ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 1561/105/2011, reclamantul A.C.,

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești - prin primar, Statul Român -

prin Ministerul Finanțelor Publice și SC C. SA Ploiești, a solicitat ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploiești, cu obligarea

pârâților la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând prețul de piață al

imobilului situat în Ploiești, județul Prahova.

În motivarea cererii,

a arătat că, a dobândit apartamentul (alcătuit din 3 camere și dependințe) din

Ploiești, str. Anton Pann, județul Prahova, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat cu SC C. SA Ploiești, fiind

succesor cu titlu particular al statului.

În cursul anului

2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune (nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată și pe reclamantul A.C., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că titlul său de

proprietate asupra imobilului sus-menționat este preferabil titlului de

proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie

obligat să-i lase în deplină proprietate și posesia imobilul.

Prin decizia nr. 1142

din 13 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, a fost admis recursul formulat de

numita I.M., sentința recurată nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploiești, fiind

schimbată, în sensul admiterii acțiunilor în revendicare conexate formulate de I.M.

Prin aceeași decizie,

reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină

proprietate imobilul din Ploiești, str. Anton Pann, jud. Prahova.

În considerentele

deciziei respective, s-a reținut că reclamantul a fost cumpărător de

bună-credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un

neproprietar.

De asemenea, a

menționat reclamantul că, prin sentința civilă nr. 62/2000 pronunțată de

Judecătoria Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002

a Curții de Apel Ploiești, s-a respins acțiunea în constatarea nulității

absolute promovată de adevărata proprietară a imobilului, numita I.M.

S-a susținut că, deși

prin sentința civilă nr. 62/2000, contractul încheiat de reclamant cu SC C. SA

a fost menținut, acesta nu a mai produs efecte juridice atât timp cât decizia

civilă nr. 1142/2006 a dispus retrocedarea acestui imobil către adevăratul

proprietar.

În drept, reclamantul

a invocat prevederile art. 1337, 1344, art. 6 pct. 1 din CEDO, art. 1 din

protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 50, art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 cu modificări.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, invocând excepția

prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de

despăgubire, ca urmare a evicțiunii totale suferite de reclamant.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile impuse de

legiuitor. Astfel, a susținut că nu este îndeplinită condiția privitoare la

cauza evicțiunii care trebuie să fie anterioară vânzării. De altfel, chiar o

hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (decizia nr. 2427

din 29 noiembrie 2002 a CAP Ploiești) a stabilit pe de o parte valabilitatea

titlului de proprietate în baza căruia statul a dobândit imobilul în litigiu,

iar pe de altă parte valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului.

Faptul că ulterior,

aceeași curte de apel, în mod nelegal, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a

dat câștig de cauză fostului proprietar, ignorând prevederile legale în

materie, buna credință a reclamantului, constituie o cauză ulterioară

încheierii contractului și nu poate fi privită ca un motiv pentru a i se impune

plata despăgubirilor pentru evicțiune.

Mai mult decât atât,

a susținut că nici prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu

sunt îndeplinite în cauză, astfel acesta prevăzând expres ca, contractul de

vânzare-cumpărare în care era indicat prețul de piață să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la constatarea caducității, fiind vorba despre un

contract de vânzare-cumpărare, efectele sale se produc la momentul realizării

acordului de voință, astfel încât nu poate fi constatată caducitatea

contractului, caz de ineficacitate care lovește un act juridic valid, ce nu a

produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea

valabilă a actului și independent de voința autorului.

La data de 04 iulie 2011,

reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției

prescripției dreptului la acțiune și continuarea judecării cauzei pe fond.

Pârâta SC C.T. SA a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea capătului de cerere având ca

obiect constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare, ca

neîntemeiat, iar cu privire la celălalt capăt de cerere, a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive.

În susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a precizat că, în speță,

contractul nu a fost încheiat cu SC C. SA, în calitate de proprietar, pentru

sine, ci în calitate de unitate specializată în vânzarea locuințelor către

populație, împuternicită fiind de statul român, care figura ca proprietar al

imobilului la acea dată. De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

obligația de restituire a prețului actualizat plătit de chiriașii care au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

incumbă Ministerului Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în

baza art. 13 alin. (6) din legea nr. 112/1995, prin intermediul Direcției

Generale a Finanțelor Publice Prahova.

A solicitat și

respingerea acțiunii, ca neîntemeiate, întrucât, prin declarația expresă dată

în fața reprezentantului societății, reclamantul și-a asumat răspunderea pentru

toate consecințele ce ar fi decurs din restituirea în natură a apartamentului

către fostul proprietar.

Prin încheierea

ședinței publice din data de 31 octombrie 2011, instanța a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Prin aceeași

încheiere de ședință, a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri și a

unei expertize în specialitatea construcții civile.

La data de 07 martie 2012,

reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând, în subsidiar, în măsura

respingerii primului capăt de cerere, să se constate desființarea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, precum și introducerea

în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice.

În motivare, s-a

precizat că, anterior promovării acțiunii în revendicare pe comparare de

titluri, adevăratul proprietar, I.M., a promovat o acțiunea de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant.

Această acțiune a fost respinsă definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr.

2427/2002.

Pentru a nu se opune

autoritatea de lucru judecat, reclamantul a precizat că nu a mai fost în măsură

să promoveze o nouă acțiune în constatarea nulității absolute a aceluiași

contract, însă este evident că nici contractul respectiv nu mai produce nici un

efect juridic, de vreme de acțiunea prin comparare de titluri a fost admisă

prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești, iar reclamantul nu

mai ocupa din anul 2010 imobilul.

Dreptul reclamantului

de a obține valoarea de piață a

apartamentului

este condiționată de existența unei hotărâri

judecătorești care să

constate că acest contract de vânzare-cumpărare este desființat. Prin sentința

civilă nr. 4015 din 18 iunie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC C.T. SA și a

respins acțiunea formulată împotriva

SC C.T. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. De asemenea s-a admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost precizată,

formulată de reclamantul A.C. și a dispus obligarea Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 228.850 lei,

reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Ploiești, str. Anton

Pann, jud. Prahova.

A respins, capătul de

cerere având ca obiect constatarea caducității, în subsidiar, desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de reclamant cu SC C. SA, ca

neîntemeiat și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata către reclamant a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente :

Asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive a SC C.T. SA, a reținut următoarele:

Potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor

Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008) din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Iar potrivit alin. (2

1

) al aceluiași articol, „cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de taxă de timbru”.

Prin urmare, calitate

procesuală pasivă în cazul acțiunilor având ca obiect restituirea prețului

actualizat, ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, revine

Ministerului Finanțelor Publice, care are obligația de a face plata din fondul

extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, au caracter special și se aplică cu

prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, neputându-se invoca

faptul că prețul actualizat ar trebui pretins de cumpărător de la unitatea

vânzătoare, pe calea răspunderii pentru evicțiune, întrucât, în ipoteza

desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu operează garanția pentru evicțiune.

Astfel, pentru a

putea opera garanția contra evicțiunii, ar fi fost necesar nu numai să se fi

produs o tulburare de drept, care să fi fost anterioară vânzării, dar și ca dobânditorul

să nu fi cunoscut pericolul evicțiunii, or, desființarea contractului de

vânzare-cumpărare pe cale judecătorească, în cazul imobilelor preluate de stat

cu titlu valabil, nu se putea face decât pentru nerespectarea dispozițiilor

legale, iar în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, desființarea

contractelor nu putea fi decât consecința relei-credințe a dobânditorilor la

momentul contractării, ceea ce înseamnă acceptarea riscului evicțiunii și

înlăturarea răspunderii vânzătorului.

A constatat

tribunalul că, prin această reglementare, cu caracter speciale, legiuitorul a

înțeles să deroge de la dreptul comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urm. C.

civ.), impunând altei persoane, în speță Ministerul Finanțelor Publice, decât

vânzătorul bunului, obligația de restituire a prețului vânzării.

