ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 1561/105/2011, reclamantul A.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești - prin primar, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și SC C. SA Ploiești, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caducitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploiești, cu obligarea pârâților la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în Ploiești, județul Prahova. În motivarea cererii, a arătat că, a dobândit apartamentul (alcătuit din 3 camere și dependințe) din Ploiești, str. Anton Pann, județul Prahova, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat cu SC C. SA Ploiești, fiind succesor cu titlu particular al statului.

În cursul anului 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune (nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată și pe reclamantul A.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că titlul său de proprietate asupra imobilului sus-menționat este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesia imobilul. Prin decizia nr. 1142 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, a fost admis recursul formulat de numita I.M., sentința recurată nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploiești, fiind schimbată, în sensul admiterii acțiunilor în revendicare conexate formulate de I.M.

Prin aceeași decizie, reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină proprietate imobilul din Ploiești, str. Anton Pann, jud. Prahova. În considerentele deciziei respective, s-a reținut că reclamantul a fost cumpărător de bună-credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar. De asemenea, a menționat reclamantul că, prin sentința civilă nr. 62/2000 pronunțată de Judecătoria Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute promovată de adevărata proprietară a imobilului, numita I.M. S-a susținut că, deși prin sentința civilă nr. 62/2000, contractul încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost menținut, acesta nu a mai produs efecte juridice atât timp cât decizia civilă nr. 1142/2006 a dispus retrocedarea acestui imobil către adevăratul proprietar.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1337, 1344, art. 6 pct. 1 din CEDO, art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 50, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 cu modificări. Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de despăgubire, ca urmare a evicțiunii totale suferite de reclamant. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile impuse de legiuitor. Astfel, a susținut că nu este îndeplinită condiția privitoare la cauza evicțiunii care trebuie să fie anterioară vânzării.

De altfel, chiar o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (decizia nr. 2427 din 29 noiembrie 2002 a CAP Ploiești) a stabilit pe de o parte valabilitatea titlului de proprietate în baza căruia statul a dobândit imobilul în litigiu, iar pe de altă parte valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului. Faptul că ulterior, aceeași curte de apel, în mod nelegal, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a dat câștig de cauză fostului proprietar, ignorând prevederile legale în materie, buna credință a reclamantului, constituie o cauză ulterioară încheierii contractului și nu poate fi privită ca un motiv pentru a i se impune plata despăgubirilor pentru evicțiune.

Mai mult decât atât, a susținut că nici prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite în cauză, astfel acesta prevăzând expres ca, contractul de vânzare-cumpărare în care era indicat prețul de piață să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caducității, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, efectele sale se produc la momentul realizării acordului de voință, astfel încât nu poate fi constatată caducitatea contractului, caz de ineficacitate care lovește un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului.

La data de 04 iulie 2011, reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și continuarea judecării cauzei pe fond. Pârâta SC C.T. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiat, iar cu privire la celălalt capăt de cerere, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a precizat că, în speță, contractul nu a fost încheiat cu SC C. SA, în calitate de proprietar, pentru sine, ci în calitate de unitate specializată în vânzarea locuințelor către populație, împuternicită fiind de statul român, care figura ca proprietar al imobilului la acea dată.

De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligația de restituire a prețului actualizat plătit de chiriașii care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, incumbă Ministerului Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din legea nr. 112/1995, prin intermediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova. A solicitat și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate, întrucât, prin declarația expresă dată în fața reprezentantului societății, reclamantul și-a asumat răspunderea pentru toate consecințele ce ar fi decurs din restituirea în natură a apartamentului către fostul proprietar.

Prin încheierea ședinței publice din data de 31 octombrie 2011, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin aceeași încheiere de ședință, a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri și a unei expertize în specialitatea construcții civile. La data de 07 martie 2012, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând, în subsidiar, în măsura respingerii primului capăt de cerere, să se constate desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, precum și introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanțelor Publice. În motivare, s-a precizat că, anterior promovării acțiunii în revendicare pe comparare de titluri, adevăratul proprietar, I.M., a promovat o acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant.

Această acțiune a fost respinsă definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 2427/2002. Pentru a nu se opune autoritatea de lucru judecat, reclamantul a precizat că nu a mai fost în măsură să promoveze o nouă acțiune în constatarea nulității absolute a aceluiași contract, însă este evident că nici contractul respectiv nu mai produce nici un efect juridic, de vreme de acțiunea prin comparare de titluri a fost admisă prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești, iar reclamantul nu mai ocupa din anul 2010 imobilul. Dreptul reclamantului de a obține valoarea de piață a apartamentului este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești care să constate că acest contract de vânzare-cumpărare este desființat.

Prin sentința civilă nr. 4015 din 18 iunie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.T. SA și a respins acțiunea formulată împotriva SC C.T. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea s-a admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A.C. și a dispus obligarea Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 228.850 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Ploiești, str. Anton Pann, jud. Prahova. A respins, capătul de cerere având ca obiect constatarea caducității, în subsidiar, desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de reclamant cu SC C. SA, ca neîntemeiat și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele considerente : Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.T. SA, a reținut următoarele: Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice, potrivit O.U.G. nr. 221/2008) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Iar potrivit alin. (2 1 ) al aceluiași articol, „cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxă de timbru”.

Prin urmare, calitate procesuală pasivă în cazul acțiunilor având ca obiect restituirea prețului actualizat, ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, revine Ministerului Finanțelor Publice, care are obligația de a face plata din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, au caracter special și se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, neputându-se invoca faptul că prețul actualizat ar trebui pretins de cumpărător de la unitatea vânzătoare, pe calea răspunderii pentru evicțiune, întrucât, în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu operează garanția pentru evicțiune.

