Decizia nr. 340 din 29 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 717/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă în Dosarul nr. 15.447/196/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 19 martie 2025, în Dosarul nr. 15.447/196/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil şi ale art. 706 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică doar în cazul acelor creanţe care nu sunt constatate prin act scris, care constituie, potrivit legii, titlu executoriu. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul civil ” Art. 2.520. – (1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: (…) 6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;”

Codul de procedură civilă ” Art. 706. – (1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. (2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.” ” Art. 711. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.”

Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 51/1995) ” Art. 30. – (…) (5) Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 26 septembrie 2023, cu nr. 15.447/196/2023, contestatorul M.C. a chemat în judecată pe intimatul Cabinet de Avocat M.I., solicitând anularea actelor de executare silită efectuate în Dosarul execuţional nr. 268/2023 al Biroului Executor Judecătoresc N.S.I.

Prin Încheierea civilă nr. 801 din 1 iulie 2024, Judecătoria Brăila a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că executarea creanţei izvorâte din contractul de asistenţă juridică ce reprezintă titlu executoriu este supusă termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită de 3 ani, conform art. 706 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiţii, a reţinut că executarea silită a fost declanşată la data de 23 august 2023, cu respectarea termenului de 3 ani, având în vedere că exigibilitatea obligaţiei de plată a coincis cu data încheierii contractului de asistenţă juridică din 6 septembrie 2020.

Împotriva acestei hotărâri, contestatorul M.C. a declarat apel prin care a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, admiterea contestaţiei la executare.

În motivarea căii de atac, a arătat că termenul de prescripţie de un an este reglementat de norma specială de la art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil, care derogă de la norma generală reprezentată de art. 706 din Codul de procedură civilă.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

În apărare, a susţinut că în cauză este aplicabil termenul instituit de art. 706 din Codul de procedură civilă, dată fiind distincţia ce trebuie făcută între dreptul material la acţiune şi dreptul de a obţine executarea silită a creanţei rezultate dintr-un contract de asistenţă juridică. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că tribunalul este învestit cu soluţionarea unei cauze aflate în ultimă instanţă, conform art. 718 din Codul de procedură civilă.

De lămurirea modului de interpretare a art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil şi art. 706 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

A mai arătat că este îndeplinită cerinţa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile deoarece textele de lege invocate în cauză sunt susceptibile de interpretări diferite.

Instanţa de trimitere a reţinut că este îndeplinită cerinţa noutăţii chestiunii de drept având în vedere că practica judiciară relevantă în această materie nu este una consistentă; hotărârile judecătoreşti identificate relevă însă existenţa unui risc de conturare a unei jurisprudenţe neunitare.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate, care nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au prezentat puncte de vedere conforme cu susţinerile şi apărările făcute în cauza dedusă judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că avocatul care deţine un contract de asistenţă juridică legal încheiat poate sesiza executorul judecătoresc în vederea punerii în executare a acestui contract ce reprezintă titlu executoriu, în termenul de prescripţie prevăzut de art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în vederea recuperării onorariului neachitat.

Astfel, termenul de prescripţie prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică numai cererilor de chemare în judecată formulate de avocat pentru recuperarea onorariului, în situaţia în care acesta nu deţine un contract de asistenţă juridică legal încheiat.

Cu toate acestea, sintagma „dacă legea nu prevede altfel” din cuprinsul art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă poate conduce la interpretarea contrară, faţă de norma de trimitere de la art. 711 din acelaşi cod.

Astfel, avocatul poate declanşa executarea silită pentru plata onorariului neachitat, în termenul prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil, inclusiv în situaţia în care deţine un contract de asistenţă juridică legal încheiat. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică numai creanţelor care nu sunt constatate prin act scris ce constituie titlu executoriu.

S-a argumentat că prevederile art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică doar în cazul în care avocatul solicită recuperarea onorariului sau a altor cheltuieli de la propriul client, fără a deţine un contract de asistenţă juridică în formă scrisă. În acest caz, avocatul trebuie să formuleze o acţiune în termenul special de prescripţie de un an în vederea obţinerii unui titlu executoriu pentru plata onorariului şi a cheltuielilor datorate de către client. În schimb, dacă avocatul deţine un contract de asistenţă juridică în formă scrisă, care constituie titlu executoriu conform art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, acesta poate declanşa direct executarea silită în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică inclusiv creanţelor constatate prin act scris ce constituie titlu executoriu.

S-a argumentat că prevederile art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil se aplică tuturor creanţelor, indiferent dacă sunt sau nu constatate prin act scris, legiuitorul nefăcând distincţie în acest sens. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării şi nici în mecanismele de unificare a practicii judiciare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Brăila – Secţia I civilă, ce a fost învestit cu judecata căii de atac a apelului exercitat de contestator, în temeiul art. 718 alin. (1) coroborat cu art. 712 din Codul de procedură civilă, împotriva încheierii pronunţate de judecătorie, prin care i-a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare.

Tribunalul judecă în ultimă instanţă întrucât, potrivit art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel (…)”.

Este îndeplinită şi condiţia ca de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, câtă vreme prin cererea de apel este criticată soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, invocându-se dispoziţiile art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil.

În privinţa condiţiei referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, se impun anumite precizări care conduc la concluzia neîndeplinirii cerinţei menţionate.

Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii legale a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 19 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 octombrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). În egală măsură, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept.

Pentru determinarea caracterului noutăţii trebuie verificat dacă o instanţă este învestită să se pronunţe asupra chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită pentru prima dată sau problema de drept a primit deja o dezlegare din partea instanţelor învestite cu soluţionarea unor cauze similare. Analiza are relevanţă în considerarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile, de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, câtă vreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile instanţa supremă nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente şi, mai mult, consolidate prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcţie specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, respectiv recursului în interesul legii.

În ce priveşte prezenta sesizare, hotărârile judecătoreşti identificate în materie relevă existenţa unei orientări jurisprudenţiale majoritare începând încă din anul 2016 [în sensul că termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 2.520 alin. (1) pct. 6 din Codul civil nu se aplică în cazul dreptului de a obţine executarea silită a unei creanţe constatate prin titlu executoriu], fiind într-un număr redus hotărârile judecătoreşti prin care se afirmă că termenul special de prescripţie de un an se aplică inclusiv creanţelor constatate prin act scris ce constituie titlu executoriu.

Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 29 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.018 din 19 decembrie 2016, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), în considerarea specificului procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată a mai fost anterior dedusă judecăţii, iar instanţele naţionale au procedat deja la interpretarea normei juridice considerate ca prezentând dificultăţi ce ar necesita o rezolvare de principiu, rezultă că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

Pentru aceste motive, constatând că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,