ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 9572/2002 la Tribunalul Prahova reclamantul D.C. s-a adresat instanței formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâților SC P. SA Ploiești, A.P.A.P.S. București, A.P.A.P.S. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafață de 950 mp situat în municipiul Ploiești, și construcție cu destinație de locuință, compusă din pivniță, depozit de piei crude, două birouri, un vestibul, trei camere, o bucătărie, o cămară și alte clădiri, etajul I și etajul II al imobilului precum și instalațiile și utilajele ce s-au aflat în imobil, iar în situația în care acestea nu mai există, să fie obligate la plata contravalorii acestora.

A solicitat totodată să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie 1993 încheiat între A.P.A.P.S. Prahova și SC P. SA. Prin întâmpinările formulate, pârâții D.G.F.P. Prahova și A.P.A.P.S. București au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 213/1998, precum și faptul că despăgubirile urmează să le fie acordate de A.P.A.P.S. Prahova. Pârâta SC P. SA, prin întâmpinarea formulată a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și a prematurității cererii, întrucât procedura notificării conform Legii nr. 10/2001 nu a fost îndeplinită, precum și faptul că, a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993.

Prin sentința civilă nr. 296 din 28 martie 2003 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâți, precum și, pe fond, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant. S-a reținut că acțiunea în revendicare este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cererea este neîntemeiată întrucât imobilul solicitat a fost preluat cu titlu valabil de către stat, în baza prevederilor Legii nr. 119/1948 iar actul de vânzare-cumpărare nr. 113/1993 nu este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu bună-credință, conform dispozițiilor art. 46 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 465 din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul D.C.

Prin decizia civilă nr. 1855 din 27 februarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut din considerentele deciziei de casare că, instanța de apel și-a bazat analiza pe unele supoziții în stabilirea situației de fapt și de drept a imobilului revendicat, în condițiile în care, de esența acțiunii în revendicare, indiferent de temeiul acesteia, este identificarea imobilului ce face obiectul cererii, sub acest aspect instanța de apel nepreocupându-se să stabilească coordonatele de individualizare a imobilului în raport de dinamica existenței sale (cumpărare-reconstrucție-naționalizare, înstrăinare în cadrul procesului de privatizare) și nici nu a verificat susținerea reclamantului potrivit căreia, o parte din imobil a fost afectată nevoilor de locuit ale familiei.

S-a reținut de asemenea că, instanța de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., omițând să analizeze unele critici, chiar dacă din analiza globală făcută s-ar putea deduce soluția la unele din acestea, precum și faptul că se impune completarea probatoriului, verificarea susținerilor reclamantului și a apărărilor pârâților cât privește natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale și a transformărilor acesteia, numai după aceea putându-se aprecia asupra acțiunii în revendicare și din perspectiva legilor reparatorii instituite de legiuitor. Pe linia considerentelor deciziei de casare s-au încuviințat probatorii cu înscrisuri și proba testimonială, reclamantului, cât și pârâtei, SC P. SA.

Prin decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâta A.V.A.S. București. A admis apelul declarat de reclamantul D.C. a cărui calitate procesuală a fost transmisă moștenitorilor D.M., D.A., B.R., D.D., M.D. și D.R. împotriva sentinței civile nr. 296 din 28 martie 2003 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu pârâții SC P. SA Prahova, prin lichidator judiciar „C.C.” I.P.U.R.L. Ploiești, S.I.F. Muntenia București, A.V.A.S. București, Ministerul Finanțelor Publice București și D.G.F.P.

Prahova; a schimbat în totalitate hotărârea apelată, în sensul că a admis acțiunea în revendicare și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Municipiul Ploiești, imobil format din teren în suprafață de 950 mp și construcțiile existente pe teren; a luat act de faptul că reclamanții-apelanți au renunțat la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii utilajelor și instalațiilor și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie 1993 încheiat între Fondul Proprietății de Stat ( A.V.A.S. ) și SC P. SA. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că excepțiile invocate de pârâta A.V.A.S.

