Decizia nr. 400 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.123/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 535/99/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către apelanta-reclamantă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 25 februarie 2025, în Dosarul nr. 535/99/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.535 din Codul civil cu referire la art. 2.532 pct. 3 din Codul civil, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, în limitele prevăzute de art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cauza de suspendare a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată ca mijloc de apărare direct prin cererea de apel formulată?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 26 mai 2025 cu nr. 1.123/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Codul civil: Art. 2.532. – Cazurile generale de suspendare a prescripţiei „Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: (…) 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; (…)”. Art. 2.535. – Beneficiul suspendării prescripţiei „Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.”

Codul de procedură civilă: Art. 478. – Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă „(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000 de lei cu titlul de prejudiciu. Ulterior, a formulat o cerere completatoare a acţiunii, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.300,68 lei cu titlu de prejudiciu creat prin utilizarea fără drept a autovehiculului instituţiei reclamante în interes personal.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin raportul de control întocmit la 19 ianuarie 2021 de Consiliul Judeţean Iaşi, s-au constatat o serie de nereguli în activitatea unor foşti salariaţi printre care şi fostul director – pârâtul din cauza de faţă -, respectiv că, până în septembrie 2020, a existat o practică la nivelul instituţiei în ceea ce priveşte modul de folosire a autoturismelor din dotarea Direcţiei Judeţene de Pază şi Protecţie Iaşi, acestea fiind folosite în permanenţă, nu numai în timpul serviciului, de către utilizatori. Raportul de control a analizat perioada ianuarie 2018-decembrie 2020, constatând că pârâtul a efectuat un număr de 7.252,2 km în interes personal, utilizând 628,69 litri de combustibil, creând instituţiei un prejudiciu în valoare de 3.300,68 lei.

Prin Sentinţa nr. 1.442 din 11 septembrie 2023, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost completată, formulată de reclamanta Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.000 de lei reprezentând prejudiciu, cu dobânda legală. A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 21.11.2018-25.01.2019, excepţie invocată de către pârât în capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 3.300,68 lei, reprezentând prejudiciu pentru utilizarea în interes personal a autoturismului de serviciu. A respins în rest acest capăt de cerere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte cererea completatoare, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.300,68 lei cu titlu de prejudiciu creat prin utilizarea fără drept a autovehiculului Direcţiei Judeţene de Pază şi Protecţie Iaşi în interes personal, că perioada de utilizare a autoturismului, indicată în Raportul de control nr. xxxx/19.01.2021 al Consiliului Judeţean Iaşi – Biroul de Control şi Îndrumare a fost ianuarie 2018-iunie 2019.

A arătat că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la restituirea sumei de 3.300,68 lei cu titlu de prejudiciu creat prin utilizarea fără drept a autovehiculului Direcţiei Judeţene de Pază şi Protecţie Iaşi în interes personal, în perioada ianuarie 2018-iunie 2019, este prescrisă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 4 februarie 2019, adică cu trei ani anterior datei introducerii acţiunii – 4 februarie 2022, neputându-se reţine că în cauză a intervenit un caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul declarat de reclamanta Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi se critică soluţia instanţei de fond privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 21.11.2018-25.01.2019.

La rândul său, pârâtul a criticat sentinţa primei instanţe în ce priveşte obligarea sa la plata prejudiciului, apreciind că reclamanta este răspunzătoare pentru prejudiciul creat în patrimoniul ei. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi a apreciat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu pot sta ca temei al sesizării, pornind de la obiectul cauzei care vizează răspunderea patrimonială a fostului salariat, ca urmare a prejudicierii patrimoniului angajatorului printr-o faptă personală delictuală a fostului salariat, fiind incidente normele Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) din art. 254, însă dacă instanţa apreciază necesar, nu se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Apelantul-pârât nu a formulat un punct de vedere.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către apelanta-reclamantă prin care a achiesat la concluziile din raport privind inadmisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în raport cu temeiul juridic al sesizării şi obiectul cauzei. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că prezenta cauză este în curs de judecată în calea de atac a apelului formulat împotriva sentinţei prin care instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi în contradictoriu cu pârâtul fost angajat. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 21.11.2018-25.01.2019, excepţie invocată de pârât în capătul de cerere privind obligarea la plata sumei de 3.300,68 lei reprezentând prejudiciu pentru utilizarea în interes personal a autoturismului de serviciu.

Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi este un serviciu public de interes judeţean cu personalitate juridică, finanţat integral din venituri proprii, înfiinţată prin hotărâre a Consiliului Judeţean Iaşi, iar pârâtul a îndeplinit funcţia de director al instituţiei. Acţiunea formulată urmăreşte atragerea răspunderii patrimoniale a fostului salariat, în baza dispoziţiilor art. 254 din Codul muncii, pentru prejudiciul constatat în urma controlului efectuat de Biroul de Control şi Îndrumare la unităţile din subordinea Consiliului Judeţean Iaşi.

Litigiul dedus judecăţii este un litigiu privind raportul de muncă al personalului plătit din fonduri publice, în dispută fiind angajarea răspunderii salariatului pentru prejudiciul produs patrimoniului angajatorului, intrând astfel în domeniul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conturat prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acest act normativ, care se referă la procese privind raporturile de muncă şi de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Soluţionarea apelului, având în vedere soluţia şi considerentele hotărârii primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi motivele căii de atac exercitate în cauză, depinde de dezlegarea chestiunii de drept sesizate.

Prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că momentul naşterii dreptului la acţiune în răspundere patrimonială, în aplicarea dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), este reprezentat de data producerii pagubei, norma având caracter derogatoriu în raport cu dreptul comun.

Dispoziţiile art. 2.535 din Codul civil prevăd că suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Dispoziţiile Codului civil ce conturează regimul juridic al prescripţiei prevăd că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu şi de către organul de jurisdicţie.

Dacă în privinţa excepţiei prescripţiei legea stabileşte momentul procesual până la care cel în interesul căruia curge prescripţia o poate invoca, în ceea ce priveşte suspendarea, art. 2.535 din Codul civil nu instituie un regim particular de exercitare.

Prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.”

Aspectul dezlegat de instanţa supremă a vizat admisibilitatea invocării şi administrării în apel a probelor noi, la paragraful 64 al deciziei sus-menţionate subliniindu-se: „Apelantul poate invoca prin cererea de apel inclusiv aspecte de fapt noi, în măsura în care prin acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanţă, or, invocarea unor astfel de motive nu ar putea fi eficientă dacă apelantul nu ar putea să le şi dovedească (…)”.

În prezentul litigiu chestiunea supusă dezlegării vizează admisibilitatea invocării unei împrejurări de natură a modifica cursul prescripţiei – cauză de suspendare, ca mijloc de apărare, pentru prima dată în apel, având în vedere, pe de o parte, caracterul de ordine privată al prescripţiei şi, pe de altă parte, caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.

S-a reţinut a fi îndeplinită şi condiţia nestatuării instanţei supreme asupra chestiunii sau problemei de drept printr-o altă hotărâre prealabilă anterioară sau printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Opinia asupra chestiunii de drept a completului de judecată al instanţei de trimitere învestit cu judecarea în apel a cauzei este că caracterul devolutiv ex lege al apelului, în baza căruia instanţei de apel îi revine obligaţia stabilirii situaţiei de fapt reale în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării, o nouă judecată de fond, este reflexia dreptului părţilor la un proces echitabil, în cadrul căruia pretenţiile părţilor să fie efectiv ascultate.

