AFFAIRE STEFANESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

21.07.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE STEFANESCU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ȘTEFÁNESCU ȘTEFENESCU ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 34741/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2009 DEFINIF 21/10/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ștefanescu și alții c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 34741/07) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnul Andrei Ștefanescu și domnul meu Ioana Chrivasuta și Tatiana Costin (adică, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la 26 martie 2007, Curtea a sesizat Curtea la data de 26 martie 2007, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Convenției privind protecția drepturilor omului. Anca Pungan, moștenitoarea acesteia, și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții. Reclamanții sunt reprezentați de domnul Diana-Olivia Hatneanu, avocată la București. Guvernul român ( La 7 mai 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Primii doi reclamanți s-au născut în 1947 și, respectiv, 1955 și au locuit în București. Ultima reclamantă s-a născut în 1918. În 1959, o casă și terenul ei a intrat în patrimoniul statului aproximativ 1 500 de locuri la n 48, strada Avram Iancu, la Sinaia, în proprietatea familiei reclamanților, în temeiul unei decizii n 1480 al Consiliului de Miniștri care a completat lista clădirilor naționale în temeiul decretului nr. 92/1950. După ce instanțele interne au respins, la 7 octombrie 1996, o prima acțiune în revendicare a reclamanților pe motiv de incompetență a instanțelor de a restitui imobilele naționalizate, într-o a doua procedură inițiată de reclamanți împotriva Primăriei Sinaia, printr-o hotărâre definitivă din 9 septembrie 1998, instanța de primă instanță din Sinaia găzduiește acțiunea în revendicare și a condamnat primăria să lase imobilul în proprietate reclamanților. Tribunalul reține că naționalizarea a fost abuzivă și că, prin urmare, reclamanții și-au păstrat calitatea de proprietari legitimi ai bunurilor. Între timp, la 30 septembrie și la 9 și 16 octombrie 1997, precum și la 2 și 9 aprilie 1998, în temeiul Legii nr. 112/1995 și în calitate de reprezentant al autorităților, societatea C. a vândut cea mai mare parte a casei, și anume cinci apartamente, și terenul legat de foștii chiriași ai statului. Prin urmare, reclamanții nu au fost returnați de către autorități în martie 2000 decât partea nevândută a proprietății. Procedurile de anulare a contractelor de vânzare menționate anterior inițiate de reclamanți împotriva Primăriei Sinaia, a societății C. și împotriva foștilor chiriași care au achiziționat apartamentele menționate anterior au fost respinse în ultimă instanță în 2000-2001 pentru motivul că cumpărătorii respectivi au fost de bună credință în momentul încheierii vânzărilor. Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2006, o ultimă acțiune a reclamanților în anulare a contractului de vânzare în favoarea vechiului chiriaș V.P. a fost primită parțial, confirmând că acesta din urmă era în dreptul de a dobândi o piesă (bucătărie) pe care o închiriase de 7,41 m , și nu suprafața de aproximativ 12 Astfel cum fusese prevăzut în contractul de vânzare. Prin hotărârea din 7 martie 2007, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea reclamanților care intenționau să clarifice dispozitivul de la data hotărârii menționate mai sus, Potrivit unei scrisori din 30 iulie 2008 din partea primăriei Sinaia, examinarea notificării adresate în iulie 2001 de către reclamanții la primărie în temeiul legii 10/2001 pentru a fi compensat pentru partea de proprietate vândută de autorități este încă în curs de desfășurare. În această scrisoare primăria considera că persoanele interesate au dovedit că au dreptul la despăgubiri. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 10. Dispozițiile legale (inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile care au fost luate în mod abuziv de către lamâi între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acestuia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-33, CEDO 1999-VII), Străin și altele România 57001/00, §§ 19-26, CEDH 2005-VII), Paduraru România 63252/00, § 38-53, 1 decembrie 2005) ; și Tudor c. România 29035/05, § 15-20, 11 decembrie 200711. Din observațiile guvernului român reiese că măsurile care vizează accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții Au fost luate recent de către autoritățile naționale, în special în conformitate cu ordonanța de urgență a guvernului nr. 81/2007. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 12. Reclamanții susțin că posibilitatea de a-și recupera proprietatea asupra bunurilor imobile vândute de către statul membru sau de a primi o despăgubire corespunzătoare valorii lor reale a încălcat dreptul lor de a-și respecta bunurile, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 13. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 14. Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare. Revăzute la date statistice disponibile privind cererile de despăgubire prelucrate, el subliniază că sistemul prevăzut de legile nr. 10/2001 și 247/2005, astfel cum au fost modificate până în prezent, oferă titularilor de drepturi o despăgubire adecvată, în special sub forma acțiunilor la fond Proprietatea sau sumele în numerar, care îndeplinesc cerințele art. 1 din Protocolul nr. 15 (Păduraru), menționat anterior, și Dragomir c. România, 1181/03, 21 octombrie 2008) reclamanții consideră că autoritățile sunt responsabile pentru ingerința în dreptul lor de proprietate și că sistemul descris de guvern nu le permite, în mod concret și în conformitate cu un calendar previzibil, să atingă despăgubiri în această privință, astfel cum reiese din lipsa de investigare până în prezent din notificarea lor din 2001. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauzele menționate anterior, în special Strain, citată anterior, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România, n 4596/03, 32-35, 16 februarie 2006 17. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care, în cazul de față, ar putea conduce la o concluzie diferită de cea la care aceasta a ajuns în cauzele menționate anterior. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de bunuri de către instanță către terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a existenței Curtea reiterează că o astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59). 18. În plus, Curtea constată că, în această zi, statul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri instituit prin lege nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri instituit prin lege 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, în special reclamanților, să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil, o compensație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 19. Această concluzie nu aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea dezvoltării persoanelor care, cum ar fi reclamanții, au fost private de un care pare să se afle în practică și care merge în direcția bună în această privință (punctul 11 de mai sus). 20. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra părții de proprietate vândută de autorități, combinată cu absența totală a despăgubirii, le-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul 21. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului mai sus. II. PRIVIND VIOLATIILE ALEGATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 22. Reclamanții se plâng de neexecutarea hotărârii definitive din 9 septembrie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Sinaia în ceea ce privește partea de proprietate vândută de către autorități foștilor chiriași. De asemenea, aceștia se plâng de ultima procedură în anulare a contractului de vânzare în favoarea V.P. (punctul 8 de mai sus), considerând că instanțele interne nu au luat în considerare în mod corespunzător dovezile esențiale (raport de expertiză, contract de vânzare în litigiu) și au pronunțat o hotărâre care nu este susceptibilă de a fi executată. Ei citează art. 6 § 1 din Convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 23. Curtea constată că primul motiv al reclamanților privește bunurile care au făcut obiectul examinării sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, în legătură cu care părțile interesate se plângeau de posibilitatea de a primi înapoi proprietatea asupra bunurilor respective. Având în vedere concluziile sale de la punctele 16-21 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității și a temeiniciei acestui aspect (a se vedea, mutatis mutandis Denes și alții c. România, n 25862/03, § 59, 3 martie 2009 24. În ceea ce privește al doilea motiv, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25. 3 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND ÎNTÂLNIREA LEGĂTURII 46 DIN CONVENȚIE: LA art. 46 din Convenție, părțile înalți contractante au obligația de a se conforma hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 27. Concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute prin intermediul unor terțe părți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze cât mai curând posibil procedura stabilită de legile de reparații (în prezent, legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea Hotărârea Viașu c. România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008 Katz c. România, nr. 29739/03, § 30-37, 20 ianuarie 2009 și Faimblat c. România 23066/02, § 48-54, 13 ianuarie 2009). IV. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, cu titlu de prejudiciu material, restituirea bunului în litigiu sau, în caz contrar, o sumă de 345 796 EUR (EUR) care ar reprezenta valoarea de piață a bunului vândut în conformitate cu un raport de expertiză pe care îl furnizează. Acestea contestă un prim raport pe care guvernul l-a furnizat pe baza datelor prezentate de camera notarilor, pe motiv că acesta include valori de impozitare a bunului în litigiu. Raportul prezentat de reclamanti și în total, aproximativ 315 ), concluzionând că partea de proprietate vândută reprezintă o parte de aproximativ 71,34% din proprietate și calculând valoarea acestei părți din ofertele de vânzare ale altor clădiri considerate similare; pe de altă parte, acestea solicită 45 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 30. Guvernul contestă metoda utilizată în raportul prezentat de solicitanți și prezintă un raport de expertiză din decembrie 2008 conform căruia valoarea de piață a părții din proprietate vândută de autorități (cinci apartamente, inclusiv terenul aferent) este de 222 030 EUR. În plus, Comitetul consideră că este necesar să se țină seama și de raportul inițial de evaluare pe care l-a furnizat pe baza datelor prezentate de Camera notarilor (în funcție de valorile minime standard) și conform căruia valoarea apartamentele vândute ar fi de 98 750 EUR. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că o eventuală hotărâre de încălcare ar constitui o despăgubire suficientă a prejudiciului pretins și că, în orice caz, suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu jurisprudența Curții. 31. Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că restituirea părții din proprietate vândută de către autorități în 1997-1998 (cinci apartamente cu terenul în cauză) ar plasa pe cât posibil părțile interesate într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. A Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor în cauză. 32. În ceea ce privește calcularea acestei sume, Curtea constată că, în ceea ce privește valoarea părții vândute a proprietății, nu există nicio diferență între expertiza prezentată de părți. În ceea ce privește cererea reclamanților pentru daune morale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la neplăceri și incertitudini pentru aceștia și că ar trebui să li se aloce în comun o sumă de 3 000 EUR, care reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. 464,81 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, din care 1 430,57 EUR pentru onorariile avocaților lor (tariful orar de 5, 45 și, respectiv, 120 EUR în funcție de munca efectuată) și 34,24 EUR pentru cheltuielile de corespondență. Acestea furnizează o convenție care conține acordul lor pentru ca plata sumei indicate în acest titlu de Curte să fie efectuată direct avocatului lor și prezintă o factură de corespondență, precum și o notă referitoare la numărul de ore facturate și la activitățile desfășurate de avocat în fața Curții. 35. Retrimiterea concluziilor Curții într-o altă cauză similară în ceea ce privește gradul relativ redus de complexitate a unei astfel de cauze și consecințele care decurg din criteriile privind rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată (Funke c. România, nr 16891/02, 26 aprilie 2007), guvernul consideră că plata în avans a cheltuielilor de judecată solicitate este excesivă. Acesta adaugă că aceste onorarii au fost chiar stabilite în mod speculativ, dat fiind faptul că persoanele în cauză nu au plătit efectiv suma în cauză, care trebuie plătită direct de către autoritățile de avocatură, și că, în contractul lor, aceasta din urmă este obligată să nu solicite plata acesteia până când părțile interesate nu își permit să facă acest lucru. 36. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 530 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanții. În temeiul Convenției părților interesate cu avocatul lor, Curtea decide că o sumă de 500 EUR din suma menționată anterior va fi plătită direct avocatului. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L din Convenție și privind procedura încheiată prin hotărârea din 25 septembrie 2006 A declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. cinci apartamente în cauză și terenul din afara imobilului situat la 48, strada Avram Iancu, Sinaia, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție că, în absența unei astfel de restituiri, în același termen de trei luni, statul pârât trebuie să plătească, împreună cu reclamanții, 240 000 EUR (două sute patruzeci de mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care, în orice caz, în același termen menționat anterior, statul pârât trebuie să plătească următoarele sume 000 de euro (trei mii de euro), pentru prejudicii morale, și 30 EUR (trente euro), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, împreună cu reclamanții (ii). 500 EUR (cinci cenți EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, sumă care trebuie plătită direct avocatului reclamanților că sumele menționate la literele (b) și (c) vor fi convertite în moneda la care se face trimitere la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 21 iulie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte