ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

9572/2002 la Tribunalul Prahova reclamantul D.C. s-a adresat instanței

formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților SC P. SA Ploiești, A.P.A.P.S.

București, A.P.A.P.S. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova

și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață

de 950 mp situat în municipiul Ploiești, și construcție cu destinație de

locuință, compusă din pivniță, depozit de piei crude, două birouri, un

vestibul, trei camere, o bucătărie, o cămară și alte clădiri, etajul I și etajul

II al imobilului precum și instalațiile și utilajele ce s-au aflat în imobil,

iar în situația în care acestea nu mai există, să fie obligate la plata

contravalorii acestora.

A solicitat totodată să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie

1993 încheiat între A.P.A.P.S. Prahova și SC P. SA.

Prin întâmpinările formulate,

pârâții D.G.F.P. Prahova și A.P.A.P.S. București au invocat excepția lipsei

calității lor procesuale pasive, în conformitate cu prevederile art. 12 din

Legea nr. 213/1998, precum și faptul că despăgubirile urmează să le fie

acordate de A.P.A.P.S. Prahova.

Pârâta SC P. SA, prin întâmpinarea

formulată a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și a prematurității cererii,

întrucât procedura notificării conform Legii nr. 10/2001 nu a fost îndeplinită,

precum și faptul că, a fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993.

Prin sentința civilă nr. 296 din 28

martie 2003 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile invocate de pârâți, precum și, pe fond, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamant.

S-a reținut că acțiunea în

revendicare este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, însă cererea este neîntemeiată întrucât imobilul solicitat a fost

preluat cu titlu valabil de către stat, în baza prevederilor Legii nr. 119/1948

iar actul de vânzare-cumpărare nr. 113/1993 nu este lovit de nulitate absolută,

fiind încheiat cu bună-credință, conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 465 din 16

decembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat

de către reclamantul D.C.

Prin decizia civilă nr. 1855 din 27

februarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant, a casat

decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

S-a reținut din considerentele

deciziei de casare că, instanța de apel și-a bazat analiza pe unele supoziții

în stabilirea situației de fapt și de drept a imobilului revendicat, în

condițiile în care, de esența acțiunii în revendicare, indiferent de temeiul

acesteia, este identificarea imobilului ce face obiectul cererii, sub acest

aspect instanța de apel nepreocupându-se să stabilească coordonatele de

individualizare a imobilului în raport de dinamica existenței sale (cumpărare-reconstrucție-naționalizare,

înstrăinare în cadrul procesului de privatizare) și nici nu a verificat

susținerea reclamantului potrivit căreia, o parte din imobil a fost afectată

nevoilor de locuit ale familiei.

S-a reținut de asemenea că, instanța

de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., omițând să

analizeze unele critici, chiar dacă din analiza globală făcută s-ar putea

deduce soluția la unele din acestea, precum și faptul că se impune completarea

probatoriului, verificarea susținerilor reclamantului și a apărărilor pârâților

cât privește natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale

și a transformărilor acesteia, numai după aceea putându-se aprecia asupra

acțiunii în revendicare și din perspectiva legilor reparatorii instituite de

legiuitor.

Pe linia considerentelor deciziei de

casare s-au încuviințat probatorii cu înscrisuri și proba testimonială,

reclamantului, cât și pârâtei, SC P. SA.

Prin decizia civilă nr. 90 din 18 martie

2008 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și a

prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta A.V.A.S. București.

A admis apelul declarat de

reclamantul D.C. a cărui calitate procesuală a fost transmisă moștenitorilor D.M.,

D.A., B.R., D.D., M.D. și D.R. împotriva sentinței civile nr. 296 din 28 martie

2003 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu pârâții SC P. SA Prahova,

prin lichidator judiciar „C.C.” I.P.U.R.L. Ploiești, S.I.F. Muntenia București,

A.V.A.S. București, Ministerul Finanțelor Publice București și D.G.F.P. Prahova;

a schimbat în totalitate hotărârea apelată, în sensul că a admis acțiunea în

revendicare și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în Municipiul Ploiești, imobil format din teren

în suprafață de 950 mp și construcțiile existente pe teren; a luat act de

faptul că reclamanții-apelanți au renunțat la capătul de cerere privind

obligarea pârâtelor la plata contravalorii utilajelor și instalațiilor și a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie

1993 încheiat între Fondul Proprietății de Stat ( A.V.A.S. ) și SC P. SA.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că excepțiile invocate de pârâta A.V.A.S. București, având

ca obiect inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și a prescripției dreptului

material la acțiune, au fost soluționate corect de prima instanță, câtă vreme

bunul revendicat a intrat în proprietatea statului, ieșind din posesia și

folosința proprietarului, titlul statului fiind contestat, iar acțiunea în

constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare a fost introdusă în

intervalul termenului de un an și 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, prelungit prin O.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001,

câtă vreme acțiunea a fost înregistrată pe data de 14 august 2002, iar termenul

se împlinea pe data de 15 august 2002.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

sunt întemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât, în mod

greșit, prima instanță a respins acțiunea formulată de acesta, că imobilul aflat

în litigiu fiind preluat, fără titlu, de către stat, acesta neputând face obiectul

naționalizării, conform Legii nr. 119/1948.

