Decizia nr. 94 din 17 martie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.369/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă în Dosarul nr. 4.998/107/2023 şi de Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 308/91/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, Deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă a dispus, prin Încheierea din 20 septembrie 2024, în Dosarul nr. 4.998/107/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 din aceeaşi lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcţii generale regionale a finanţelor publice se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al tuturor direcţiilor regionale ale finanţelor publice din ţară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 privind consolidarea capacităţii instituţionale a Ministerului Finanţelor, exercitarea controlului financiar de specialitate al statului, pentru unele reglementări specifice, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu completările ulterioare. Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 din aceeaşi lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul Autorităţii Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al tuturor direcţiilor regionale ale finanţelor publice din ţară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.369/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 martie 2025.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, cu nr. 2.793/1/2024, sesizarea formulată de Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 308/91/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat şi la principiile reglementate de art. 6 din aceeaşi lege, reclamanta – funcţionar public în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală are dreptul la salariul maxim în plată în cadrul autorităţii, cu luarea în considerare a majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Având în vedere existenţa unei strânse legături între obiectul primei sesizări şi obiectul sesizării înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2.793/1/2024 la Dosarul nr. 2.369/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…) Art. 36. – Reîncadrarea personalului (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38. (2) În cazul în care funcţia deţinută nu se regăseşte în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe. (3) Salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului se realizează potrivit anexei nr. VII, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (4) Personalul autorităţilor şi instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, nou-înfiinţate, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum şi din cele aflate sub controlul Parlamentului beneficiază de salariile stabilite potrivit anexei nr. VII. (…) Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept A. Dosarul nr. 4.998/107/2023 al Tribunalului Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă cu nr. 4.998/107/2023, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Funcţionarilor „Meridian”, în numele membrilor săi de sindicat, a solicitat obligarea pârâţilor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Autoritatea Vamală Română la recalcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al direcţiilor generale regionale a finanţelor publice subordonate şi cele achitate efectiv până la data de 1 aprilie 2022 şi până la de 6 octombrie 2023, data punerii în aplicare a prevederilor art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

În motivare, reclamanţii au arătat că se impunea salarizarea lor la nivelul maxim aflat în plată din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al direcţiilor generale regionale a finanţelor publice subordonate, conform art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023, inegalităţile salariale pentru aceeaşi funcţie fiind recunoscute chiar de Ministerul Finanţelor Publice. B. Dosarul nr. 308/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 308/91/2024, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare care includ şi sporurile de risc şi solicitare neuropsihică recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi cele încasate.

În motivare a arătat că pârâta nu a respectat prevederile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul alinierii salariilor la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţiile similare recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţele de sesizare au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Tribunalul Alba a considerat că nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât sesizarea instanţei supreme este obligatorie în cauzele privind fondurile publice. Astfel, a subliniat că nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea dificultăţii chestiunii de drept, de vreme ce sesizarea se dispune cu titlu imperativ. A mai arătat că nu au fost identificate decizii obligatorii prin care să se statueze asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunilor de drept. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţele de trimitere au apreciat că egalizarea drepturilor salariale dintre persoanele care ocupă funcţii similare se poate realiza în cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice, la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, inclusiv sub imperiul Legii-cadru nr. 153/2017, reţinând aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi a Deciziei nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcţii generale regionale a finanţelor publice şi al personalului încadrat în cadrul Autorităţii Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al tuturor direcţiilor regionale ale finanţelor publice din ţară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcţii generale regionale a finanţelor publice şi al personalului încadrat în cadrul Autorităţii Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcţie similară din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al tuturor direcţiilor regionale ale finanţelor publice din ţară, numai pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare sunt neconstituţionale. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Au fost identificate mai multe decizii relevante ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015; Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018; Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018; Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021; Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizărilor conexate este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că procesul în care a fost formulată sesizarea iniţială are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al direcţiilor generale regionale a finanţelor publice subordonate şi cele achitate efectiv până la data de 1 aprilie 2022 şi până la de 6 octombrie 2023.

Totodată, procesul în care a fost formulată sesizarea subsecventă are ca obiect obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare care includ şi sporurile de risc şi solicitare neuropsihică recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi cele încasate.

Astfel, pretenţiile deduse judecăţii în respectivele cauze se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află în curs de soluţionare pe rolul unor completuri de judecată specializate în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului Alba şi Tribunalului Vrancea, care judecă în primă instanţă în conformitate cu art. 536 din Codul administrativ.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a subliniat că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă şi, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependenţa necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond (Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind faptul că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, Decizia nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024).

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024).

Aşadar, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu -, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite. Mai precis, chiar şi în ipoteza pronunţării unor soluţii de inadmisibilitate, aceste decizii „beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării” (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se constată că întrebările adresate instanţei supreme au un conţinut similar, ce vizează chestiunea de drept referitoare la egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată din cadrul altei instituţii publice similare din ţară (direcţiile regionale ale finanţelor publice), respectiv al altei instituţii publice centrale (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Vamală Română), cu luarea sau nu în considerare a majorărilor şi/sau a sporurilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Textele de lege a căror interpretare se solicită de către instanţele de trimitere sunt cele de la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile legalităţii, egalităţii şi nediscriminării, precum şi cele ale art. 39 alin. (1) şi (4), amplasate în partea generală a Legii-cadru nr. 153/2017.

Examenul atent al deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Ulterior, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional. În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reţinut că legiuitorul impune, în ceea ce priveşte stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituţii sau autorităţi publice, ca acele entităţi să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă acelaşi scop, să îndeplinească aceleaşi funcţii şi atribuţii, să se situeze la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentul de la paragraful 105 s-a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege, după cum urmează: „funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Totodată, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, faptul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. În considerentele de la paragraful 82 s-a reţinut că, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

De asemenea, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, că la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin urmare, există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanţelor de trimitere în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii.

Instanţa supremă reiterează că revine instanţelor învestite cu soluţionarea respectivelor cauze atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiilor deduse judecăţii (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Astfel, nu poate fi transferat instanţei supreme atributul de a aprecia dacă o decizie pronunţată de aceasta pe calea unui mecanism de unificare jurisprudenţială, care a vizat un alt aspect, are sau nu aplicabilitate într-o speţă concretă, precum şi pe acela de a explicita încă o dată decizia pronunţată anterior, întrucât instanţa de sesizare nu poate decela dacă acel raţionament este aplicabil sau nu pricinii cu care aceasta a fost învestită. De altfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanţei supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare – utilizate ca premise -, cu consecinţa unei statuări redundante.

În acest context, instanţa supremă reafirmă că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată, în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, în realitate, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Mai mult, inadmisibilitatea sesizărilor conexate este dedusă inclusiv din Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce au vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) şi art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare prin includerea unor drepturi salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, reţinându-se că întrebarea dacă la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată se poate ţine seama de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi care prestează aceeaşi activitate în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice a mai fost adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe calea mai multor interpretări de principiu menite să asigure practica judiciară unitară şi previzibilă, jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a oferit reperele concrete de interpretare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) şi ale art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prevederi legale în legătură cu care instanţele de trimitere solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În acelaşi timp, este în afara oricăror ambivalenţe şi incidenţa în cadrul prezentei analize a prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

Or, această exigenţă nu a fost respectată de către instanţele de sesizare, care nu au prezentat posibilele interpretări diferite date dispoziţiilor legale incidente, de natură a conduce la apariţia unor orientări jurisprudenţiale divergente.

Mai mult decât atât, instanţele de trimitere au apreciat că nu se mai impune evaluarea cerinţei dificultăţii chestiunii de drept din moment ce sesizarea instanţei supreme este obligatorie, fără a realiza o circumstanţiere a măsurii procedurale de întrerupere a cursului judecăţii.

Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabileşte în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare”, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, din perspectiva scopului declarat al actului normativ citat, dificultatea se impune în mod necesar şi obligatoriu a fi apreciată prin prisma aspectului ca respectiva problemă disputată să înglobeze potenţialul generării unei jurisprudenţe divergente la nivel naţional, risc evident înlăturat în ipoteza în care instanţa supremă a intervenit deja, în repetate rânduri, tranşând diferite faţete circumscrise chestiunii de drept repuse în discuţie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va conchide că mecanismul proactiv al unificării jurisprudenţiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanşat, impunându-se respingerea sesizărilor conexate, ca inadmisibile.