Astfel, statul a fost

cel care a naționalizat abuziv bunul de la fostul proprietar, edictând ulterior

norme care au permis închirierea bunului către terțe persoane și, în final,

norme care au permis vânzarea acestuia către respectivii chiriași, încasând

prețul acestor imobile și ar fi injust să se impună unității

administrativ-teritoriale, care a avut în administrare respectivul imobil și

care a fost obligată prin Legea nr. 112/1995 să-l înstrăineze chiriașilor,

sarcina de a-i despăgubi pe reclamanți.

A mai reținut t

ribunalul că sumele

încasate din vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 nu au

fost însușite de unitățile administrativ-teritoriale, care au avut calitatea de

vânzători în contracte, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor Publice conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

A apreciat

judecătorul fondului

că

Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată în proces drept reprezentant al

statului, întrucât acesta, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile

referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, este reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel, ca

principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate

particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea

generală revine statului, care, și în temeiul principiilor de drept general

acceptate și al principiilor internaționale la care România a aderat, prin

semnarea CEDO, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor

esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietatea

privată.

Față de aceste

considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

SC C.T. SA și a respins acțiunea formulată împotriva acesteia, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la fondul

cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997,

încheiat

cu SC C. SA, reclamantul a dobândit dreptul de

proprietate asupra

apartamentului în litigiu, situat în Ploiești, str. Anton Pann, județul

Prahova.

În cursul anului

2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune, prin care l-a chemat în judecată și pe reclamantul din prezenta cauză, cu motivarea că titlul său

de proprietate asupra imobilului sus-menționat este preferabil titlului de

proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie

obligat să-i lase în deplină proprietate și posesia imobilul. Acțiunea

formulată de numita I.M. a format obiectul dosarului nr. 3797/281/2006 al

Judecătoriei Ploiești.

Prin decizia nr. 1142

din 13 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, a fost admis recursul formulat de

numita I.M., sentința recurată nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploiești, fiind

schimbată, în sensul admiterii acțiunilor în revendicare conexate formulate de I.M.

Prin aceeași decizie,

reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină

proprietate imobilul din Ploiești, str. Anton Pann, jud. Prahova.

A constatat

tribunalul că, reclamantul a fost cumpărător de bună credință al imobilului

dar, dat fiind faptul că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un

neproprietar, Statul Român, această situație nu poate constitui un mod de

dobândire a dreptului de proprietate.

În considerentele

deciziei respective, s-a reținut că reclamantul a fost cumpărător de

bună-credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un

neproprietar.

S-a reținut că,

anterior promovării de către numita I.M. a acțiunii în comparare de titluri, în

care a fost pronunțată decizia nr. 1142/2006, aceasta a promovat o acțiune în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamant cu SC C. SA, acțiune respinsă prin sentința civilă nr. 62/2000 a

Judecătoriei Ploiești, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a

Curții de Apel Ploiești.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

În urma interpretării

gramaticale a dispozițiilor art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

republicată, astfel cum a fost introdus de pct. 8 al art. I din Legea nr. 1 din

30 ianuarie 2009 („în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei

locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”), se ajunge la

concluzia că legiuitorul, atunci când vorbește despre desființarea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

are în vedere contractele desființate ca urmare a admiterii unei acțiuni în

anulare sau a unei acțiuni în revendicare.

Tribunalul a apreciat

că interpretarea logică a dispozițiilor art. 50

1

coroborate pe art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, republicată, este aceea că

desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 vizează doar acele contracte în privința

cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au

fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării

acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar, instanța constatând că

titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Prin urmare, a

reținut instanța de fond că nu se poate imagina o ipoteză în care contractul a

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și totuși să fie

desființat prin admiterea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât temeiul desființării

contractelor de vânzare-cumpărare este art. 45 alin. (2) din legea nr. 10/2001

rep., („actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

considerate astfel anterior intrării în vigoare a legii nr. 213/1998, cu

modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”), iar potrivit art.