Sub acest aspect, al preluării

nelegale, de către statul român, instanța de apel a avut în vedere două

considerente referitoare și anume, faptul că tăbăcăria în litigiu nu se putea

naționaliza, având o putere instalată mai mică de 20 HP, respectiv 16 HP,

neputându-se dovedi cu certitudine că noua construcție avea o putere instalată

mai mare sau dacă funcționa cu vechile utilaje, precum și faptul că, prin

același act de preluare, au fost trecute în proprietatea statului atât

tăbăcăria propriu-zisă cât și celelalte spații care nu aveau destinație

industrială, ci destinație de locuință.

S-a concluzionat că, titlul

statului român de preluare a imobilului în litigiu nu a fost valabil, astfel

încât acesta nu a putut transmite în mod valabil dreptul de proprietate, el

însuși fiind un „

non dominus

”, iar drept consecință toate actele

translative de proprietate subsecvente, au fost încheiate cu nerespectarea

principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât

are el însuși.

Prin urmare, s-a constatat că actul

de vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. și SC „P.” SA sub nr. 113 din 13

octombrie 1993 este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită ce

decurge din reaua-credință cu care au fost înstrăinate imobilele, în temeiul

prevederilor art. 948 C. civ. și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut sub acest aspect că, SC

P. SA, a fost de rea-credință la încheierea contractului cu A.P.A.P.S.,

întrucât nu a depus diligențe pentru a obține datele necesare pentru a putea face

aprecieri asupra valabilității titlului statului, buna-credință nesubzistând

atunci când subdobânditorul are sau ar fi trebuit să aibă dubii asupra

operațiunii naționalizării, el putând fi considerat de rea-credință dacă a

putut să aibă cel mai mic dubiu asupra titlului autorului său.

Ulterior, la data de 14 aprilie 2008,

intimata-pârâtă S.I.F. Muntenia S.A. a formulat în conformitate cu prevederile

art. 282

2

C. proc. civ., cerere privind completarea dispozitivului

deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, întrucât instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect constarea

nulității absolute a contractului nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.F.P.

IV Munteania ( S.I.F. Muntenia ) și Asociația „P.P.P.”.

Prin decizia nr. 138 din 6 mai 2008

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis cererea de completare

a dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie

2008 a Curții de Apel Ploiești, formulată de pârâta-intimată S.I.F. Muntenia

și a dispus completarea dispozitivului deciziei respective, în sensul că, s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29

octombrie 2003 încheiat între F.P.P. IV Muntenia (S.I.F. Muntenia) și „A.P.P.P.”.

Împotriva deciziei nr. 90 din 18

martie 2008 au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC P. SA prin

lichidator „C.C.” I.P.U.R.L. Ploiești, A.V.A.S. București, S.I.F. Muntenia și D.G.F.P.

Prahova, în nume propriu, cât și în numele Ministerului Finanțelor Publice

București, iar împotriva deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești au formulat recurs, în termen legal, pârâta SC P. SA, prin lichidator

judiciar și pârâta S.I.F. Muntenia.

Pârâta A.V.A.S. București, prin

motivele de recurs depuse pe data de 7 aprilie 2008, a criticat decizia nr. 90 din 18 martie 2008, susținând că este nelegală și solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii

apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe și admiterea

excepțiilor invocate în cadrul judecății în primă instanță.

În drept, a invocat aplicarea

prevederilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a susținut, în primul rând, faptul că secția civilă din cadrul instanței de

apel nu era competentă să soluționeze capătul de cerere din acțiune privind

nulitatea actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare, respectiv a

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni cu nr. 113 din 13 octombrie 1993,

întrucât actul respectiv reprezintă o operațiune comercială, conform

prevederilor art. 3 pct. 4 și art. 56 C. com., astfel încât în baza art. 40 alin.

(1) din Legea nr. 137/2002, cererea în constatare nulitate act prin care se

atacă o operațiune sau un act prevăzut în lege și/ori se valorifică un drept

conferit de acesta, este de competența secțiilor comerciale a tribunalelor județene.