București, având ca obiect inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și a prescripției dreptului material la acțiune, au fost soluționate corect de prima instanță, câtă vreme bunul revendicat a intrat în proprietatea statului, ieșind din posesia și folosința proprietarului, titlul statului fiind contestat, iar acțiunea în constatare a nulității actului de vânzare-cumpărare a fost introdusă în intervalul termenului de un an și 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prelungit prin O.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001, câtă vreme acțiunea a fost înregistrată pe data de 14 august 2002, iar termenul se împlinea pe data de 15 august 2002. Pe fondul cauzei, s-a reținut că sunt întemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât, în mod greșit, prima instanță a respins acțiunea formulată de acesta, că imobilul aflat în litigiu fiind preluat, fără titlu, de către stat, acesta neputând face obiectul naționalizării, conform Legii nr. 119/1948.

Sub acest aspect, al preluării nelegale, de către statul român, instanța de apel a avut în vedere două considerente referitoare și anume, faptul că tăbăcăria în litigiu nu se putea naționaliza, având o putere instalată mai mică de 20 HP, respectiv 16 HP, neputându-se dovedi cu certitudine că noua construcție avea o putere instalată mai mare sau dacă funcționa cu vechile utilaje, precum și faptul că, prin același act de preluare, au fost trecute în proprietatea statului atât tăbăcăria propriu-zisă cât și celelalte spații care nu aveau destinație industrială, ci destinație de locuință.

S-a concluzionat că, titlul statului român de preluare a imobilului în litigiu nu a fost valabil, astfel încât acesta nu a putut transmite în mod valabil dreptul de proprietate, el însuși fiind un „ non dominus ”, iar drept consecință toate actele translative de proprietate subsecvente, au fost încheiate cu nerespectarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși. Prin urmare, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. și SC „P.” SA sub nr. 113 din 13 octombrie 1993 este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită ce decurge din reaua-credință cu care au fost înstrăinate imobilele, în temeiul prevederilor art. 948 C. civ.

și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut sub acest aspect că, SC P. SA, a fost de rea-credință la încheierea contractului cu A.P.A.P.S., întrucât nu a depus diligențe pentru a obține datele necesare pentru a putea face aprecieri asupra valabilității titlului statului, buna-credință nesubzistând atunci când subdobânditorul are sau ar fi trebuit să aibă dubii asupra operațiunii naționalizării, el putând fi considerat de rea-credință dacă a putut să aibă cel mai mic dubiu asupra titlului autorului său. Ulterior, la data de 14 aprilie 2008, intimata-pârâtă S.I.F. Muntenia S.A. a formulat în conformitate cu prevederile art. 282 2 C. proc. civ., cerere privind completarea dispozitivului deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, întrucât instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect constarea nulității absolute a contractului nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.F.P.

IV Munteania ( S.I.F. Muntenia ) și Asociația „P.P.P.”. Prin decizia nr. 138 din 6 mai 2008 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, formulată de pârâta-intimată S.I.F. Muntenia și a dispus completarea dispozitivului deciziei respective, în sensul că, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 2003 încheiat între F.P.P. IV Muntenia (S.I.F. Muntenia) și „A.P.P.P.”. Împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC P. SA prin lichidator „C.C.” I.P.U.R.L.

Ploiești, A.V.A.S. București, S.I.F. Muntenia și D.G.F.P. Prahova, în nume propriu, cât și în numele Ministerului Finanțelor Publice București, iar împotriva deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești au formulat recurs, în termen legal, pârâta SC P. SA, prin lichidator judiciar și pârâta S.I.F. Muntenia. Pârâta A.V.A.S. București, prin motivele de recurs depuse pe data de 7 aprilie 2008, a criticat decizia nr. 90 din 18 martie 2008, susținând că este nelegală și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe și admiterea excepțiilor invocate în cadrul judecății în primă instanță.

În drept, a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut, în primul rând, faptul că secția civilă din cadrul instanței de apel nu era competentă să soluționeze capătul de cerere din acțiune privind nulitatea actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni cu nr. 113 din 13 octombrie 1993, întrucât actul respectiv reprezintă o operațiune comercială, conform prevederilor art. 3 pct. 4 și art. 56 C. com., astfel încât în baza art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, cererea în constatare nulitate act prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în lege și/ori se valorifică un drept conferit de acesta, este de competența secțiilor comerciale a tribunalelor județene.