45 alin. (1) din același act normativ, actele juridice de înstrăinare, inclusiv

cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care

cad sub incidența prevederilor acestei legi sunt valabile dacă au fost

încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

A considerat

judecătorul fondului că

dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată,

nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii

nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni

în revendicare inițiate de fostul proprietar al imobilului. În această

situație, practica judecătorească a considerat că și acestor cazuri le sunt

aplicabile dispozițiile sus-menționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat

de chiariașii-cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul

MFP, conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul, semnatar al actului de

vânzare-cumpărare, neîncasând efectiv nicio sumă de bani.

Un alt argument în

sprijinul acestei opinii este și acela că, prin modalitatea desființării

contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare,

chiriașii-cumpărători pierd în totalitate bunul, fiind evinși total.

Din acest punct de

vedere, Tribunalul a apreciat că ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în

situația anterioară într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2)

și (2

1

) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pe de altă parte, dispozițiile

legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzută la alin. (2) și în

cea prevăzută la alin. (2

1

) al aceluiași articol din Legea nr. 10/2001

republicată, contractele sunt desființate, deși unele sunt încheiate cu

respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz, dacă nu a existat o

fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desființarea lor.

Întrucât o normă

legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și în baza disp. art.

3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorului îi este

interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.

De asemenea, se au în

vedere și prevederile art. 6 CEDO, în conformitate cu care este necesar să se

asigure părților un proces echitabil.

Având în vedere

aceste aspecte, Tribunalul a considerat că, în speță, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost „desființat”, a

devenit de fapt ineficace, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri formulată de numita I.M., dispusă, în mod irevocabil, prin

decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești,

pronunțată în dosar nr. 3797/2006.

Mai mult decât atât,

în baza principiului prezumției de lucru judecat, care oprește repetarea

judecății, impunând consecvența în judecată (ceea ce s-a constatat și statuat

printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o alta). Tribunalul

consideră că, în cadrul acestui proces, nici nu se mai putea analiza

validitatea sau nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în cauză, din

moment ce chestiunea validității acestuia fusese deja analizată în cadrul

dosarului având ca obiect constatarea nulității absolute a acestuia și în care

se pronunțase irevocabil Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 2427/2002,

precum și faptul că acest contract a fost lipsit de efecte juridice prin

admiterea revendicării prin comparare de titluri prin decizia Curții de Apel

Ploiești, nr. 1142/2006, rămasă irevocabilă.

Prin urmare,

Tribunalul a apreciat că, prin admiterea acțiunii în revendicare, contractul de

vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a

fost implicit desființat, în sensul că a fost lipsit de efecte juridice.

A mai reținut

tribunalul, că prin caducitatea se înțelege acea cauză de ineficacitate ce

constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte

datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este

independentă de voința autorului actului juridic. Astfel, caducitatea presupune

un act juridic valabil încheiat, ce produce efecte numai pentru viitor și o

cauză ulterioară încheierii actului juridic, iar împrejurarea care determină

caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic.

Tribunalul a apreciat

că, spre deosebire de nulitate, caducitatea este acea cauză de ineficacitate a

unui act juridic valabil încheiat, care însă nu a produs încă efecte (ceea ce

nu este situația din prezentul dosar). Prin urmare, având în vedere că, fiind

vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, efectele acestuia se produc la

momentul realizării acordului de voință, fiind un contract cu executare uno

ictu, în speță, astfel că, în speță, nu operează sancțiunea caducității.

Având în vedere toate

considerentele mai sus precizate, a apreciat tribunalul că nu se poate constata

nici așa-numita „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamant cu SC C. SA, astfel cum s-a solicitat de către reclamant, în

subsidiar, în cadrul precizării cererii de chemare în judecată, întrucât se

consideră că această ineficacitate a contractului respectiv, de lipsite de

efecte juridice a acestuia, a intervenit prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142

din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosar nr. 3797/2006,

fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) al Legii nr.

10/2001, republicată.

