Decizia nr. 216 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 300/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă în Dosarul nr. 775/100/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 10 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 775/100/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: Dacă dispoziţiile art. 122 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist se interpretează în sensul că asistentul maternal profesionist este îndreptăţit la plata drepturilor salariale exclusiv pe durata de timp în care a primit un copil în plasament sau în îngrijire, acest drept nesubzistând în intervalul de timp în care nu prestează activitatea specifică, indiferent dacă s-a emis sau nu o dispoziţie valabilă de suspendare a contractului individual de muncă ori dacă i-a fost suspendat sau nu atestatul profesional, sau, din contră, normele se impune a fi interpretate în sensul că asistentul maternal profesionist este îndreptăţit la drepturile salariale ce decurg din contractul individual de muncă chiar şi pe durata de timp în care nu prestează activitate specifică, atât timp cât nu a fost emisă o dispoziţie valabilă de suspendare a contractului individual de muncă sau nu i-a fost suspendat atestatul profesional. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004): Capitolul VII Instituţii şi servicii cu atribuţii în protecţia copilului Secţiunea a 2-a Instituţii şi servicii la nivel local ” Art. 122. – (…) (3) Activitatea persoanei atestate ca asistent maternal, în condiţiile legii, se desfăşoară în baza unui contract cu caracter special, aferent protecţiei copilului, încheiat cu direcţia sau cu un furnizor privat acreditat, care are următoarele elemente caracteristice: a) activitatea de creştere, îngrijire şi educare a copiilor aflaţi în plasament se desfăşoară la domiciliu; b) programul de lucru este impus de nevoile copiilor; c) planificarea timpului liber se face în funcţie de programul familiei şi al copiilor aflaţi în plasament; d) în perioada efectuării concediului legal de odihnă asigură continuitatea activităţii desfăşurate, cu excepţia cazului în care separarea, în această perioadă, de copilul aflat în plasament în familia sa este autorizată de direcţie.”

Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist (Hotărârea Guvernului nr. 679/2003): ” Art. 8. – (1) Activitatea persoanelor atestate ca asistent maternal profesionist se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, care are un caracter special, specific protecţiei copilului, încheiat cu un serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau cu un organism privat autorizat care are obligaţia supravegherii şi sprijinirii activităţii desfăşurate de asistenţii maternali profesionişti. (2) Contractul individual de muncă se încheie pe perioada de valabilitate a atestatului. (3) Executarea contractului individual de muncă începe pe data primei hotărâri de încredinţare sau de plasament al unui copil asistentului maternal profesionist. (4) Contractul individual de muncă se suspendă ori încetează în cazurile prevăzute de legislaţia muncii, precum şi în cazul suspendării, retragerii sau încetării atestatului de asistent maternal profesionist. (5) Persoanele pensionate pentru limită de vârstă, atestate ca asistent maternal profesionist, îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract individual de muncă încheiat prin cumul cu pensia.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, la 18 martie 2024, cu nr. 775/100/2024, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureş la plata drepturilor salariale neachitate în intervalul de timp cuprins între 11 ianuarie 2023 şi data sesizării instanţei, sume care să fie actualizate cu rata inflaţiei şi la care să se adauge dobânda legală penalizatoare.

Reclamanta este angajata Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureş pe postul de asistent maternal profesionist.

Prin Dispoziţia nr. 469/7.02.2023, emisă de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureş, s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei în temeiul art. 16 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 797/2017 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare ale serviciilor publice de asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, cu modificările ulterioare, coroborat cu art. 49 alin. (1) din Codul muncii.

Reclamanta a contestat această dispoziţie, iar prin Sentinţa civilă nr. 528/2023, pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. 553/100/2023, s-a admis cererea acesteia şi s-a dispus anularea dispoziţiei de suspendare a contractului individual de muncă, instanţa reţinând, în esenţă, că aceasta este nulă ca urmare a insuficientei motivări. Soluţia primei instanţe a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului formulat de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureş prin Decizia nr. 1.461/A/2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Totodată, prin Hotărârea nr. 92/10.04.2023, Comisia pentru Protecţia Copilului din subordinea Consiliului Judeţean Maramureş a dispus suspendarea atestatului de asistent maternal profesionist al reclamantei pe o durată de 6 luni, măsura încetând prin Hotărârea nr. 234/19.10.2023 emisă de acelaşi organism.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat, în esenţă, că, deşi dispoziţia de suspendare a contractului individual de muncă a fost anulată, pârâta nu i-a mai achitat drepturile salariale şi nici nu i-a comunicat vreun act care să justifice neplata acestor drepturi.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. În susţinerea poziţiei procesuale s-a invocat, printre altele, că solicitările reclamantei sunt neîntemeiate atât timp cât aceasta nu a prestat activităţile specifice muncii de asistent maternal profesionist, iar contractul individual de muncă al asistentului maternal este supus unui regim juridic special, în sensul că acesta îşi produce efecte exclusiv pe durata de timp în care asistentul maternal prestează activitatea specifică şi se suspendă în situaţia în care asistentul maternal nu are în îngrijire niciun copil. Pârâta a mai susţinut că suspendarea se produce în temeiul legii, existenţa contractului individual de muncă fiind indisolubil legată de prestarea activităţii specifice.

