ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1739/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1739/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 5 mai 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC F.I.T. SRL prin

acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C., ca prin sentința ce se va pronunța să

se constate intervenirea pactului comisoriu de ultim grad ca efect al neexecutării

obligațiilor societății cumpărătoare asumate prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4781 din 14 noiembrie 2003 de B.N.P. M.M.G.

Prin sentința nr. 7273 din 14

septembrie 2007 Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova față de obiectul

comercial și neevaluabil în bani al acțiunii dedusă judecății [art. 2 alin. (1)

pct. 1 lit. a) C. proc. civ.].

Prin sentința nr. 1095 din 14

noiembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată de reclamanta SC

F.I.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C.

Prin Decizia nr. 762 din 14 mai 2009

Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat recursul formulat de SC F.I.T.

SRL împotriva sentinței nr. 1095 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Prahova.

Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 910 din 5 martie 2010 a admis recursul formulat de reclamanta

SC F.I.T., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea

de Apel Ploiești, apreciind că

i

nstanța de

control judiciar a dat o calificare greșită a căii de atac, deși a reținut

caracterul neevaluabil în bani al acțiunii, a pronunțat o hotărâre nelegală,

rezultat al unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 282

1

C.

proc. civ. raportat la calificarea nepatrimonială a cererii de chemare în

judecată.

În rejudecare Curtea de Apel

Ploiești prin decizia nr. 93 din 30 septembrie 2010 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanta SC F.I.T. SRL, reținând, în esență, că

din probele administrate în cauză și

precizările părților rezultă că prețul imobilului a fost mai mare însă la

momentul încheierii contractului s-a stipulat prețul de 310.000 dolari SUA în

31 de rate a câte 10.000 dolari SUA fiecare exclusiv TVA până în luna august

2006.

S-a constatat că plata s-a făcut

pentru toate ratele anterioare pe baza facturii, însă la ultima rată, pentru a

da eficiență conținutului pactului comisoriu care prevedea că societatea

cumpărătoare pierde orice drept asupra imobilului și a sumelor achitate, iar

imobilul revine de drept în proprietatea societății vânzătoare, nu s-a mai emis

factură.

Instanța de apel a apreciat că

reclamanta avea obligația executării contractului cu bună-credință, insă

procedând la restituirea ultimei rate achitată de pârâtă pentru plata integrală

a prețului a dovedit așa cum a solicitat că dorește să se producă rezoluțiunea

contractului, prin invocarea pactului comisoriu, deși putea să solicite

executarea contractului cu despăgubiri pentru întârziere dacă putea dovedi culpa

pârâtei.

Din probele administrate instanța de

apel a apreciat că în sarcina reclamantei se poate reține o conduită abuzivă și

o intenție de îmbogățire fără justă cauză, având în vedere conținutul pactului

comisoriu care i-ar permite în cazul admiterii acțiunii să rămână și cu prețul

(mai puțin ultima rată de 10.000 dolari SUA) și cu bunul imobil ce a făcut

obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Astfel s-a constatat că pârâta nu a

avut intenția să-l fraudeze pe vânzător ci a așteptat cu bună credință emiterea

facturii pentru a face plata, cunoscând că în caz contrar ar fi încercat un

prejudiciu care nu poate fi comparat cu cel ce s-ar fi produs vânzătorului prin

întârzierea în plata ultimei rate.

Prin urmare, reține instanța de

apel, toate probele conduc la faptul că reclamanta a acționat cu rea credință cu

intenția de a face operabil pactul comisoriu care i-ar fi adus o îmbogățire

fără justă cauză, rămânând atât în posesia prețului cât si a bunului.

Raporturile

juridice din contract nu se puteau derula cu încălcarea dispozițiilor legale

privind înregistrările în contabilitate și obligația emiterii facturii,

obligațiile părților fiind reciproce și interdependente, părțile neputându-se

desprinde nejustificat din raportul contractual întrucât s-ar nesocoti

principiul obligativității contractului.