S-a solicitat în acest sens

admiterea excepției invocate, întrucât secția civilă a Curții de Apel Ploiești

nu era competentă să soluționeze capătul de cerere în constarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare nr. 113/1993, această cerere fiind de competența secției comerciale.

În al doilea rând, s-a invocat

excepția inadmisibilității aceluiași capăt de cerere, raportat la temeiul de

drept invocat, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că cererea

în constatare nulitate act nu intră sub incidența art. 46 din Legea nr.

10/2001, întrucât obiectul acestuia nu este reprezentat de active (imobile) din

patrimoniul societăților comerciale, ci de acțiunile din capitalul social

deținute de stat la aceste societăți comerciale.

În al treilea rând s-a învederat

faptul că, instanța de apel, în cadrul rejudecării, a încălcat și aplicat

greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu a respectat considerentele

deciziei de casare nr. 4737/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

care s-au stabilit limitele rejudecării.

Sub acest aspect, s-a susținut că,

prin decizia de casare, nu s-a făcut nicio referire la capătul de cerere având

ca obiect constatarea nulității actelor încheiate în cadrul procesului de

privatizare, iar instanța de apel, în urma rejudecării, constată nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993, reținând

în mod eronat reaua-credință cu care au fost înstrăinate imobilele, raportat la

prevederile art. 948 C. civ. și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat și faptul că instanța de

apel face o gravă confuzie între acțiunile din capitalul social al societății

și activele (imobilele) din patrimoniul societății comerciale, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993 fiind încheiat în condițiile și în

executarea legii, având un obiect și o cauză licită, fără nici un temei legal,

constatându-se nulitatea absolută a acestuia.

Pârâta SC P. SA prin motivele de recurs

depuse pe data de 9 aprilie 2008 a susținut, în primul rând faptul că instanța

de apel a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 23

din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente S.I.F.

Muntenia și „A.P.P.P.”, fără ca această din urmă persoană juridică să fie

citată în cauză.

Sub acest aspect s-a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, pentru citarea în cauză a tuturor părților contractante.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că,

în mod greșit, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, instanța

de apel a reținut în mod eronat în considerentele hotărârii, pe baza probei testimoniale,

că naționalizarea a fost greșit aplicată, pentru faptul că o parte din clădirea

preluată avea o destinație de locuit, neavând în întregime destinație

industrială, precum și pentru faptul că nu s-a dovedit cu certitudine că noua

construcție avea o putere instalată pentru a putea funcționa ca tăbăcărie, de

peste 20 HP.

Sub acest aspect, s-a arătat că autorizația

de funcționare stipula fără tăgadă că, în urma reconstrucției, tăbăcăria avea o

putere instalată de 110 HP, adică 2 motoare de 25 și respectiv 85 HP, astfel

încât acest înscris nu putea fi combătut cu proba testimonială.

La data de 26 mai 2008, aceeași

pârâtă SC P. SA a declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 138 din 6

mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul deciziei civile nr. 90 din 18

martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, reținându-se că, în mod greșit, s-a

admis cererea de completare a dispozitivului deciziei arătate și s-a dispus și constarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie

1993, întrucât nu s-a formulat vreun capăt de cerere cu acest obiect, iar

partea contractantă, Asociația „P.P.P.”, nu a fost citată în cauză.

Pârâta D.G.F.P. Prahova, prin

motivele de recurs formulate pe data de 14 aprilie 2008, a criticat decizia nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a susținut faptul că, în mod greșit, s-a admis acțiunea formulată de

reclamant, întrucât din înscrisurile depuse la dosar a reieșit cu certitudine

faptul că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 119/1948, prin care a fost

naționalizat imobilul revendicat, acesta fiind preluat, cu titlu valabil, de

către stat, fiind vorba în totalitate de o construcție cu destinație

industrială, și anume o tăbăcărie care avea la data naționalizării o putere

instalată de 110 HP, respectiv o forță motrice mai mare de 20 HP.

În privința contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat între A.P.A.P.S., actualmente A.V.A.S.

și SC P. SA, s-a susținut că, a fost încheiat în mod valabil, în cadrul

procesului de privatizare, astfel încât, în mod greșit, a fost reținută

reaua-credință a părților contractante.

Pârâta S.I.F. Muntenia, prin cererea

și motivele de recurs depuse pe data de 30 mai 2008, a criticat atât decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, cât și decizia de completare a dispozitivului primei decizii, respectiv decizia nr. 138

din 6 mai 2008.

A solicitat totodată repunerea în

termenul de recurs în ceea ce privește decizia nr. 90 din 18 martie 2008,

formulând, în acest sens, cerere de repunere în termen în conformitate cu art.

