Decizia nr. 94/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 308/91/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.369/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență în Dosarul nr. 4.998/107/2023 și de Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 308/91/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizărilor în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, Deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii și obiectul sesizărilor

Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență a dispus, prin Încheierea din 20 septembrie 2024, în Dosarul nr. 4.998/107/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 36 și art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportat și la principiile reglementate de art. 6 din aceeași lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcții generale regionale a finanțelor publice se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al tuturor direcțiilor regionale ale finanțelor publice din țară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023 privind consolidarea capacității instituționale a Ministerului Finanțelor, exercitarea controlului financiar de specialitate al statului, pentru unele reglementări specifice, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu completările ulterioare. Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 36 și art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat și la principiile reglementate de art. 6 din aceeași lege, stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul Autorității Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al tuturor direcțiilor regionale ale finanțelor publice din țară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu nr. 2.369/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 martie 2025.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată, cu nr. 2.793/1/2024, sesizarea formulată de Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 308/91/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat și la principiile reglementate de art. 6 din aceeași lege, reclamanta - funcționar public în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală are dreptul la salariul maxim în plată în cadrul autorității, cu luarea în considerare a majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023.

Având în vedere existența unei strânse legături între obiectul primei sesizări și obiectul sesizării înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2.793/1/2024 la Dosarul nr. 2.369/1/2024. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) " Art. 6. - Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalității, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forța legii, cu excepția hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunțate de art. 120 din Constituția României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime și maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...) Art. 36. - Reîncadrarea personalului (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38. (2) În cazul în care funcția deținută nu se regăsește în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcțiile prevăzute în anexe. (3) Salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum și din cele aflate sub controlul Parlamentului se realizează potrivit anexei nr. VII, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (4) Personalul autorităților și instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, nou-înființate, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum și din cele aflate sub controlul Parlamentului beneficiază de salariile stabilite potrivit anexei nr. VII. (...) Art. 39. - Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată. (...) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate." III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept A. Dosarul nr. 4.998/107/2023 al Tribunalului Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență cu nr. 4.998/107/2023, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Funcționarilor "Meridian", în numele membrilor săi de sindicat, a solicitat obligarea pârâților Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Autoritatea Vamală Română la recalcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al direcțiilor generale regionale a finanțelor publice subordonate și cele achitate efectiv până la data de 1 aprilie 2022 și până la de 6 octombrie 2023, data punerii în aplicare a prevederilor art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2023.

În motivare, reclamanții au arătat că se impunea salarizarea lor la nivelul maxim aflat în plată din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al direcțiilor generale regionale a finanțelor publice subordonate, conform art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2023, inegalitățile salariale pentru aceeași funcție fiind recunoscute chiar de Ministerul Finanțelor Publice. B. Dosarul nr. 308/91/2024 al Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal cu nr. 308/91/2024, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Agenției Naționale de Administrare Fiscală la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare care includ și sporurile de risc și solicitare neuropsihică recunoscute prin hotărâri judecătorești și cele încasate.

În motivare a arătat că pârâta nu a respectat prevederile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul alinierii salariilor la nivelul maxim aflat în plată pentru funcțiile similare recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. IV. Motivele reținute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanțele de sesizare au apreciat că sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Tribunalul Alba a considerat că nu se mai impune stabilirea existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât sesizarea instanței supreme este obligatorie în cauzele privind fondurile publice. Astfel, a subliniat că nu este lăsată la latitudinea instanței care judecă procesul analizarea dificultății chestiunii de drept, de vreme ce sesizarea se dispune cu titlu imperativ. A mai arătat că nu au fost identificate decizii obligatorii prin care să se statueze asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părțile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunilor de drept. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanțele de trimitere au apreciat că egalizarea drepturilor salariale dintre persoanele care ocupă funcții similare se poate realiza în cadrul instituțiilor sau autorităților publice, la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, inclusiv sub imperiul Legii-cadru nr. 153/2017, reținând aplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și a Deciziei nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de către instanțele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcții generale regionale a finanțelor publice și al personalului încadrat în cadrul Autorității Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al tuturor direcțiilor regionale ale finanțelor publice din țară, inclusiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că stabilirea nivelului maxim de salarizare al personalului încadrat în cadrul unei direcții generale regionale a finanțelor publice și al personalului încadrat în cadrul Autorității Vamale Române se poate realiza la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al tuturor direcțiilor regionale ale finanțelor publice din țară, numai pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2023.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscalbugetare sunt neconstituționale. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Au fost identificate mai multe decizii relevante ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015; Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018; Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018; Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021; Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizărilor conexate este reprezentat de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, "prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, declanșarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiții de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că procesul în care a fost formulată sesizarea inițială are ca obiect recalcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al direcțiilor generale regionale a finanțelor publice subordonate și cele achitate efectiv până la data de 1 aprilie 2022 și până la de 6 octombrie 2023.

Totodată, procesul în care a fost formulată sesizarea subsecventă are ca obiect obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile stabilite la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare care includ și sporurile de risc și solicitare neuropsihică recunoscute prin hotărâri judecătorești și cele încasate.