Nimeni nu poate invoca propria

culpabilitate pentru a dobândi exercițiul unui drept. Acțiunea în rezoluțiunea

contractului (chiar și cea convențională) au la bază vinovăția celui care nu

și-a executat obligațiile contractuale altfel s-ar introduce arbitrariul în

raporturile contractuale oferind celui care nu și-a executat obligațiile

dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC F.I.T. SRL București întemeiat pe dispozițiile art. 304

punctele 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs

invocate recurenta reclamantă a arătat, în esență, că în întreaga motivare a

hotărârii recurate, deși au formulat șase critici, instanța de apel face

referire doar la unul din motivele de apel și nu arată rațiunea pentru care

apărările le-au fost înlăturate. Motivarea instanței de apel, susține

recurenta, cuprinde doar o analiză teoretică și practică a bunei credințe în

contractele sinalagmatice în general și în îndeplinirea obligațiilor

contractuale asumate de cele două părți și o motivare a menținerii hotărârii

instanței de fond întemeiată exclusiv pe obligația, presupus anterioară, a

reclamantei de a emite factura fiscală pentru prețul ce ar fi trebuit plătit de

către cumpărătoare.

În opinia recurentei există contradicție în

considerente întrucât instanța de apel a reținut că într-un contract cu pact

comisoriu de gradul IV neexecutarea obligației de plată integrală a fiecărei

rate contractuale la termenele convenite de părți se desființează de plin

drept, iar ulterior în motivarea respingerii apelului a reținut că instanța nu

poate constata faptul că a operat pactul comisoriu ci și motivele care au

determinat întârzierea plății și că debitorul a așteptat emiterea facturii.

Totodată, susține recurenta, instanța de apel a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al pactului încheiat de părți,

apreciind că obligația cumpărătoarei de a plăti prețul este condiționată de

îndeplinirea anterioară a obligației vânzătoarei de a emite factura, a

denaturat înțelesul neechivoc al convenției părților care stipulaseră că plata

ratei se va face în lei, la cursul BNR din ziua plății, până în ultima zi

calendaristică a fiecărei luni pentru care se efectuează plata.

Aplicând greșit dispozițiile legale invocate

instanța de apel a interpretat contractul încălcând dispozițiile art. 977 C.

civ., încercând să dea un alt înțeles clauzelor clare și neechivoce ale

acestuia și fără a avea un temei legal a apreciat că „nu poate constata numai

faptul că a operat pactul comisoriu ci și motivele care au determinat

întârzierea plății” intervenind astfel în convenția părților încălcând

dispozițiile art. 969 C. civ.

De asemenea, aplicând greșit art. 43 C. com.

instanța de apel motivează neplata ratei de împrejurarea că „debitorul a

așteptat emiterea facturii” ori art. 43 stipulează că debitorul unor datorii

comerciale este de drept în întârziere din ziua când devin exigibile dacă acele

datorii sunt lichide și plătibile în bani, condiții de altfel îndeplinite în

cauză.

Instanța de apel în motivarea deciziei recurate

a aplicat greșit dispozițiile art. 155 C. fisc. în cauza dedusă judecății

întrucât dispozițiile legale în materie fiscală permit emiterea facturii

fiscale după efectuarea plății, neputându-se vorbi de o imposibilitate legală

de plată a ratei, datorită neîndeplinirii de către vânzătoare a obligației de a

emite factura.

Instanța de apel a încălcat și

dispozițiile art. 1173 C. civ. referitor la forța probantă a unui înscris

autentic prin reținerea aspectelor dovedite cu martori (sau înscrisuri

reprezentând declarații olografe ale unor presupuși martori) în combaterea

clauzelor exprese ale contractului de vânzare cumpărare.

Și motivarea instanței că „nu poate

invoca propria culpabilitate pentru a dobândi exercițiul unui drept” este

eronată având în vedere că nu a invocat culpa sa referitoare la emiterea

facturii fiscale, ci a susținut că obligația de plată a prețului nu era

condiționată cauzal de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației sale fiscale

de emitere a facturii.

