Decizia nr. 419 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.647/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. 19.563/3/2024, nr. 31.539/3/2024, nr. 34.690/3/2024 şi nr. 24.020/3/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 aprilie 2025 în Dosarul nr. 19.563/3/2024 şi încheierile din 19 martie 2025, pronunţate în dosarele nr. 31.539/3/2024, nr. 34.690/3/2024, respectiv nr. 24.020/3/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Principiile nediscriminării şi egalităţii, reglementate prin art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale, prin raportare la drepturile salariale plătite personalului încadrat pe funcţii similare în cadrul unui alt ordonator de credite/în instituţii aflate în subordinea unui alt ordonator de credite din interiorul aceleiaşi familii ocupaţionale? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ”

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 iunie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu numărul de dosar 19.563/3/2024, reclamanţii, funcţionari publici în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, au chemat-o în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice (A.N.A.P.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei: – să emită ordine prin care, în aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, să stabilească salariul de bază al reclamanţilor la nivelul maxim pentru funcţii similare existente în plată în cadrul categoriilor profesionale din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” (anexa nr. VIII capitolul I lit. A pct. I din Legea-cadru nr. 153/2017), pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/gradaţie, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, în acord cu prevederile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; – la repararea prejudiciului produs până la data încetării stării de discriminare, prin plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit conform primului capăt de cerere şi salariul efectiv achitat, în ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, corespunzător perioadelor lucrate şi funcţiilor exercitate de fiecare dintre reclamanţi, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective şi în continuare; – la recalcularea salariului de bază brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în sensul includerii şi păstrării în salariul de bază brut, ca urmare a punerii în aplicare a legilor succesive de salarizare, a suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de baza brut lunar, prin raportare la nivelul maxim al salariului lunar brut (venit salarial lunar brut) şi la obligarea pârâtei la plata sumelor constând în diferenţa dintre drepturile salariale stabilite cu luarea în considerare a suplimentului postului de 25% şi suplimentului treptei de salarizare de 25% şi salariului de încadrare brut lunar şi drepturile salariale încasate efectiv, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, raportat şi la data începerii activităţii reclamanţilor în cadrul pârâtei, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu adăugarea dobânzii legale penalizatoare de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată. Dosarul nr. 31.539/3/2024

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 septembrie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu numărul de dosar 31.539/3/2024, reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex, în numele membrei de sindicat S.R.M., l-a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: – obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale ale reclamantei la nivelul maxim de salarizare corespunzător funcţiilor deţinute, existente, la data introducerii acţiunii, în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie”, prin raportare la Ministerul Finanţelor, respectiv salariu de bază de 9.994 lei, actualizat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 privind măsuri referitoare la salarizarea personalului din unele sectoare de activitate bugetară, precum şi reglementarea unor aspecte organizatorice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024) şi actelor normative incidente salarizării personalului plătit din fonduri publice, cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale sau familii ocupaţionale; – obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ de constatare a încadrării salariale a reclamantei la nivelul maxim de salarizare corespunzător funcţiei de consilier, clasa I, gradul profesional superior şi gradaţia de vechime 4, existent în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” (prin raportare la Ministerul Finanţelor), de 9.994 lei, începând cu data încadrării pe funcţia de consilier, clasa I, gradul profesional superior şi gradaţia de vechime 4, dar nu mai mult de trei ani de la data introducerii acţiunii, actualizat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi actelor normative incidente salarizării personalului plătit din fonduri publice, cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale sau familii ocupaţionale; – obligarea pârâtului să recalculeze şi să plătească reclamantei, în condiţiile legii, sporurile şi majorările acordate acesteia, prin raportare la noile salarii de bază, cu plata diferenţelor rezultate; – obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile şi sporurile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul familiei ocupaţionale, corespunzător funcţiei de consilier, clasa I, gradul profesional superior şi gradaţia de vechime 4, în sumă de 9.994 lei, actualizat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi actelor normative incidente salarizării personalului plătit din fonduri publice, cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale sau familii ocupaţionale, şi salariile efectiv achitate, începând cu data încadrării pe funcţia de consilier, clasa I, gradul profesional superior şi gradaţia de vechime 4, dar nu mai mult de trei ani de la data introducerii acţiunii, sume ce vor fi actualizate la data plăţii cu indicele de inflaţie; – obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate, de la data scadenţei lunare până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată. Dosarul nr. 34.690/3/2024

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 octombrie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu numărul de dosar 34.690/3/2024, reclamanta M.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, solicitând, în temeiul art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi al celor statuate prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, revocarea în parte a Ordinului de salarizare nr. xxxx din 1.08.2024 şi emiterea unui nou ordin prin care să fie stabilit nivelul de salarizare al reclamantei la nivelul maxim de salarizare existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Administraţie”, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, astfel cum este în prezent, la maximum, în celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale (ministere) pentru aceeaşi clasă, funcţie şi acelaşi grad profesional, gradaţia 5, şi obligarea pârâtului în consecinţă la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu indicele inflaţiei şi cu dobânda legală, începând cu data de 1.01.2024, cu rambursarea cheltuielilor de judecată. Dosar nr. 24.020/3/2024