Împotriva sentinței

civile nr. 4015 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Prahova au declarat apel atât

reclamantul A.C., cât și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice în

numele Ministerului Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 84 din 19

noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești s-a admis apelul reclamantului, s-a

schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul că a fost stabilit

cuantumul cheltuielilor de judecată la 1800 lei, fiind menținute restul

dispozițiilor sentinței.

De

asemenea, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului

Ministerului Finanțelor

Publice și a fost obligat acest pârât și SC C.T. SA Ploiești la plata sumei de

2.000 lei cheltuieli de judecată în apel față de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Deși

apelantul susține că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere

din precizarea la acțiune având ca obiect constatarea desființării contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, considerând că acest

contract a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri, dispusă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1142/2006

a Curții de Apel Ploiești, Curtea va reține că această critică este nefondată

întrucât caducitatea

este determinată de un eveniment independent de voința sau de culpa

părților,care survine după încheierea valabilă a actului și care împiedică

producerea efectelor sale.

În cauza de față nu

se poate susține că lipsirea de efecte juridice a actului de înstrăinare în

litigiu este determinat de un eveniment independent de voința sau de culpa

părților.

Susținerea apelantei

că acest act juridic, deși nedesființat până în prezent, nu mai poate produce nici

un efect, întrucât de la data pronunțării deciziei nr. 1142/2006 a Curții de

Apel Ploiești, acest act juridic nu a mai conferit defunctei reclamante calitatea

de proprietar, acesta devenind caduc, urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât

nu sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus.

Critica apelantului

în sensul că argumentele motivării sunt preluate din practica judiciară depusă

în cauză de către pârâta SC C.T. SA (filele 55-60 dosar fond), a fost respinsă

ca nefondată, întrucât faptul că instanța a ajuns la aceeași părere cu cea

expusă în practica judiciară nu poate afecta legalitatea hotărârii.

Este adevărat că în art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor….”, însă o asemenea posibilitate de despăgubire

nu există în nicio normă anterioară, astfel că este vorba despre un drept subiectiv

creat prin Legea nr. 1/2009 și că termenul de prescripție a început să curgă de

la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Mai mult, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, operează de la data când aceste

contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Atâta timp cât în cauză

nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantului,

dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.

Susținerea

apelantului că instanța a schimbat practic temeiul juridic a acțiunii atunci

când a considerat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2

1

),

întrucât dispozițiile acestui articol se referă la condițiile pe care trebuie

să le îndeplinească chiriașii - cumpărători de bună credință ai imobilelor

retrocedate - pentru a avea prioritate la asigurarea unei locuințe din

fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale urmează a fi respinsă ca

nefondată, din moment ce instanța a invocat la filele 5-6 din sentință că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Nu se poate susține

că instanța de fond a dedus faptul că atâta vreme cât legiuitorul face vorbire

de contracte de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a admiterii unei

acțiuni în revendicare, a solicita - pe cale separată - așa cum a făcut

apelantul, constatarea desființării contratului pe cale judecătoreasca – este o

pretenție neîntemeiată, având în vedere faptul că, în considerente, s-a

menționat doar că „prin admiterea acțiunii în revendicare contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

implicit a fost desființat, în sensul de a fi lipsit de efecte juridice”.

De asemenea, în

considerente s-a mai menționat că „nu se poate constata nici așa numita

desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C.

SA, așa cum s-a solicitat de către reclamant în subsidiar, în cadrul precizării

cererii de chemare în judecată, întrucât se consideră că această ineficacitate

a contractului respectiv de lipsire de efecte juridice a acestuia a intervenit

prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de

Apel Ploiești, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001 republicată”.

