qui semble s’amorcer en pratique et qui va dans le bon sens en la matière (paragraphe 11 ci-dessus).

22.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété du premier requérant sur l’appartement n

o

4 et du droit de propriété des requérants sur l’appartement n

o

1, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, leur ont fait subir une

charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1

du Protocole

n

o

1.

23.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement et conclut qu’il y a eu violation de l’article susmentionné.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

24.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’issue et de l’iniquité des procédures achevées par les arrêts n

os

2436 et 2442 du 11 novembre 2002 rendus par la cour d’appel de Bucarest. Dans leurs observations du 14 décembre 2006, ils précisent se plaindre aussi de la durée de ces procédures. Par ailleurs, dans leur requête introductive, les requérants allèguent que, en rendant les arrêts précités, les tribunaux internes ont méconnu l’article 1 du Protocole n

o

12.

25.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention ou de ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 46 DE LA CONVENTION

26.

L’article 46 de la Convention dispose

:

«

1.

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties.

2.

L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.

»

27.

La conclusion de violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 révèle un problème à grande échelle résultant de la défectuosité de la législation sur la restitution des immeubles nationalisés qui ont été vendus par l’Etat à des tiers. Dès lors, la Cour estime que l’Etat doit aménager dans les plus brefs délais la procédure mise en place par les lois de réparation (actuellement les lois n

os

10/2001 et 247/2005) de sorte qu’elle devienne réellement cohérente, accessible, rapide et prévisible (voir, les arrêts

Viașu c.

Roumanie

, n

o

75951/01, § 83, 9 décembre 2008

;

Katz c. Roumanie

, n

o

29739/03, §§ 30-37, 20 janvier 2009, et

Faimblat c. Roumanie

, n

o

23066/02, §§ 48-54, 13 janvier 2009).

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

28.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

29.

Les requérants demandent, au titre du dommage matériel qu’ils auraient subi, la restitution des deux appartements litigieux. A défaut d’une

telle restitution, sur la base d’une expertise technique réalisée en décembre 2006, ils demandent la valeur marchande de ces appartements, qu’ils estiment à 120

000 euros (EUR) pour l’appartement n

o

1 et à 142

060

EUR pour l’appartement n

o

460 EUR pour l’appartement n

o

1 et 136

464

EUR pour l’appartement n

o

000 EUR au titre du préjudice moral subi.

30.

Le Gouvernement conteste ces demandes. Selon l’expertise fournie en mai 2007, la valeur marchande de l’appartement n

o

1 est de 132

416 lei roumains (RON) et celle de l’appartement n

o

4 est de 192

218 RON. Par ailleurs, s’appuyant sur la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement considère qu’il n’y a pas lieu de réparer le préjudice allégué découlant des loyers non perçus. Quant au préjudice moral allégué, le Gouvernement estime qu’un constat de violation serait une réparation suffisante et que, de toute manière, la somme exigée est excessive.

31.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution de l’appartement n

o

1 aux requérants et de l’appartement n

o

4 au premier

requérant placerait les intéressés autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article

1 du Protocole n

o

1 n’avaient pas été méconnues.

32.

A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une

somme correspondant à la valeur actuelle des biens en question.

33.

S’agissant du calcul de ces montants, la Cour note l’écart qui sépare l’expertise soumise par les requérants et celle produite par le Gouvernement quant à la valeur des appartements. Compte tenu des informations fournies par les parties sur le marché immobilier local, elle estime la valeur des biens en question à 75

000 EUR (appartement n

o

1) et 95

000 EUR (appartement

n

o

4).

34.

Concernant les sommes demandées pour le défaut de jouissance de ces biens, la Cour rappelle qu’elle ne saurait spéculer sur la possibilité d’une location et sur le rendement de celle-ci (

Buzatu c. Roumanie

(satisfaction équitable), n

o

34642/97, §

18, 27 janvier 2005) et qu’elle a ordonné la restitution des biens en cause, en tant que réparation au titre de l’article 41 de la Convention. Dès lors, elle rejette cette demande.

35.

Concernant la demande des requérants au titre du dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour eux des désagréments et des incertitudes, et qu’il convient de leur allouer conjointement une somme de 4

000 EUR, qui représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

B.

Frais et dépens

36.

Présentant une note d’honoraires de leur avocat devant la Cour pour un montant de 1

196

EUR pour chacun des deux appartements, les requérants demandent 5

192 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

37.

Le Gouvernement fait remarquer que le seul justificatif des requérants n’est pas accompagné d’un contrat d’assistance judiciaire et d’un récapitulatif horaire du travail accompli, afin de pouvoir apprécier la réalité et la nécessité de ce travail, dans le contexte d’une affaire qui suit une jurisprudence bien établie.

38.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants.

C.

Intérêts moratoires

39.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Joint

au fond

l’exception préliminaire du Gouvernement tirée de l’incompatibilité

ratione materiae

et la

rejette

;

2.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 et irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit restituer aux requérants l’appartement n

o

1 situé à Bucarest, au n

o

37 de la rue Moise Nicoara, et au premier

requérant l’appartement n

o

4 situé à la même adresse, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention

;

b)

qu’à défaut d’une telle restitution, dans le même délai de trois mois, l’Etat défendeur doit verser, conjointement aux requérants, 75

000

EUR (soixante-quinze mille euros), et, au premier requérant, 95

000 EUR (quatre-vingt-quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

c)

qu’en tout état de cause, dans le même délai précité, l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants les sommes suivantes

:

i.

4

000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour préjudice moral

;

ii.

500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens

;

d)

que les sommes mentionnées aux points b) et c) seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

e)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président