103 C. proc. civ.

Motivând, în fapt, cererea de

repunere în termenul de recurs, pârâta a invocat că momentul de la care a

început să curgă termenul de recurs în ceea ce o privește, pentru decizia nr.

90 din 18 martie 2008, este acela al comunicării deciziei civile nr. 138 din 6

mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul primei decizii.

Pe fondul cauzei s-a susținut faptul

că, prin decizia civilă nr. 138 din 6 mai 2008, Curtea de Apel Ploiești a completat

decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008, dispunând constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 23 din 29 octombrie

21993, însă nu s-a motivat deloc admiterea acestui capăt de cerere, care a fost

omis a se soluționa, cu ocazia pronunțării primei decizii.

În al doilea rând, s-a susținut că,

în mod greșit, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente

S.I.F. Muntenia și Asociația „P.P.P.”, întrucât contractul respectiv a avut

drept obiect o vânzare de acțiuni și nu de active (imobile), fiind vorba de un

act încheiat în cadrul procesului de privatizare, astfel încât nu sunt

incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Trecând peste acest aspect, s-a

susținut că, în condițiile în care contractul ar fi avut drept obiect vânzarea

de active și nu de acțiuni, operațiunea de înstrăinare, tot ar fi fost valabilă,

actul fiind încheiat în condițiile Legii nr. 58/1991 și că nu există motive

care să conducă la constatarea nulității absolute a acestui contract.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte, va examina, cu prioritate, cererea de repunere în

termenul de recurs, precum și recursul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia S.A.

împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

Astfel, cererea de repunere în

termen formulată de pârâtă, în ceea ce privește recursul declarat împotriva

deciziei civile arătate, este nefondată, și se va respinge, avându-se în vedere

următoarele argumente:

Dispozițiile art. 103 C. proc. civ.,

stipulează faptul că: „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea

oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de

cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În acest din urmă caz, actul de

procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în

același termen vor fi arătate și motivele împiedicării”.

Raportând aceste dispoziții

procesuale la motivele arătate de recurenta-pârâtă S.I.F. Muntenia, în cererea

de repunere în termenul de recurs, formulată împotriva deciziei civile nr. 90

din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că nu sunt

aplicabile prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., atâta vreme cât

recurenta nu arată propriu-zis motivele care au împiedicat-o să declare calea

de atac în termenul legal, ci doar faptul că termenul de recurs, în ceea ce o

privește, a început să curgă nu de la data comunicării deciziei civile nr. 90

din 18 martie 2008, ci de la data când i-a fost comunicată decizia de

completare nr. 138 din 6 mai 2008, respectiv data de 13 mai 2008.

Susținerile recurentei sunt

nefondate, întrucât fiind parte în dosar, și figurând în dispozitivul deciziei

inițiale, aceasta i-a fost comunicată pe data de 22 aprilie 2008, astfel încât

de la data respectivă a început să curgă termenul de declarare a recursului.

Se constată, așadar, că sunt

neîntemeiate susținerile recurentei, potrivit cărora termenul de declarare a

recursului împotriva deciziei nr. 90/2008 începe să curgă de la data comunicării

deciziei de completare nr. 163/2008.

Prin urmare, cererea de repunere în termen

va fi respinsă, ca nefondată, iar drept consecință, recursul declarat de pârâta

S.I.F. Muntenia împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, va fi respins, ca tardiv introdus.

Analizând recursurile declarate de

pârâți împotriva ambelor decizii pronunțate în cauză de către Curtea de Apel Ploiești,

cu nr. 90 din 18 martie 2008 și respectiv cu nr. 138 din 6 mai 2008, Înalta

Curte, constată că, sunt întemeiate și vor fi admise, avându-se în vedere

următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În sensul acestei dispoziții legale,

pârâta A.V.A.S., prin motivele de recurs, a invocat faptul că, instanța de

trimitere nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia civilă nr. 4737/2005,

pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, care a stabilit limitele rejudecării, în

sensul că instanța de apel trebuie să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării,

completarea probelor, susținerile reclamantului și apărările pârâților, natura

juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale și transformările

acestuia, numai după aceea putându-se aprecia asupra acțiunii în revendicare și

din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor.

În urma rejudecării, instanța de

apel, s-a conformat, în parte, considerentelor deciziei de casare, în sensul că

a dispus completarea probatoriului, cu înscrisuri și proba testimonială,

stabilind natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale

(cumpărare-reconstrucție-naționalizare-înstrăinare în cadrul procesului de

privatizare) și transformările acestuia, însă în ceea ce privește problema de

drept dezlegată de instanța de casare, respectiv aprecierea asupra acțiunii în

revendicare cu care instanțele au fost învestite din perspectiva regulilor

reparatorii instituite de legiuitor, se constată faptul că a fost ignorată de

instanța de rejudecare.