Deși apelantul

susține că dreptul la acțiune privind acordarea prețului de piață se naște de

la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești prin care se

constată desființarea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea reține că o asemenea

posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, rezultă că este

vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 și că termenul de

prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Nu se poate reține că

instanța, prin respingerea capătului de cerere având ca obiect dreptul de a

solicita prețul de piață al imobilului ce se naște de la data rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești de desființare a contractului de

vânzare-cumpărare, a refuzat judecata, motivat de faptul că, oricum existența

hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare

"acoperă" și situația juridică invocată de recurent cu privire la

contractul său de vânzare-cumpărare, din moment ce instanța s-a pronunțat cu

privire la caducitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a

apreciat că este nefondat al doilea motiv de apel ce vizează faptul că instanța

de fond a respins capătul precizator de cerere privitor la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare invocând „principiul prezumției de lucru

judecat, care oprește repetarea judecații” (fila 7 sentința), întrucât, așa cum

s-a mai arătat, prin decizia nr. 2427 din 29 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, referitor la contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de apelant cu SC C. SA, că acesta este cumpărător

de bună-credință, ca urmare a faptului că a încheiat contract de

vânzare-cumpărare la 17 ianuarie 1978, în timp ce reclamantul a introdus

acțiunea de chemare în judecată a Consiliului Local la 4 ianuarie 1997, pe cale

acțiunii în revendicare, deci ulterior încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut, că

este nefondată și critica privind neobligarea pârâtului Ministerului Finanțelor

Publice, alături de pârâtul Statul Român (nu numai în calitate de reprezentant

al acestuia) la achitarea câtre reclamant a prețului de piață, așa cum a rezultat

din raportul de expertiză specialitatea construcții, întrucât, potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar.

Instanța de apel a

apreciat ca fondată critica în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de

judecată, având în vedere faptul că, chitanța nr. 10 din 8 iunie 2012, chiar

dacă nu poartă antetul cabinetului de avocatură în partea stângă a chitanței,

aceasta poartă ștampilă și semnătură, apreciindu-se că în cauză lipsa antetului

nu poate afecta valabilitatea acestei chitanțe, mai ales că este datată,

ștampilată și semnată.

Cu privire la apelul

formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice, în numele

Ministerului Finanțelor Publice, s-au reținut următoarele considerente:

Este

adevărat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările si

completările ulterioare”, însă Ministerul Finanțelor Publice este

reprezentantul statului, astfel cum se prevede în art. 25 din Decretul 31/1054

în vigoare la data introducerii acțiunii 25 februarie 2011, fiind abrogat prin

Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, ce a intrat în vigoare la data de 1

octombrie 2011.

Mai

mult, este de observat că apelul nu este formulat de Statul Român, ci de

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova, situație în care acest

minister nu poate invoca lipsa calității procesuale pasive a Statului român,

pentru că, așa cum s-a mai arătat, Ministerul Finanțelor Publice nu este decât

un reprezentant al statului.

Susținerea

apelantei că instanța de fond și-a însușit în totalitate susținerile

intimatului-reclamant, precum și concluziile raportului de expertiza

construcții întocmit în cauză, deși acesta trebuia să constituie numai un

element de convingere, ca toate celelalte mijloace de probă și că instanța de

fond a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, a fost apreciată

ca nefondată, întrucât nu se precizează ce dispoziții legale au fost

interpretate trunchiat și în ce constă nelegalitatea invocată.

Critica

ce vizează faptul că în mod greșit tribunalul a admis în parte acțiunea,

invocând în motivare faptul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant

cu SC C. SA a fost „desființat”, a devenit de fapt ineficace, ca urmare a

admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și că s-a făcut o

extindere nepermisă a unor prevederi legale instituite pentru reglementarea

unei anumite situații juridice, la o altă situație juridică, de asemenea, a

fost apreciată ca nefondată, întrucât acestea sunt considerentele instanței de

fond la chestiunea legată de desființarea contractului de vânzare cumpărare.

Instanța

de apel a apreciat că, dimpotrivă, în cauză sunt incidente disp. art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat în motivarea apelului declarat de

reclamant.