La termenul din 10 ianuarie 2025, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

S-a subliniat că asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat opinii cu privire la aspectele vizate. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată al instanţei de trimitere, asistentul maternal profesionist nu este îndreptăţit la acordarea de drepturi salariale pe durata de timp în care nu a prestat activitate specifică.

În primul rând, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25/2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, asistentul maternal profesionist se află într-un raport de muncă atipic, orientat spre protecţia interesului superior al copilului şi caracterizat prin faptul că munca nu se prestează pentru un angajator în sensul general al termenului, ci angajatorul este determinat de către legiuitor ca fiind un serviciu public specializat pentru protecţia copilului/direcţia pentru protecţia copilului sau un organism privat acreditat, iar contractul individual de muncă încheiat de asistentul maternal nu urmăreşte să aducă un beneficiu angajatorului prin munca prestată, ci priveşte, în mod exclusiv, protecţia copilului. În contextul dat, raţiunea a înseşi existenţei categoriei profesionale a asistenţilor maternali profesionişti se subsumează nevoii de a presta activitatea specifică de îngrijire a copilului primit în plasament sau încredinţat. Atât timp cât un copil nu a fost primit în plasament sau încredinţat, nu se mai pune problema protecţiei copilului şi, implicit, nici a existenţei unei obligaţii de plată a unor drepturi salariale.

În al doilea rând, dacă „executarea” contractului individual de muncă începe doar de la data primei hotărâri de încredinţare sau de plasament al unui copil asistentului maternal profesionist, iar anterior acestui moment, deşi există un contract individual de muncă, părţile nu sunt ţinute să execute obligaţii specifice, atunci concluzia care decurge este aceea că legiuitorul a condiţionat executarea contractului de derularea efectivă de către asistentul maternal profesionist a activităţii specifice de îngrijire a copilului primit în plasament sau încredinţat, iar raţiunea acestei condiţionări se menţine şi pentru ipoteza în care la un moment anterior s-a prestat activitate, dar ulterior asistentul maternal nu a mai primit în plasament sau nu i-a fost încredinţat un copil. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 nu pot fi rezumate numai la momentul de început al executării raportului individual de muncă, ci sunt menite să stabilească o regulă cu aplicare generală, respectiv aceea că executarea contractului are loc doar atunci când asistentul maternal profesionist a primit un copil în plasament sau i-a fost încredinţat un copil.

În al treilea rând, se mai impune a fi observat că, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003, simpla existenţă a contractului individual de muncă nu este suficientă pentru prestarea activităţii specifice de către asistentul maternal profesionist, fiind necesară, în plus, încheierea unei convenţii suplimentare pentru fiecare copil primit în plasament sau în încredinţare, convenţie care devine anexă la contractul individual de muncă, iar, conform alin. (3) lit. g) din acelaşi articol, convenţia trebuie să cuprindă inclusiv drepturile şi obligaţiile specifice ale părţilor. Interpretarea coroborată a prevederilor art. 8 alin. (3) şi art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 conduce spre concluzia că, în realitate, încheierea convenţiei este cea care determină „executarea contractului”, iar în lipsa acesteia contractul nu poate fi executat şi că drepturile salariale ale asistentului maternal profesionist se cuvin în temeiul acestei convenţii, iar nu al contractului individual de muncă. De aceea, atât timp cât nu există o convenţie, în sensul art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003, nu se poate pune problema executării contractului individual de muncă. Prin urmare, contractul individual de muncă încheiat de asistentul maternal profesionist are mai degrabă natura unui contract-cadru, care se particularizează prin convenţiile subsecvente ce devin anexă la acesta şi care se încheie cu ocazia fiecărui copil primit în plasament sau încredinţat, convenţii din care decurge inclusiv obligaţia de plată a drepturilor salariale. Pe când, în lipsa unor convenţii de primire a unui copil în plasament sau în îngrijire, între părţi nu se află efectiv în derulare un raport individual de muncă, ci există doar premisele unui asemenea raport. Mai mult, trebuie observat că încheierea convenţiei menţionate este condiţionată, conform art. 9 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003, de acordul scris al soţului sau, după caz, al soţiei asistentului maternal profesionist. În această situaţie, dacă s-ar admite teza conform căreia simpla existenţă a contractului individual de muncă este necesară şi suficientă pentru a se naşte în sarcina angajatorului obligaţia de plată a drepturilor salariale, acesta ar putea fi ţinut să îndeplinească atari drepturi chiar dacă asistentul maternal profesionist nu prestează muncă pentru că soţul sau soţia refuză să îşi dea acordul scris.