Cu alte cuvinte, decizia de casare a

trasat limitele rejudecării, în sensul că instanța de apel trebuia să analizeze

și să soluționeze acțiunea în revendicare și din perspectiva legilor

reparatorii instituite de legiuitor, respectiv Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu s-a conformat în

privința acestui aspect esențial în soluționarea cauzei, cu atât mai mult cu

cât acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant pe data de 14 august

2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acesta a formulat

notificări în baza acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, notificări

adresate Primăriei Ploiești, Prefecturii Prahova, Autorității pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București, A.P.A.P.S.

Ploiești, SC P. SA Ploiești și Ministerului Industriilor București, aflate la

filele 191-202 în dosarul nr. 9572/2002 al Tribunalului Prahova.

În această privință, instanța de

apel, în urma rejudecării căii de atac, a analizat cererea în revendicare cu

care a fost învestită numai prin prisma dreptului comun, soluționând implicit,

în aceeași direcție, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A.V.A.S.,

încă din primă instanță.

În același timp, instanța de apel

trebuia să-și verifice competența materială pentru soluționarea capătului de

cerere din acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor

întocmite în cadrul procesului de privatizare, față de natura comercială a

acestora, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 4 și art. 56 C. com., prevederi ce

stipulează faptul că „vânzările și cumpărările de acțiuni ale societăților

comerciale sunt fapte obiective de comerț, iar dacă un act este comercial numai

pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește

acest act, legii comerciale”.

Contractele respective au natură comercială,

întrucât a fost încheiat în condițiile legilor privatizării, respectiv O.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și Legea nr. 137/2002 cu modificările

și completările ulterioare.

În acest sens, prevederile art. 40 alin.

(1) din această ultimă lege stipulează faptul că „cererile prin care se atacă o

operațiune sau un act prevăzut în prezenta lege și/ori se valorifică un drept

conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor.

De asemenea, prin decizia civilă nr.

138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus completarea

dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008, în sensul că s-a

dispus constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni cu

nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între S.I.F. Muntenia și Asociația „P.P.P.”,

fără ca această din urmă persoană juridică, în calitate de parte contractantă,

să fi fost citată în cauză.

În același timp, această decizie

prin care a fost admisă cererea formulată de pârâta S.I.F. Muntenia S.A.,

privind completarea dispozitivului deciziei inițiale nr. 90/2008, nu a fost

motivată de instanța de apel, astfel încât asupra modului de soluționare a

acestui capăt de cerere nu se poate exercita controlul judiciar.

Față de cele arătate, Înalta Curte,

constată că, deciziile recurate sunt afectate de motivele de casare prevăzute

în art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (3)

teza ultimă C. proc. civ., pentru o soluționare unitară a pricinii, vor fi

admise toate recursurile declarate de pârâți, vor fi casate ambele decizii

recurate și se va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului declarat

de reclamanți, la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

apel va pune în discuția părților, competența materială privind soluționarea

capătului de cerere în constatare nulitate act, având în vedere natura

comercială a actelor a căror nulitate absolută se invocă și va dispune în

consecință.

De asemenea, acțiunea în revendicare

formulată de reclamantul D.C. și continuată de moștenitorii acestuia, va fi

analizată prin prisma considerentelor deciziei de casare anterioare, respectiv din

perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor.

Totodată, se va aprecia asupra admisibilității

acțiunii în revendicare formulată de reclamant, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și din prisma considerentelor și dispozitivului deciziei în

interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, decizie pronunțată ulterior deciziilor recurate.

În același timp se va verifica și

stadiul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, urmată de reclamant, în

condițiile în care la dosarul cauzei se află notificările formulate de acesta

și prin care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul aflat

în litigiu, și dacă procedura administrativă a fost încheiată, prin emiterea

unei dispoziții sau decizii, ca răspuns la notificările formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

repunere în termenul de recurs formulată de pârâta S.I.F.

Muntenia SA și respinge recursul declarat de

această pârâtă

împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursurile declarate de

pârâtele SC P. SA prin lichidator C.C. I.P.U.R.L., A.V.A.S. și D.G.F.P. Prahova

în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor (în prezent

Ministerul Finanțelor Publice), împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și de pârâtele

SC P. SA, prin lichidator C.C. I.P.U.R.L. și S.I.F. Muntenia SA împotriva

deciziei nr. 138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2010.