ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 910/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 910/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătorie

Ploiești, la data de 19 aprilie 2007, reclamanta SC F.I.T. SRL Bucuresti a

solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC L.G. SNC Ploiești să se

constate operarea pactului comisoriu de ultim grad, ca efect al

neexecutării obligațiilor asumate prin contractul de vânzare

cumpărare din 14 noiembrie 2003 de BNP M.M.G.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin contractul de vânzare cumpărare sus

menționat, reclamanta a transferat dreptul său de proprietate cu

privire la imobilul compus din teren situat în intravilanul comunei

Păulești, în sup. de 11.291 mp. Reclamanta a precizat că

prețul vânzării este de 31.000 dolari pe care pârâta urma să îi

achite în 31 de rate lunare, pârâta figurând restantă cu ultima rată

aferentă lunii august 2006.

Judecătoria Ploiești, prin

sentința civilă nr. 7273 din 14 septembrie 2007 a admis excepția

necompetenței materiale a judecătoriei, în raport de faptul că

litigiul comercial de față este unul neevaluabil în bani, și în

consecință a declinat competența de soluționare a pricinii

în favoarea Tribunalului Prahova, secția comercială.

Sentința sus menționată, a

fost recurată de către reclamantă, care a susținut natura

civilă a cauzei, neevaluabilă în bani, susținând competența

Judecătoriei Ploiești să soluționeze cauza în primă

instanță. Tribunalul Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, prin decizia nr. 31 din 28 martie 2008 a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamantă.

În fața Tribunalului Prahova, reclamanta

și-a precizat acțiunea, solicitând să se constate rezolvirea de

drept a contractului, în temeiul pactului comisoriu de grad IV din contract.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1095

din 14 noiembrie 2008 a respins acțiunea formulată de

reclamantă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie

2003, reclamanta în calitate de vânzător a înstrăinat pârâtei

imobilul teren și active, situat în intravilanul comunei

Păulești, în schimbul prețului de 31.000 dolari exclusiv T.V.A.,

plătibil în 31 de rate lunare. De asemenea s-a reținut că pentru

plata fiecărei rate s-a acordat un termen de grație de 30 de zile,

însă în cazul depășirii acestui termen în baza unei clauze pact

comisoriu de grad IV s-a stabilit că prezentul contract se

desființează de drept. În aceste condiții, tribunalul a

concluzionat că în realitate părțile au încheiat un contract de

vânzare cumpărare cu plata în rate, fapt care în accepțiunea Codului fiscal,

proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plății

ultimei scadențe. De asemenea s-a stabilit că ambele părți

fiind plătitoare de T.V.A., reclamanta trebuia să emită

factură fiscală pentru livrările de bunuri către

beneficiar, fapt nerespectat de către reclamantă pentru cea de-a 31 –

una rată, tribunalul reținând că neplata acesteia nu poate fi

imputabilă pârâtei. În raport de acest raționament, tribunalul a

reținut că reclamanta nu poate solicita îndeplinirea obligației

corelative. Atât timp cât nu și-a îndeplinit propria obligație, nici

nu poate opune faptul operării pactului comisoriu de grad IV. În timpul

derulării procesului, pârâta a efectuat plata ultimei rate, pe care

reclamanta a restituit-o pârâtei, ca urmare a desființării contractului.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

recurs reclamanta SC F.I.T. SRL București, susținând interpretarea

greșită a probelor și schimbarea naturii juridice a litigiului

dedus judecății.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 762

din 14 mai 2009 a respins ca nefondat recursul reclamantei.

Prin încheierea de ședință din

data de 7 mai 2009, Curtea a pus în discuția părților

calificarea căii de atac promovată și a apreciat-o ca fiind

recurs, în raport de obiectul comercial al pricinii, neevaluabil în bani,

și în raport de precizarea de acțiune a reclamantei, făcută

în fața tribunalului.

În ceea ce privește fondul cauzei,

Curtea a reținut că probele administrate în cauză, au relevat

respectarea clauzelor contractuale de către pârâtă.

Împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a

Curții de Apel Ploiești a formulat contestație în anulare

reclamanta, iar prin decizia nr. 1445 din 28 octombrie 2009, a fost

respinsă ca nefondată contestația în anulare.

În considerentele deciziei, Curtea a

reținut că motivul reprezentat de art. 317 C. proc. civ. nu

subzistă, în condițiile în care în fața instanței de recurs

a fost pusă în discuție calificarea căii de atac și a

compunerii completului de judecată, motiv pentru care motivul invocat nu

se încadrează în prevederea legală menționată. De asemenea,

au fost respinse ca nefondate, motivele întemeiate pe dispozițiile art. 318

C. proc. civ.

Ulterior, împotriva deciziei nr. 762 din 14

mai 2009 a fost formulată cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 2

și 5 C. proc. civ., iar Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1602

din 12 noiembrie 2009 a respins cererea de revizuire ca nefondată.

Curtea, analizând motivele invocate, le-a

găsit neîntemeiate, având în vedere că revizuienta nu a efectuat

dovezile necesare pentru demonstrarea pct. 5 al art. 322, iar în ceea ce

privește pct. 2 acesta a fost respins întrucât instanța de recurs nu

a evocat fondul prin hotărârea pronunțată.

La data de 1 iunie 2009, împotriva deciziei nr.

762 din 14 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești a formulat recurs

reclamanta SC F.I.T. SRL București, prin care a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei instanței

competentă în soluționarea cauzei.

În susținerea recursului, reclamanta a

invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 6, 7, 8

și 9 C. proc. civ.

Criticile recurentei au constat în

următoarele aspecte:

-în raport de obiectul acțiunii

introductive – acțiune în constatare neîndeplinire obligații

contractuale și operare pact comisoriu de grad IV –calea de atac împotriva

sentinței de fond, era apelul și apoi recursul; Curtea de apel a

calificat calea de atac ca fiind recurs și a judecat cauza în complet

format din 3 judecători;

-instanța de fond deși a calificat

acțiunea ca fiind una neevaluabilă în bani, a indicat calea de atac

ca fiind recursul, deși aceste cereri sunt supuse și căii de

atac a apelului; în aceste condiții calea de atac era apelul, fiind exclus

sferei de aplicare a dispozițiilor art. 282 1 alin. 1 C. proc. civ.;

-recurenta susține că dacă

s-ar admite că cererea sa are caracter patrimonial, în raport de decizia nr.

32/2008 a Secțiilor Unite, atunci în raport de obiectul contractului

litigiul de față este susceptibil de apel, raportat la valoarea

întregului contract;

-ambele hotărâri pronunțate au fost

date cu încălcarea competenței altei instanțe, litigiul fiind de

natură civilă și nu comercială;

-ambele instanțe au acordat mai mult

decât s-a cerut, în sensul că deși reclamanta a solicitat constatarea

operării pactului comisoriu, de drept, ambele instanțe au analizat condițiile

de aplicare a acestuia;

-ambele hotărâri au dat

eficiență unor principii de drept străine cauzei, respectiv

dispozițiile în materie fiscală și contabilă,

fără a da eficiență clauzelor acestuia, astfel cum au fost

convenite de părți;

-motivele deciziei recurată sunt

contradictorii și străine de natura pricinii;

Prin întâmpinarea formulată, intimata a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinat prin prisma motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recursul reclamantei este

fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivului de casare

incident, Înalta Curte constată admisibilitatea recursului promovat de

către reclamantă, în condițiile în care calificarea

greșită de către instanță a căii de atac și

pronunțarea unei hotărâri judecătorești

corespunzătoare, nu poate răpi dreptul părții la respectiva

cale de atac, partea neputând fi sancționată pentru eroarea

făcută de către instanța de control judiciar, în

calificarea căii de atac cu care a fost investită.