S-a solicitat în acest sens admiterea excepției invocate, întrucât secția civilă a Curții de Apel Ploiești nu era competentă să soluționeze capătul de cerere în constarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 113/1993, această cerere fiind de competența secției comerciale. În al doilea rând, s-a invocat excepția inadmisibilității aceluiași capăt de cerere, raportat la temeiul de drept invocat, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că cererea în constatare nulitate act nu intră sub incidența art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât obiectul acestuia nu este reprezentat de active (imobile) din patrimoniul societăților comerciale, ci de acțiunile din capitalul social deținute de stat la aceste societăți comerciale.

În al treilea rând s-a învederat faptul că, instanța de apel, în cadrul rejudecării, a încălcat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu a respectat considerentele deciziei de casare nr. 4737/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-au stabilit limitele rejudecării. Sub acest aspect, s-a susținut că, prin decizia de casare, nu s-a făcut nicio referire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actelor încheiate în cadrul procesului de privatizare, iar instanța de apel, în urma rejudecării, constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993, reținând în mod eronat reaua-credință cu care au fost înstrăinate imobilele, raportat la prevederile art. 948 C. civ.

și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a arătat și faptul că instanța de apel face o gravă confuzie între acțiunile din capitalul social al societății și activele (imobilele) din patrimoniul societății comerciale, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 113/1993 fiind încheiat în condițiile și în executarea legii, având un obiect și o cauză licită, fără nici un temei legal, constatându-se nulitatea absolută a acestuia. Pârâta SC P. SA prin motivele de recurs depuse pe data de 9 aprilie 2008 a susținut, în primul rând faptul că instanța de apel a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente S.I.F.

Muntenia și „A.P.P.P.”, fără ca această din urmă persoană juridică să fie citată în cauză. Sub acest aspect s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru citarea în cauză a tuturor părților contractante. Pe fondul cauzei, s-a susținut că, în mod greșit, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, instanța de apel a reținut în mod eronat în considerentele hotărârii, pe baza probei testimoniale, că naționalizarea a fost greșit aplicată, pentru faptul că o parte din clădirea preluată avea o destinație de locuit, neavând în întregime destinație industrială, precum și pentru faptul că nu s-a dovedit cu certitudine că noua construcție avea o putere instalată pentru a putea funcționa ca tăbăcărie, de peste 20 HP.

Sub acest aspect, s-a arătat că autorizația de funcționare stipula fără tăgadă că, în urma reconstrucției, tăbăcăria avea o putere instalată de 110 HP, adică 2 motoare de 25 și respectiv 85 HP, astfel încât acest înscris nu putea fi combătut cu proba testimonială. La data de 26 mai 2008, aceeași pârâtă SC P. SA a declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, reținându-se că, în mod greșit, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei arătate și s-a dispus și constarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 1993, întrucât nu s-a formulat vreun capăt de cerere cu acest obiect, iar partea contractantă, Asociația „P.P.P.”, nu a fost citată în cauză.

Pârâta D.G.F.P. Prahova, prin motivele de recurs formulate pe data de 14 aprilie 2008, a criticat decizia nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut faptul că, în mod greșit, s-a admis acțiunea formulată de reclamant, întrucât din înscrisurile depuse la dosar a reieșit cu certitudine faptul că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 119/1948, prin care a fost naționalizat imobilul revendicat, acesta fiind preluat, cu titlu valabil, de către stat, fiind vorba în totalitate de o construcție cu destinație industrială, și anume o tăbăcărie care avea la data naționalizării o putere instalată de 110 HP, respectiv o forță motrice mai mare de 20 HP.