Prescriptibilitatea constituie o componentă a principiului securităţii raporturilor juridice, dar termenele de prescripţie nu trebuie să fie aplicate într-o manieră rigidă care ar putea nega accesul la justiţie, fiind necesar să fie compatibile cu dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Soluţionarea excepţiei prescripţiei invocate în termenul legal la instanţa de fond impune stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul, dar şi incidenţa cauzelor de suspendare ori de întrerupere, în scopul determinării momentului împlinirii termenului de prescripţie. Caracterele juridice ale cauzelor de suspendare, aşa cum sunt reţinute unanim în doctrină, sunt caracterul legal, caracterul limitativ şi producerea efectelor de drept. Or, invocarea, în apărare, a excepţiei prescripţiei impune analiza ansamblului regulilor legale incidente cu privire la termenul şi cursul prescripţiei. Dacă în privinţa invocării excepţiei prescripţiei art. 2.513 din Codul civil prevede că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la primul termen la care părţile sunt legal citate, regim de invocare derogatoriu de la regimul general de invocare a excepţiilor relative instituit de dispoziţiile Codului de procedură civilă, în privinţa suspendării, art. 2.535 din Codul civil prevede doar titularul care se poate prevala de cauza de suspendare, fără a institui un termen până la care poate fi invocată. În lipsa instituirii unui termen până la care partea adversă să invoce apărările faţă de excepţia prescripţiei, aceasta ar putea fi invocată prin motivele de apel, în baza dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, fiind circumscrisă unei categorii mai largi a mijloacelor de apărare.

Cu toate acestea, dispoziţiile Codului civil instituie caracterul de ordine privată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care nu mai operează de plin drept, iar organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

Suspendarea prescripţiei reprezintă o cauză de drept ce acţionează asupra modului de curgere a termenului de sesizare a instanţei. Potrivit dispoziţiilor art. 2.535 din Codul civil, suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Fiind o apărare de ordine privată, aceasta trebuie formulată în combaterea excepţiei, în faţa instanţei de fond, înainte de închiderea dezbaterilor, pentru a fi respectate principiile contradictorialităţii şi echităţii procedurale. În condiţiile în care debitorul este ţinut de termenul în care excepţia de ordine privată poate fi invocată, impunerea aceluiaşi regim procesual creditorului apare ca raţională, creditorul trebuind să invoce cauza de suspendare fie direct prin acţiune, fie prin răspunsul la întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată după invocarea excepţiei, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii pe fond.

În apel, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă stabilesc regula potrivit căreia părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. În condiţiile în care cauza de suspendare nu a fost dezvoltată nici în apărările de fapt, nici în apărările de drept, invocarea acesteia direct în calea de atac are valoare de invocare a unei cauze juridice noi, care nu a făcut obiectul jurisdicţiei fondului.

Regula tantum devolutum quantum iudicatum nu permite modificarea în faza apelului a elementelor pe care prima instanţă le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul sesizării adresate instanţei supreme s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor judecătoreşti pentru comunicarea practicii judiciare. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat prin dispoziţiile art. 1 care prevede că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea, recalcularea, revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale.

Astfel, se reţine, prioritar, că litigiul în care a fost declanşat prezentul mecanism al pronunţării unei hotărâri prealabile nu face parte dintre cele limitativ prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În speţă, sesizarea priveşte un litigiu având ca obiect o acţiune în răspundere patrimonială prin care s-a solicitat obligarea pârâtului, fost angajat ca director al reclamantei Direcţia Judeţeană de Pază şi Protecţie Iaşi, la plata prejudiciului creat prin utilizarea fără drept a autovehiculului aparţinând reclamantei, în interes personal.

Prin urmare, pretenţiile deduse judecăţii, întemeiate pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii şi art. 1.350 din Codul civil, nu au nicio legătură cu componenta salarială în sensul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Or, potrivit art. 1 coroborat cu paragraful 4 din preambulul acestei ordonanţe de urgenţă, actul normativ a avut în vedere doar procesele privitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi litigii referitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie şi a altor prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal.

În aceste condiţii, este irelevant din perspectiva stabilirii admisibilităţii sesizării de faţă faptul că litigiul vizează raporturile de serviciu ale pârâtului, iar acesta din urmă face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, nefiind îndeplinită cerinţa ca litigiul dedus spre judecată instanţei de trimitere să se circumscrie acestui domeniu specific de reglementare anterior evocat, respectiv, în speţă, să privească stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 43 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024).

Pentru argumentele expuse se reţine că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei cauze vizând drepturi salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau privind prestaţii de asigurări sociale, aflată în curs de judecată, astfel că, nefiind întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este inadmisibilă.