Motivul

de apel ce vizează motivarea instanței de fond, în sensul că în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 20 alin. (2

1

) ale Legii nr. 10/2001

, a fost apreciat ca nefondat, pentru că referirea

instanței la acest text de lege în primul rând nu poate afecta în nici un mod

legalitatea sentinței, iar pe de altă parte, referirea la acest articol se face

în coroborare cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Cu

privire la critica ce vizează modul de soluționare a excepției prescrierii

dreptului la acțiune invocata de apelantă, prin respingerea ei, s-a reținut de

către instanța de apel că dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/195 începe să curgă de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Deși

apelanta invocă dispozițiile art. 1337 C. civ., potrivit cărora vânzătorul este

obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiune totală sau parțială a

lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea

contractului,

aceasta obligație

revenindu-i, însă, numai daca sunt îndeplinite condițiile obligatorii impuse de

către legiuitor, s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

Codului civil, ci ale legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A.C. cât și pârâții SC C.T. SA

Ploiești, și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova.

Criticile de

nelegalitate aduse de reclamant hotărârii instanței de apel vizează următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantul A.C.

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

față de obiectul dedus judecății ce vizează constatarea caducității

contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu SC C. SA, și a desființării

acestuia și obligarea Statului Român la plata prețului de piață al imobilului.

Din această

perspectivă se susține că instanțele au făcut o confuzie între noțiunile de

prezumție de „lucru judecat” și de „autoritate de lucru judecat” raportat la

decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești.

În aceeași idee se

mai susține că, în materia valabilității contractului de vânzare – cumpărare,

funcționa prezumția de lucru judecat rezultat din decizia civilă nr. 2427/2002 a

Curții de Apel Ploiești, ce nu împiedica însă instanța de fond a constata că,

față de situația prezentă, în raport cu acțiunea în revendicarea adevăratului

proprietar, contractul de vânzare – cumpărare nu mai poate produce niciun efect

juridic, și ca atare se impune a se constata desființarea contractului de

vânzare – cumpărare.

O altă critică, adusă

de același reclamant hotărârii instanței de apel, vizează greșita respingere a

motivului de apel privind obligarea Ministerului de Finanțe în nume propriu la

plata prețului de piață a imobilului, fiind interpretate greșit dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv ale Deciziei nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul

legii.

În ce privește

recursul declarat de pârâta SC C.T. SA, criticile de nelegalitate vizează, în

temeiul art 304 pct 9 C. proc. civ., greșita obligare la plata cheltuielilor de

judecată în condițiile în care este incidentă excepția lipsei calității

procesual pasive.

Ca atare se susține

că, în condițiile lipsei calității procesuale pasive, nu putea fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care se solicită modificarea în

parte a deciziei în sensul respingerii cererii reclamantului privind obligarea

acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Se susține că, în mod

eronat, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a acestuia, că,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta stă în cauză în nume

propriu și nu pentru Statul Român și că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2007, în condițiile în care

contractul prin care reclamanta a dobândit proprietatea imobilului nu a fost

desființat printr-o hotărâre irevocabilă.

O altă critică

vizează greșita motivare a hotărârii prin raportare la dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, precum și greșita soluționare a excepției

prescrierii dreptului la acțiune.

Se mai susține că

acțiunea privind plata despăgubirilor rezultând din garanția contra evicțiunii

nu putea fi admisă având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de

legiuitor.

O altă critică

vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Este real că în anul

2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune (dos civ .nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată și pe reclamantul A.C., solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că titlul său de

proprietate asupra imobilului din litigiu este preferabil titlului de

proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie

obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia civilă nr.

1142/2006 a Curții de Apel Ploiești s-a admis recursul adevăratului proprietar al

imobilului din litigiu, I.M., s-a schimbat în tot sentința civilă nr. 7577/2005

a Judecătoriei Ploiești în sensul admiterii acțiunii în revendicare prin

compararea de titluri.

Este de reținut însă

că, anterior acțiunii în revendicare, a mai fost promovată și o acțiune în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare,

finalizată prin respingerea ei (definitiv și irevocabil) prin decizia civilă nr.

2427/2002 a Curții de Apel Ploiești.

Prezenta

acțiune înaintată de reclamantul A.C.

, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Ploiești - prin primar, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și SC

C. SA Ploiești, vizează obligarea pârâților la plata sumei de 500.001lei reprezentând

prețul de piață al imobilului situat în Ploiești, str. Anton Pann, județul

Prahova, precum și constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploiești.

