ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1739/2011

Ședința publică de la 5 mai 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC F.I.T. SRL prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C., ca prin sentința ce se va pronunța să se constate intervenirea pactului comisoriu de ultim grad ca efect al neexecutării obligațiilor societății cumpărătoare asumate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4781 din 14 noiembrie 2003 de B.N.P. M.M.G. Prin sentința nr. 7273 din 14 septembrie 2007 Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova față de obiectul comercial și neevaluabil în bani al acțiunii dedusă judecății [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc.

civ.]. Prin sentința nr. 1095 din 14 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F.I.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.G.S.N.C. Prin Decizia nr. 762 din 14 mai 2009 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat recursul formulat de SC F.I.T. SRL împotriva sentinței nr. 1095 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Prahova. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 910 din 5 martie 2010 a admis recursul formulat de reclamanta SC F.I.T., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești, apreciind că i nstanța de control judiciar a dat o calificare greșită a căii de atac, deși a reținut caracterul neevaluabil în bani al acțiunii, a pronunțat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 282 1 C. proc.

civ. raportat la calificarea nepatrimonială a cererii de chemare în judecată. În rejudecare Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 93 din 30 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC F.I.T. SRL, reținând, în esență, că din probele administrate în cauză și precizările părților rezultă că prețul imobilului a fost mai mare însă la momentul încheierii contractului s-a stipulat prețul de 310.000 dolari SUA în 31 de rate a câte 10.000 dolari SUA fiecare exclusiv TVA până în luna august 2006. S-a constatat că plata s-a făcut pentru toate ratele anterioare pe baza facturii, însă la ultima rată, pentru a da eficiență conținutului pactului comisoriu care prevedea că societatea cumpărătoare pierde orice drept asupra imobilului și a sumelor achitate, iar imobilul revine de drept în proprietatea societății vânzătoare, nu s-a mai emis factură.

Instanța de apel a apreciat că reclamanta avea obligația executării contractului cu bună-credință, insă procedând la restituirea ultimei rate achitată de pârâtă pentru plata integrală a prețului a dovedit așa cum a solicitat că dorește să se producă rezoluțiunea contractului, prin invocarea pactului comisoriu, deși putea să solicite executarea contractului cu despăgubiri pentru întârziere dacă putea dovedi culpa pârâtei. Din probele administrate instanța de apel a apreciat că în sarcina reclamantei se poate reține o conduită abuzivă și o intenție de îmbogățire fără justă cauză, având în vedere conținutul pactului comisoriu care i-ar permite în cazul admiterii acțiunii să rămână și cu prețul (mai puțin ultima rată de 10.000 dolari SUA) și cu bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Astfel s-a constatat că pârâta nu a avut intenția să-l fraudeze pe vânzător ci a așteptat cu bună credință emiterea facturii pentru a face plata, cunoscând că în caz contrar ar fi încercat un prejudiciu care nu poate fi comparat cu cel ce s-ar fi produs vânzătorului prin întârzierea în plata ultimei rate. Prin urmare, reține instanța de apel, toate probele conduc la faptul că reclamanta a acționat cu rea credință cu intenția de a face operabil pactul comisoriu care i-ar fi adus o îmbogățire fără justă cauză, rămânând atât în posesia prețului cât si a bunului. Raporturile juridice din contract nu se puteau derula cu încălcarea dispozițiilor legale privind înregistrările în contabilitate și obligația emiterii facturii, obligațiile părților fiind reciproce și interdependente, părțile neputându-se desprinde nejustificat din raportul contractual întrucât s-ar nesocoti principiul obligativității contractului.

Nimeni nu poate invoca propria culpabilitate pentru a dobândi exercițiul unui drept. Acțiunea în rezoluțiunea contractului (chiar și cea convențională) au la bază vinovăția celui care nu și-a executat obligațiile contractuale altfel s-ar introduce arbitrariul în raporturile contractuale oferind celui care nu și-a executat obligațiile dreptul de a cere rezoluțiunea contractului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.I.T. SRL București întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs invocate recurenta reclamantă a arătat, în esență, că în întreaga motivare a hotărârii recurate, deși au formulat șase critici, instanța de apel face referire doar la unul din motivele de apel și nu arată rațiunea pentru care apărările le-au fost înlăturate.

Motivarea instanței de apel, susține recurenta, cuprinde doar o analiză teoretică și practică a bunei credințe în contractele sinalagmatice în general și în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de cele două părți și o motivare a menținerii hotărârii instanței de fond întemeiată exclusiv pe obligația, presupus anterioară, a reclamantei de a emite factura fiscală pentru prețul ce ar fi trebuit plătit de către cumpărătoare. În opinia recurentei există contradicție în considerente întrucât instanța de apel a reținut că într-un contract cu pact comisoriu de gradul IV neexecutarea obligației de plată integrală a fiecărei rate contractuale la termenele convenite de părți se desființează de plin drept, iar ulterior în motivarea respingerii apelului a reținut că instanța nu poate constata faptul că a operat pactul comisoriu ci și motivele care au determinat întârzierea plății și că debitorul a așteptat emiterea facturii.