În fine, dispoziţiile Codului muncii conduc spre aceeaşi concluzie. Astfel, dispoziţiile art. 159 alin. (1) şi (2) din Codul muncii condiţionează plata salariului de prestarea muncii, iar în lipsa prestării muncii nu se poate pune problema îndrituirii la plata unor drepturi salariale. Acolo unde legiuitorul a dorit să recunoască îndreptăţirea salariatului la plata unor drepturi salariale sau a unei despăgubiri raportate la drepturile salariale, chiar în lipsa prestării unei munci, a prevăzut acest lucru în mod expres, aşa cum este în cazul art. 53 alin. (1), art. 52 alin. (2) sau art. 80 alin. (1) din Codul muncii. În plus, nu poate fi ignorat faptul că pot exista situaţii în care lipsa prestării muncii are o cauzalitate obiectivă, străină de voinţa angajatorului, precum în ipoteza în care măsura plasamentului a fost revocată şi nu există un alt copil cu privire la care să se fi instituit o atare măsură. De altfel, nu se poate susţine nici că dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Codul muncii ar conduce spre o concluzie contrară, în condiţiile în care pentru a se considera „timp de muncă” nu este suficient ca salariatul să se afle sub autoritatea angajatorului, ci trebuie suplimentar, şi cumulativ, după cum prevede norma, ca acesta să îşi îndeplinească sarcinile şi atribuţiile. Or, cât timp asistentul maternal profesionist nu a primit în plasament sau nu i-a fost încredinţat un copil, acesta nu trebuie să îndeplinească nicio atribuţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în cadrul practicii judiciare a acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte şi nici a Ministerului Public în legătură cu existenţa, în lucru, a unei propuneri pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 4/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 20 februarie 2019, s-a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist şi ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 şi art. 149 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activităţii de creştere, îngrijire şi educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptăţit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizaţia de concediu. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării, prin Decizia nr. 343 din 27 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 6 octombrie 2023, şi Decizia nr. 108 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 23 iunie 2023, respingând excepţiile de neconstituţionalitate ridicate. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale.

Domeniul de reglementare a acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont la adoptarea acestui act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigii care să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parţial, nefiind îndeplinite toate exigenţele procedurale menţionate pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Referitor la primele două condiţii legale se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 269 din Codul muncii, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Maramureş, obiectul cauzei vizând plata unor drepturi salariale ce se cuvin reclamantei în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu pârâta, instituţie publică cu personal plătit din fonduri publice.

De asemenea, există legătura chestiunii de drept semnalate cu soluţionarea fondului cauzei în contextul în care instanţa de trimitere a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite pentru intervalul de timp în care nu a prestat activitatea specifică de asistent maternal profesionist.

Cât priveşte însă condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Caracterul dificil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut în primul rând să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică.

Or, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normei în discuţie, aceasta reţinând în mod explicit că asistentul maternal profesionist nu este îndreptăţit la acordarea de drepturi salariale pe durata de timp în care nu a prestat activitate specifică, avansând mai multe argumente în acest sens.

Sub acest aspect se reţine că prin Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii s-a statuat că: Dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist şi ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 şi art. 149 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activităţii de creştere, îngrijire şi educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptăţit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizaţia de concediu.

În cuprinsul acestei decizii la paragrafele 68, 73 şi 77 s-a reţinut că: ” 68. În raport cu aceste prevederi legale se impune a se preciza că activitatea specifică desfăşurată de asistentul maternal profesionist, reglementată prin acte normative aplicabile în domeniul protecţiei copilului, imprimă raporturilor de muncă dintre asistentul maternal şi angajator un caracter distinct faţă de raporturile generale de muncă, reglementate de Codul muncii. (…) 73. Caracterul special al raportului de muncă încheiat de asistentul maternal profesionist este determinat de durata acestuia – pe perioada de valabilitate a atestatului, de locul muncii – la domiciliul angajatului, de drepturile şi obligaţiile salariatului – prevăzute de art. 8-10 din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003, dar şi de art. 20 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997, condiţii de muncă şi program de lucru, potrivit Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 679/2003, subordonate, cu prioritate, principiului interesului superior al copilului. (…) 77. Prin urmare, având în vedere că nevoile copilului presupun un anumit grad de imprevizibilitate, nu se pot determina, cu exactitate, nici programul de lucru şi nici perioadele de repaus ale asistentului maternal, inclusiv cele de repaus anual, pe perioada concediului de odihnă.”

Prin urmare, revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei atribuţia jurisdicţională de a verifica şi de a respecta această jurisprudenţă obligatorie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui atributului fundamental al instanţei, de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.