Astfel, pretențiile deduse judecății în respectivele cauze se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află în curs de soluționare pe rolul unor completuri de judecată specializate în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului Alba și Tribunalului Vrancea, care judecă în primă instanță în conformitate cu art. 536 din Codul administrativ.

Ca atare, primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a subliniat că această cerință instituie o dublă condiționare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă și, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependența necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond (Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, și Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

Jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate este de actualitate și după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind faptul că în preambulul acestei ordonanțe de urgență s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept" (Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, Decizia nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024).

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024).

Așadar, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative - inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu -, pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite. Mai precis, chiar și în ipoteza pronunțării unor soluții de inadmisibilitate, aceste decizii "beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul autorității de lucru judecat atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția inadmisibilității sesizării" (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Procedând la verificarea acestei condiții de admisibilitate, se constată că întrebările adresate instanței supreme au un conținut similar, ce vizează chestiunea de drept referitoare la egalizarea salariului la nivelul maxim aflat în plată din cadrul altei instituții publice similare din țară (direcțiile regionale ale finanțelor publice), respectiv al altei instituții publice centrale (Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Vamală Română), cu luarea sau nu în considerare a majorărilor și/sau a sporurilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive.

Textele de lege a căror interpretare se solicită de către instanțele de trimitere sunt cele de la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile legalității, egalității și nediscriminării, precum și cele ale art. 39 alin. (1) și (4), amplasate în partea generală a Legii-cadru nr. 153/2017.

Examenul atent al deciziilor interpretative pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanța supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea și aplicarea unitară a normelor legale în discuție, care se impun a fi respectate și valorificate, mutatis mutandis, de către instanțele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă și efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalențe, atributul constituțional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea și aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.

Ulterior, prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea dispozițiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare pentru personalul încadrat în direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului se raportează la nivelul aceluiași ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, și nu la nivel național. În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reținut că legiuitorul impune, în ceea ce privește stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituții sau autorități publice, ca acele entități să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă același scop, să îndeplinească aceleași funcții și atribuții, să se situeze la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiții care trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentul de la paragraful 105 s-a reținut că dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situația în care există salariați în cadrul autorităților/instituțiilor publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situații nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. Noțiunea de funcție similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeași lege, după cum urmează: "funcția similară reprezintă o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă".

Totodată, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, faptul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale. În considerentele de la paragraful 82 s-a reținut că, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări.

De asemenea, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, că la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin urmare, există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanțelor de trimitere în soluționarea cauzelor deduse judecății.

Instanța supremă reiterează că revine instanțelor învestite cu soluționarea respectivelor cauze atribuția jurisdicțională de a verifica și respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiilor deduse judecății (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, și Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Astfel, nu poate fi transferat instanței supreme atributul de a aprecia dacă o decizie pronunțată de aceasta pe calea unui mecanism de unificare jurisprudențială, care a vizat un alt aspect, are sau nu aplicabilitate într-o speță concretă, precum și pe acela de a explicita încă o dată decizia pronunțată anterior, întrucât instanța de sesizare nu poate decela dacă acel raționament este aplicabil sau nu pricinii cu care aceasta a fost învestită. De altfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanței supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare - utilizate ca premise -, cu consecința unei statuări redundante.

În acest context, instanța supremă reafirmă că rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată, în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin, în realitate, una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât și altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Mai mult, inadmisibilitatea sesizărilor conexate este dedusă inclusiv din Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept ce au vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) și art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare prin includerea unor drepturi salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive, reținându-se că întrebarea dacă la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată se poate ține seama de majorările salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive altor salariați care prestează aceeași activitate în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice a mai fost adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe calea mai multor interpretări de principiu menite să asigure practica judiciară unitară și previzibilă, jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a oferit reperele concrete de interpretare a dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) și ale art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prevederi legale în legătură cu care instanțele de trimitere solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În același timp, este în afara oricăror ambivalențe și incidența în cadrul prezentei analize a prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigență legală, subsumată condiției privind incidența unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât și dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

Or, această exigență nu a fost respectată de către instanțele de sesizare, care nu au prezentat posibilele interpretări diferite date dispozițiilor legale incidente, de natură a conduce la apariția unor orientări jurisprudențiale divergente.

Mai mult decât atât, instanțele de trimitere au apreciat că nu se mai impune evaluarea cerinței dificultății chestiunii de drept din moment ce sesizarea instanței supreme este obligatorie, fără a realiza o circumstanțiere a măsurii procedurale de întrerupere a cursului judecății.

Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stabilește în sarcina titularului sesizării inclusiv obligația de "verificare", în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condițiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează și cea a existenței unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, din perspectiva scopului declarat al actului normativ citat, dificultatea se impune în mod necesar și obligatoriu a fi apreciată prin prisma aspectului ca respectiva problemă disputată să înglobeze potențialul generării unei jurisprudențe divergente la nivel național, risc evident înlăturat în ipoteza în care instanța supremă a intervenit deja, în repetate rânduri, tranșând diferite fațete circumscrise chestiunii de drept repuse în discuție.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va conchide că mecanismul proactiv al unificării jurisprudențiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanșat, impunându-se respingerea sesizărilor conexate, ca inadmisibile.