În privința contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat între A.P.A.P.S., actualmente A.V.A.S. și SC P. SA, s-a susținut că, a fost încheiat în mod valabil, în cadrul procesului de privatizare, astfel încât, în mod greșit, a fost reținută reaua-credință a părților contractante. Pârâta S.I.F. Muntenia, prin cererea și motivele de recurs depuse pe data de 30 mai 2008, a criticat atât decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, cât și decizia de completare a dispozitivului primei decizii, respectiv decizia nr. 138 din 6 mai 2008. A solicitat totodată repunerea în termenul de recurs în ceea ce privește decizia nr. 90 din 18 martie 2008, formulând, în acest sens, cerere de repunere în termen în conformitate cu art. 103 C. proc.

civ. Motivând, în fapt, cererea de repunere în termenul de recurs, pârâta a invocat că momentul de la care a început să curgă termenul de recurs în ceea ce o privește, pentru decizia nr. 90 din 18 martie 2008, este acela al comunicării deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul primei decizii. Pe fondul cauzei s-a susținut faptul că, prin decizia civilă nr. 138 din 6 mai 2008, Curtea de Apel Ploiești a completat decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008, dispunând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 23 din 29 octombrie 21993, însă nu s-a motivat deloc admiterea acestui capăt de cerere, care a fost omis a se soluționa, cu ocazia pronunțării primei decizii.

În al doilea rând, s-a susținut că, în mod greșit, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente S.I.F. Muntenia și Asociația „P.P.P.”, întrucât contractul respectiv a avut drept obiect o vânzare de acțiuni și nu de active (imobile), fiind vorba de un act încheiat în cadrul procesului de privatizare, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001. Trecând peste acest aspect, s-a susținut că, în condițiile în care contractul ar fi avut drept obiect vânzarea de active și nu de acțiuni, operațiunea de înstrăinare, tot ar fi fost valabilă, actul fiind încheiat în condițiile Legii nr. 58/1991 și că nu există motive care să conducă la constatarea nulității absolute a acestui contract.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, va examina, cu prioritate, cererea de repunere în termenul de recurs, precum și recursul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești. Astfel, cererea de repunere în termen formulată de pârâtă, în ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile arătate, este nefondată, și se va respinge, avându-se în vedere următoarele argumente: Dispozițiile art. 103 C. proc. civ., stipulează faptul că: „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării”. Raportând aceste dispoziții procesuale la motivele arătate de recurenta-pârâtă S.I.F. Muntenia, în cererea de repunere în termenul de recurs, formulată împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile art. 103 alin. (2) C. proc.

civ., atâta vreme cât recurenta nu arată propriu-zis motivele care au împiedicat-o să declare calea de atac în termenul legal, ci doar faptul că termenul de recurs, în ceea ce o privește, a început să curgă nu de la data comunicării deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008, ci de la data când i-a fost comunicată decizia de completare nr. 138 din 6 mai 2008, respectiv data de 13 mai 2008. Susținerile recurentei sunt nefondate, întrucât fiind parte în dosar, și figurând în dispozitivul deciziei inițiale, aceasta i-a fost comunicată pe data de 22 aprilie 2008, astfel încât de la data respectivă a început să curgă termenul de declarare a recursului. Se constată, așadar, că sunt neîntemeiate susținerile recurentei, potrivit cărora termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 90/2008 începe să curgă de la data comunicării deciziei de completare nr. 163/2008.

Prin urmare, cererea de repunere în termen va fi respinsă, ca nefondată, iar drept consecință, recursul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, va fi respins, ca tardiv introdus. Analizând recursurile declarate de pârâți împotriva ambelor decizii pronunțate în cauză de către Curtea de Apel Ploiești, cu nr. 90 din 18 martie 2008 și respectiv cu nr. 138 din 6 mai 2008, Înalta Curte, constată că, sunt întemeiate și vor fi admise, avându-se în vedere următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În sensul acestei dispoziții legale, pârâta A.V.A.S., prin motivele de recurs, a invocat faptul că, instanța de trimitere nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia civilă nr. 4737/2005, pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a stabilit limitele rejudecării, în sensul că instanța de apel trebuie să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării, completarea probelor, susținerile reclamantului și apărările pârâților, natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale și transformările acestuia, numai după aceea putându-se aprecia asupra acțiunii în revendicare și din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor.