Totodată, susține recurenta, instanța de apel a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al pactului încheiat de părți, apreciind că obligația cumpărătoarei de a plăti prețul este condiționată de îndeplinirea anterioară a obligației vânzătoarei de a emite factura, a denaturat înțelesul neechivoc al convenției părților care stipulaseră că plata ratei se va face în lei, la cursul BNR din ziua plății, până în ultima zi calendaristică a fiecărei luni pentru care se efectuează plata. Aplicând greșit dispozițiile legale invocate instanța de apel a interpretat contractul încălcând dispozițiile art. 977 C. civ., încercând să dea un alt înțeles clauzelor clare și neechivoce ale acestuia și fără a avea un temei legal a apreciat că „nu poate constata numai faptul că a operat pactul comisoriu ci și motivele care au determinat întârzierea plății” intervenind astfel în convenția părților încălcând dispozițiile art. 969 C. civ.

De asemenea, aplicând greșit art. 43 C. com. instanța de apel motivează neplata ratei de împrejurarea că „debitorul a așteptat emiterea facturii” ori art. 43 stipulează că debitorul unor datorii comerciale este de drept în întârziere din ziua când devin exigibile dacă acele datorii sunt lichide și plătibile în bani, condiții de altfel îndeplinite în cauză. Instanța de apel în motivarea deciziei recurate a aplicat greșit dispozițiile art. 155 C. fisc. în cauza dedusă judecății întrucât dispozițiile legale în materie fiscală permit emiterea facturii fiscale după efectuarea plății, neputându-se vorbi de o imposibilitate legală de plată a ratei, datorită neîndeplinirii de către vânzătoare a obligației de a emite factura.

Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1173 C. civ. referitor la forța probantă a unui înscris autentic prin reținerea aspectelor dovedite cu martori (sau înscrisuri reprezentând declarații olografe ale unor presupuși martori) în combaterea clauzelor exprese ale contractului de vânzare cumpărare. Și motivarea instanței că „nu poate invoca propria culpabilitate pentru a dobândi exercițiul unui drept” este eronată având în vedere că nu a invocat culpa sa referitoare la emiterea facturii fiscale, ci a susținut că obligația de plată a prețului nu era condiționată cauzal de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației sale fiscale de emitere a facturii. Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea Curții de Apel pentru respingerea apelului.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile. Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluția din dispozitiv nu se poate reține contrarietatea la care se referă recurenta neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reținut că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama de contractul de vânzare-cumpărare și de clauzele acestuia și că actului dedus judecății nu i-a fost dată o altă calificare. În privința clauzelor contractului și a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanța de apel a confirmat faptul că în fond instanța s-a substituit părților contractante modificând prin interpretare aceste clauze și că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. proc. civ. Astfel, că și acest motiv va fi respins ca nefondat.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 969, art. 970 și art. 977 C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel. În adevăr, art. 977 C. civ. stabilește că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prin prisma acestor prevederi s-a reproșat instanței de apel că a încercat să dea un alt înțeles clauzelor.

Având în vedere conținutul contractului, instanțele anterioare au dat prioritate voinței reale în conformitate cu art. 977 C. civ. așa încât aceste prevederi nu au fost încălcate. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanțele au observat legătura dintre voința reală și voința juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinței reale și nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alți termeni în argumentarea recursului, a fost respectat. Așa fiind, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 977 C. proc.

civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părți dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convențiilor supuse spre analiză instanțelor. Referitor la susținerea recurentei conform căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 43 C. com. se constată că aceasta este nefondată. Instanța de apel a făcut referire la dispozițiile articolului menționat în sensul că debitorul este de drept în întârziere din ziua scadenței însă a constatat că având în vedere înțelegerea părților dovedită prin modul de efectuare a plăților anterioare, debitorul a așteptat emiterea facturii. Deci instanța de apel analizând contractul ce constituie legea părților a apreciat în mod corect că pe lângă respectarea obligațiilor contractuale exista și respectarea obligației legale de emitere a facturii.

Critica conform căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 155 C. fisc. întrucât dispozițiile legale în materie fiscală permit emiterea facturii fiscale după efectuarea plății, este nefondată. Vânzătoarea, societate plătitoare de TVA, avea obligația de a se supune evocatelor dispoziții legale în sensul de a emite factură fiscală pentru cea de a 31-a rată, în același mod cum a procedat cu ratele anterioare. De altfel, emiterea facturii după efectuarea plății poate fi considerată o plată anticipată conform Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal. Hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată sub acest aspect. Nici critica conform căreia instanța de apel, prin reținerea aspectelor dovedite cu martori în combaterea clauzelor exprese ale contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat dispozițiile art. 1173 C. civ.

privind forța probantă a unui înscris autentic nu poate fi reținută deoarece declarațiile martorilor consemnate fac dovadă până la proba contrară. Oricum această critică nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanța este suverană în a evalua pertinența, concludența, deci forța probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează aspecte de netemeinicie. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins, ca nefondat. Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta reclamantă S.C. F.I.T. S.R.L. București va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă SC L.G. SRL Ploiești conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. F.I.T. S.R.L. București împotriva deciziei nr. 93 din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta reclamantă S.C. F.I.T. S.R.L. București la plata sumei de 10.540 lei către intimata pârâtă SC L.G. SRL Ploiești reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.