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iulie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal cu numărul de dosar 24.020/3/2024, reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex, în numele membrului de sindicat D.I.A., l-a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând: – obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale ale reclamantului la nivelul maxim de salarizare corespunzător funcţiei de consilier juridic clasa I, grad profesional superior, gradaţia 3, existent în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie”, prin raportare la Ministerul Finanţelor, respectiv 9.750 lei, corespunzător funcţiei de consilier juridic, actualizat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi actelor normative incidente salarizării personalului plătit din fonduri publice, cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale sau familii ocupaţionale; – obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ de constatare a încadrării salariale a reclamantului la nivelul maxim de salarizare în cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” prin raportare la Ministerul Finanţelor, corespunzător funcţiilor deţinute, pe ultimii trei ani de la data introducerii acţiunii; – obligarea pârâtului să recalculeze şi să plătească reclamantului, în condiţiile legii, sporurile şi majorările acordate acestuia, prin raportare la noile salarii de bază, cu plata diferenţelor rezultate; – obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile şi sporurile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul familiei ocupaţionale corespunzător funcţiei de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 3, respectiv salariul de bază de 9.750 lei, actualizat conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi actelor normative incidente salarizării personalului plătit din fonduri publice ulterior introducerii acţiunii, începând cu ultimii trei ani de la data introducerii acţiunii şi până la data încadrării salariale la nivelul maxim, conform petitului de la punctul I, sume ce vor fi actualizate la data plăţii cu indicele de inflaţie; – obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate, de la data scadenţei lunare până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizările conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Dosarul nr. 19.563/3/2024

Pârâta s-a opus sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerând că această sesizare nu este oportună, prin raportare la Decizia nr. 125 din 7 aprilie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 2 iunie 2025. Dosarele nr. 31.539/3/2024, 34.690/3/2024, 24.020/3/2024

Părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal care a formulat sesizările în cele patru dosare conexate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că principiile nediscriminării şi egalităţii, reglementate prin art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale, prin raportare la drepturile salariale plătite personalului încadrat pe funcţii similare în cadrul unui alt ordonator de credite/în instituţii aflate în subordinea unui alt ordonator de credite din interiorul aceleiaşi familii ocupaţionale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de obiectul întrebărilor cu care a fost sesizată instanţa supremă în dosarele conexate nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a fost pronunţată următoarea decizie ce poate prezenta interes în soluţionarea cauzei: Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015; Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018; Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018; Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021; Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizărilor va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că procesele în care au fost formulate sesizările conexate au ca obiect stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor, funcţionari publici, prin egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată prin raportare la drepturile salariale plătite personalului încadrat pe funcţii similare în cadrul unui alt ordonator de credite/în instituţii aflate în subordinea unui alt ordonator de credite din interiorul aceleiaşi familii ocupaţionale.

În consecinţă, se poate reţine că pretenţiile deduse judecăţii în respectivele cauze se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată specializat în materia contenciosului administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, în conformitate cu art. 536 din Codul administrativ.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a subliniat că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă şi, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependenţa necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond (Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, Decizia nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024).

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024).

Aşadar, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu – pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite. Mai precis, chiar şi în ipoteza pronunţării unor soluţii de inadmisibilitate, aceste decizii „beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării” (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se constată că întrebările adresate instanţei supreme au un conţinut identic, ce vizează chestiunea de drept referitoare la egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată prin raportare la drepturile salariale plătite personalului încadrat pe funcţii similare în cadrul unui alt ordonator de credite/în instituţii aflate în subordinea unui alt ordonator de credite din interiorul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Textele de lege a căror interpretare se solicită de către instanţele de trimitere sunt cele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile egalităţii şi nediscriminării.

Examenul atent al deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.”

În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reţinut faptul că legiuitorul impune, în ceea ce priveşte stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituţii sau autorităţi publice, ca acele entităţi să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă acelaşi scop, să îndeplinească aceleaşi funcţii şi atribuţii, să se situeze la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentul de la paragraful 105 s-a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege, după cum urmează: „funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Totodată, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, faptul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. În considerentele de la paragraful 82 s-a reţinut că, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

Prin urmare, există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanţelor de trimitere în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii.

Revine instanţelor învestite cu soluţionarea respectivelor cauze atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Astfel, nu poate fi transferat instanţei supreme atributul de a aprecia dacă o decizie pronunţată de aceasta pe calea unui mecanism de unificare jurisprudenţială, care a vizat un alt aspect, are sau nu are aplicabilitate într-o speţă concretă, precum şi pe acela de a explicita încă o dată decizia pronunţată anterior, întrucât instanţa de sesizare nu poate decela dacă acel raţionament este aplicabil sau nu este aplicabil pricinii cu care aceasta a fost învestită. De altfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanţei supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare – utilizate ca premise -, cu consecinţa unei statuări redundante.

În acest context, instanţa supremă reafirmă că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată, în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, în realitate, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

În acelaşi timp, este în afara oricăror ambivalenţe şi incidenţa în cadrul prezentei analize a prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

Or, această exigenţă nu a fost respectată de către instanţa de sesizare, care nu a prezentat posibilele interpretări diferite date dispoziţiilor legale incidente, de natură a conduce la apariţia unor orientări jurisprudenţiale divergente.

Mai mult decât atât, instanţa de trimitere a apreciat că nu se mai impune evaluarea cerinţei dificultăţii chestiunii de drept din moment ce sesizarea instanţei supreme este obligatorie, fără a realiza o circumstanţiere a măsurii procedurale de întrerupere a cursului judecăţii.

Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabileşte în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare”, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, din perspectiva scopului declarat al actului normativ citat, dificultatea se impune în mod necesar şi obligatoriu a fi apreciată prin prisma aspectului ca respectiva problemă disputată să înglobeze potenţialul generării unei jurisprudenţe divergente la nivel naţional, risc evident înlăturat în ipoteza în care instanţa supremă a intervenit deja, în repetate rânduri, tranşând diferite faţete circumscrise chestiunii de drept repuse în discuţie.

Reţinând neconformitatea sesizărilor conexate, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va conchide în sensul că mecanismul proactiv al unificării jurisprudenţiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanşat, impunându-se respingerea sesizărilor conexate, ca inadmisibile.