În caz contrar, soluția inadmisibilității

recursului nu întrunește exigențele impuse de art. 6 din C.A.D.O.,

referitor la garanțiile unui proces echitabil, precum și crearea unui

regim discriminatoriu între partea care beneficiază de trei grade de

jurisdicție în cauze similare.

Reclamanta SC F.I.T. SRL București a

investit Judecătoria Ploiești, la data de 19 aprilie 2007 cu o cerere

prin care s-a solicitat să se constate că a operarat pactul comisoriu

de ultim grad, ca efect al neexecutării obligațiilor

societății cumpărătoare asumate prin contractul de vânzare

cumpărare din 14 noiembrie 2003 și constatarea că acest contract

este rezolvit de plin drept.

Excepția necompetenței materiale,

invocată din oficiu de către instanță a fost

soluționată în mod irevocabil – prin recurarea sentinței de fond

de către reclamantă – în sensul stabilirii caracterului neevaluabil

în bani al acțiunii, în lipsa petitului accesoriu privind repunerea

părților în situația anterioară, raportat la calitatea de

comerciant a părților contractante.

În raport de aceste precizări, Înalta

Curte constată că în raport de hotărârea de dezinvestire a

judecătoriei de a soluționa litigiul, efectele acesteia au intrat în

puterea lucrului judecat, respectiv reținerile instanței privind natura

comercială a litigiului și caracterul neevaluabil în bani al cererii.

În continuarea raționamentului, instanța investită cu

soluționarea cauzei, respectiv tribunalul, are posibilitatea de a se

declara necompetentă, însă în situația de față, nu a

fost generat un conflict negativ de competență.

În consecință, în raport de

dispozițiile art. 2 C. proc. civ., Tribunalul Prahova a soluționat

cauza în primă instanță, considerându-se competent în

soluționarea pricinii.

Potrivit dispozițiilor art. 282 pct. 1 C.

proc. civ., nu sunt supuse apelului, cererile având ca obiect o valoare de

până la 100.000 lei atât în materie civilă cât și în materie

comercială. Tribunalul a procedat la restrângerea exercițiului

dreptului de apel, cu toate că litigiul nu se încadrează în situațiile

prevăzute de art. 282 pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel, continuând raționamentul

tribunalului a apreciat corectă calificarea căii de atac ca fiind

recurs, în raport de caracterul neevaluabil al acțiunii și de

precizarea făcută de reclamant în fața tribunalului prin care a

solicitat să se constate rezolvit de drept contractul de vânzare

cumpărare.

În raport de cele menționate, Înalta

Curte constată că Tribunalul Prahova a realizat o calificare

greșită a căii de atac și pe cale de consecință a

pronunțat o hotărâre judecătorească nelegală

corespunzătoare acestei calificări. Constatând că un litigiul

comercial neevaluabil în bani nu se încadrează în situațiile

prevăzute de art. 282 pct. 1 C. proc. civ., calea de atac

menționată de către Tribunalul Prahova nu este recursul, ci

apelul, aceasta fiind prevăzută de lege. Instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel Ploiești a dat o calificare

greșită căii de atac, contrară prevederilor legale,

deși reține caracterul neevaluabil în bani al acțiunii.

În acest context, exercitarea căilor de

atac este guvernată de principiul legalității, ceea ce

înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi

atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Astfel fiind, se reține că

instanța de recurs, a pronunțat o hotărâre nelegală,

rezultat al unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 282

pct. 1 C. proc. civ., raportat la calificarea nepatrimonială a cererii de

chemare în judecată, motiv raportat la care, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recursul

urmează a fi admis, și pe cale de consecință decizia

recurată urmează a fi casată, cauza fiind trimisă spre

judecarea căii de atac promovată de reclamantă, ca fiind apel

și nu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC F.I.T.

SRL București împotriva deciziei nr. 762 din 14 mai 2009 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ

și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza

Curții de Apel Ploiești pentru judecarea căii de atac ca apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.