Față de obiectul

desus judecății și de excepția lipsei calității procesual pasive invocată de recurentul

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova sunt de reținut următoarele aspecte:

Temeiul de drept al

acțiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării

prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de

lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare”.

Astfel

este de reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie

realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului,

ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în

raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract

de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul

imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu

rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a

admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

Astfel

că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3)

al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

) și

introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia că, nu în toate

cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens

larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr.

112/1995,

ci această valoare ar trebui

acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de

vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost

evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

Or, raportând cele

expuse la situația din cauză este de reținut că reclamantul a fost evins prin

efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparerea titlurilor.

Acțiunea

reclamantului fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr.

1/2009

, calitate procesuală pasivă o are

Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege,

care

prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) —

cazul cererii de față, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în

prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat,

Ministerul

Finanțelor

Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el

acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și

direct implicat în situația care a generat

pierderea

bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor

Publice, în

nume propriu.

Astfel,

Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu

valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice,

pe care, ulterior, le-a înstrăinat,

potrivit

Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru

bunul

astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa

cu fostul

proprietar

sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină

valoarea

de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și

anume

Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din

actul normativ,

reprezentarea

Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică

legitimarea de a sta în proces, în numele statului,

deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de

sumele de bani constând în prețul plătit de

cumpărătorii chiriași și din

care,

corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii

pierd

bunul.

Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al

sumelor de

bani

sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio

obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate

proprie.

De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954

privitor la

persoanele

fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în

care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligații.

El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca

atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în

raporturile în care participă în nume propriu,

fiind considerat subiect

distinct de drepturi și obligații, ca entitate

teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau

atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii,

neputând figura în

proces și nici în raporturile

juridice civile în absența unor

reprezentanți.

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică

implicată în

gestionarea

fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la

cumpărători, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, este firesc să

constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume

pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul,

acționând, însă, în numele statului, în

desfășurarea acestei activități.

De

asemenea, câtă vreme Ministerul Finanțelor Publice este persoana prevăzută de art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie prețul

reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se mai pune

problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, care,

justifică legitimare procesual pasivă,

pentru cele deja arătate.

Din

perspectiva celor expuse, se constată că sunt nefondate atât criticile

pârâtului

Ministerul Finanțelor

Publice,

legate de lipsa calității

procesual pasive, cât și criticile reclamantului legate de obligarea

Ministerul Finanțelor

Publice în nume propriu la plata prețului de

piață al imobilului.

Or, în condițiile legitimării procesual pasive a

pârâtului

Ministerul Finanțelor

Publice, se constată că

instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora pârâtul a fost obligat la

cheltuieli de judecată către reclamant, motiv pentru care criticile formulate

în acest sens de către pârât sunt nefondate.

Nici

critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 (în forma actuală ca urmare a modificării și completării

prin Legea nr. 1/2009), formulată de același pârât, nu este fondată în

condițiile în care din hotărârile judecătorești irevocabile sus evocate a

rezultat că la data încheierii contractulului de vânzare – cumpărare nu au fost

încălcate normele juridice în vigoare.

Nefondate

sunt și criticile legate de neîndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în

condițiile în care

acțiunea a fost în

temeiată

pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și

nu pe dispozițiile de drept comun în

materia

garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.).

De altfel, este de reținut că instituția garanției pentru

evicțiune

a vânzătorului,( astfel cum este reglementată de dreptul

comun),

nu este incidentă

în speța de față, din moment ce nu garanția pentru

evicțiune reprezintă

temeiul juridic

al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reține

nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice,

reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu

poate fi obligat la plata prețului,

fiind

terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată

în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca

parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția

legală fiind cea care îi

conferă calitatea de a efectua plata prețului,

în cazul temeiniciei cererii

de chemare în

judecată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma

actuală,

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale

căror contracte de

vânzare

- cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text

de lege, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent

Ministerul Finanțelor

Publice, din

fondul extrabugetar conținut în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995

cu modificăril