În urma rejudecării, instanța de apel, s-a conformat, în parte, considerentelor deciziei de casare, în sensul că a dispus completarea probatoriului, cu înscrisuri și proba testimonială, stabilind natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenței sale (cumpărare-reconstrucție-naționalizare-înstrăinare în cadrul procesului de privatizare) și transformările acestuia, însă în ceea ce privește problema de drept dezlegată de instanța de casare, respectiv aprecierea asupra acțiunii în revendicare cu care instanțele au fost învestite din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor, se constată faptul că a fost ignorată de instanța de rejudecare. Cu alte cuvinte, decizia de casare a trasat limitele rejudecării, în sensul că instanța de apel trebuia să analizeze și să soluționeze acțiunea în revendicare și din perspectiva legilor reparatorii instituite de legiuitor, respectiv Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu s-a conformat în privința acestui aspect esențial în soluționarea cauzei, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant pe data de 14 august 2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acesta a formulat notificări în baza acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, notificări adresate Primăriei Ploiești, Prefecturii Prahova, Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București, A.P.A.P.S. Ploiești, SC P. SA Ploiești și Ministerului Industriilor București, aflate la filele 191-202 în dosarul nr. 9572/2002 al Tribunalului Prahova. În această privință, instanța de apel, în urma rejudecării căii de atac, a analizat cererea în revendicare cu care a fost învestită numai prin prisma dreptului comun, soluționând implicit, în aceeași direcție, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A.V.A.S., încă din primă instanță.

În același timp, instanța de apel trebuia să-și verifice competența materială pentru soluționarea capătului de cerere din acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare, față de natura comercială a acestora, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 4 și art. 56 C. com., prevederi ce stipulează faptul că „vânzările și cumpărările de acțiuni ale societăților comerciale sunt fapte obiective de comerț, iar dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale”. Contractele respective au natură comercială, întrucât a fost încheiat în condițiile legilor privatizării, respectiv O.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și Legea nr. 137/2002 cu modificările și completările ulterioare. În acest sens, prevederile art. 40 alin. (1) din această ultimă lege stipulează faptul că „cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta lege și/ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor. De asemenea, prin decizia civilă nr. 138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008, în sensul că s-a dispus constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni cu nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între S.I.F. Muntenia și Asociația „P.P.P.”, fără ca această din urmă persoană juridică, în calitate de parte contractantă, să fi fost citată în cauză.

În același timp, această decizie prin care a fost admisă cererea formulată de pârâta S.I.F. Muntenia S.A., privind completarea dispozitivului deciziei inițiale nr. 90/2008, nu a fost motivată de instanța de apel, astfel încât asupra modului de soluționare a acestui capăt de cerere nu se poate exercita controlul judiciar. Față de cele arătate, Înalta Curte, constată că, deciziile recurate sunt afectate de motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., pentru o soluționare unitară a pricinii, vor fi admise toate recursurile declarate de pârâți, vor fi casate ambele decizii recurate și se va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanți, la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va pune în discuția părților, competența materială privind soluționarea capătului de cerere în constatare nulitate act, având în vedere natura comercială a actelor a căror nulitate absolută se invocă și va dispune în consecință. De asemenea, acțiunea în revendicare formulată de reclamantul D.C. și continuată de moștenitorii acestuia, va fi analizată prin prisma considerentelor deciziei de casare anterioare, respectiv din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor. Totodată, se va aprecia asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și din prisma considerentelor și dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, decizie pronunțată ulterior deciziilor recurate.

În același timp se va verifica și stadiul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, urmată de reclamant, în condițiile în care la dosarul cauzei se află notificările formulate de acesta și prin care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul aflat în litigiu, și dacă procedura administrativă a fost încheiată, prin emiterea unei dispoziții sau decizii, ca răspuns la notificările formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de pârâta S.I.F. Muntenia SA și respinge recursul declarat de această pârâtă împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursurile declarate de pârâtele SC P. SA prin lichidator C.C. I.P.U.R.L., A.V.A.S. și D.G.F.P. Prahova în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și de pârâtele SC P. SA, prin lichidator C.C. I.P.U.R.L. și S.I.F. Muntenia SA împotriva deciziei nr. 138 din 6 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.