Pentru aceste motive recurenta

reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Motivul

prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

În legătură cu acest motiv se va

reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să

examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât

considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit

motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format

convingerea Curții de Apel pentru respingerea apelului.

Din motivarea explicită și

argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat

circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care

s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Având în vedere că dezlegarea dată în

considerente duce la soluția din dispozitiv nu se poate reține contrarietatea

la care se referă recurenta neexistând contradictorialitate între dispozitivul

deciziei recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi

respins ca nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea

naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste

dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante. Din acest punct de vedere

trebuie reținut că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama

de contractul de vânzare-cumpărare și de clauzele acestuia și că actului dedus

judecății nu i-a fost dată o altă calificare. În privința clauzelor

contractului și a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanța de

apel a confirmat faptul că în fond instanța s-a substituit părților contractante

modificând prin interpretare aceste clauze și că astfel au fost încălcate

dispozițiile art. 969 C. proc. civ. Astfel, că și acest motiv va fi respins ca

nefondat.

În argumentarea motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susținut că hotărârea

este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Acest motiv a fost raportat la

aplicarea art. 969, art. 970 și art. 977 C. civ. Înalta Curte, observă că

trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune în

discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de

instanța de apel.

În adevăr, art. 977 C. civ.

stabilește că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a

părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prin prisma

acestor prevederi s-a reproșat instanței de apel că a încercat să dea un alt

înțeles clauzelor.

Având în vedere conținutul

contractului, instanțele anterioare au dat prioritate voinței reale în

conformitate cu art. 977 C. civ. așa încât aceste prevederi nu au fost încălcate.

Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanțele au observat

legătura dintre voința reală și voința juridică astfel cum aceasta din urmă

este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte,

principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde

prioritate voinței reale și nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alți

termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.

Așa fiind, se constată că instanța

de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 977

C. proc. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părți dându-le

înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convențiilor supuse spre

analiză instanțelor.

Referitor la susținerea recurentei

conform căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 43 C. com.

se constată că aceasta este nefondată. Instanța de apel a făcut referire la

dispozițiile articolului menționat în sensul că debitorul este de drept în

întârziere din ziua scadenței însă a constatat că având în vedere înțelegerea

părților dovedită prin modul de efectuare a plăților anterioare, debitorul a

așteptat emiterea facturii. Deci instanța de apel analizând contractul ce

constituie legea părților a apreciat în mod corect că pe lângă respectarea

obligațiilor contractuale exista și respectarea obligației legale de emitere a

facturii.

Critica conform căreia instanța de

apel a aplicat greșit dispozițiile art. 155 C. fisc. întrucât dispozițiile

legale în materie fiscală permit emiterea facturii fiscale după efectuarea

plății, este nefondată. Vânzătoarea, societate plătitoare de TVA, avea

obligația de a se supune evocatelor dispoziții legale în sensul de a emite

factură fiscală pentru cea de a 31-a rată, în același mod cum a procedat cu

ratele anterioare. De altfel, emiterea facturii după efectuarea plății poate fi

considerată o plată anticipată conform Normelor metodologice de aplicare a

Codului fiscal. Hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată sub

acest aspect.

Nici critica conform căreia instanța

de apel, prin reținerea aspectelor dovedite cu martori în combaterea clauzelor

exprese ale contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat dispozițiile art. 1173

C. civ. privind forța probantă a unui înscris autentic nu poate fi reținută

deoarece declarațiile

martorilor consemnate fac dovadă până la proba contrară. Oricum această critică

nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală,

întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanța este suverană în a

evalua pertinența, concludența, deci forța probantă a acestora, iar pe de altă

parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează

aspecte de netemeinicie.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a

răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate,

astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

Având în vedere dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. recurenta reclamantă S.C. F.I.T. S.R.L. București va fi

obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă SC L.G. SRL

Ploiești conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta

S.C. F.I.T. S.R.L. București

împotriva deciziei nr. 93 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta reclamantă S.C. F.I.T.

S.R.L. București la plata sumei de 10.540 lei către intimata pârâtă SC L.G. SRL

Ploiești reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 mai 2011.