Astfel, pentru a putea opera garanția contra evicțiunii, ar fi fost necesar nu numai să se fi produs o tulburare de drept, care să fi fost anterioară vânzării, dar și ca dobânditorul să nu fi cunoscut pericolul evicțiunii, or, desființarea contractului de vânzare-cumpărare pe cale judecătorească, în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, nu se putea face decât pentru nerespectarea dispozițiilor legale, iar în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, desființarea contractelor nu putea fi decât consecința relei-credințe a dobânditorilor la momentul contractării, ceea ce înseamnă acceptarea riscului evicțiunii și înlăturarea răspunderii vânzătorului.

A constatat tribunalul că, prin această reglementare, cu caracter speciale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând altei persoane, în speță Ministerul Finanțelor Publice, decât vânzătorul bunului, obligația de restituire a prețului vânzării. Astfel, statul a fost cel care a naționalizat abuziv bunul de la fostul proprietar, edictând ulterior norme care au permis închirierea bunului către terțe persoane și, în final, norme care au permis vânzarea acestuia către respectivii chiriași, încasând prețul acestor imobile și ar fi injust să se impună unității administrativ-teritoriale, care a avut în administrare respectivul imobil și care a fost obligată prin Legea nr. 112/1995 să-l înstrăineze chiriașilor, sarcina de a-i despăgubi pe reclamanți.

A mai reținut t ribunalul că sumele încasate din vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 nu au fost însușite de unitățile administrativ-teritoriale, care au avut calitatea de vânzători în contracte, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. A apreciat judecătorul fondului că Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată în proces drept reprezentant al statului, întrucât acesta, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel, ca principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, și în temeiul principiilor de drept general acceptate și al principiilor internaționale la care România a aderat, prin semnarea CEDO, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietatea privată. Față de aceste considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.T. SA și a respins acțiunea formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat cu SC C. SA, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, situat în Ploiești, str. Anton Pann, județul Prahova. În cursul anului 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune, prin care l-a chemat în judecată și pe reclamantul din prezenta cauză, cu motivarea că titlul său de proprietate asupra imobilului sus-menționat este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesia imobilul. Acțiunea formulată de numita I.M. a format obiectul dosarului nr. 3797/281/2006 al Judecătoriei Ploiești.

Prin decizia nr. 1142 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești, a fost admis recursul formulat de numita I.M., sentința recurată nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploiești, fiind schimbată, în sensul admiterii acțiunilor în revendicare conexate formulate de I.M. Prin aceeași decizie, reclamantul din prezenta cauză a fost obligat să-i lase recurentei în deplină proprietate imobilul din Ploiești, str. Anton Pann, jud. Prahova. A constatat tribunalul că, reclamantul a fost cumpărător de bună credință al imobilului dar, dat fiind faptul că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar, Statul Român, această situație nu poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

În considerentele deciziei respective, s-a reținut că reclamantul a fost cumpărător de bună-credință, întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar. S-a reținut că, anterior promovării de către numita I.M. a acțiunii în comparare de titluri, în care a fost pronunțată decizia nr. 1142/2006, aceasta a promovat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, acțiune respinsă prin sentința civilă nr. 62/2000 a Judecătoriei Ploiești, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

În urma interpretării gramaticale a dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus de pct. 8 al art. I din Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 („în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”), se ajunge la concluzia că legiuitorul, atunci când vorbește despre desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 are în vedere contractele desființate ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare sau a unei acțiuni în revendicare.

Tribunalul a apreciat că interpretarea logică a dispozițiilor art. 50 1 coroborate pe art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată, este aceea că desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 vizează doar acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Prin urmare, a reținut instanța de fond că nu se poate imagina o ipoteză în care contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și totuși să fie desființat prin admiterea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât temeiul desființării contractelor de vânzare-cumpărare este art. 45 alin. (2) din legea nr. 10/2001 rep., („actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”), iar potrivit art. 45 alin. (1) din același act normativ, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

A considerat judecătorul fondului că dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 pierd dreptul de proprietate, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare inițiate de fostul proprietar al imobilului. În această situație, practica judecătorească a considerat că și acestor cazuri le sunt aplicabile dispozițiile sus-menționate, întrucât, pe de o parte, prețul achitat de chiariașii-cumpărători a ajuns într-un fond special constituit la nivelul MFP, conform Legii nr. 112/1995, vânzătorul, semnatar al actului de vânzare-cumpărare, neîncasând efectiv nicio sumă de bani. Un alt argument în sprijinul acestei opinii este și acela că, prin modalitatea desființării contractelor ori a pierderii procesului în cadrul acțiunii în revendicare, chiriașii-cumpărători pierd în totalitate bunul, fiind evinși total.

Din acest punct de vedere, Tribunalul a apreciat că ceea ce s-a dorit a fost repunerea părților în situația anterioară într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată. Pe de altă parte, dispozițiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzută la alin. (2) și în cea prevăzută la alin. (2 1 ) al aceluiași articol din Legea nr. 10/2001 republicată, contractele sunt desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz, dacă nu a existat o fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desființarea lor. Întrucât o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și în baza disp.

art. 3 C. civ., art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară. De asemenea, se au în vedere și prevederile art. 6 CEDO, în conformitate cu care este necesar să se asigure părților un proces echitabil. Având în vedere aceste aspecte, Tribunalul a considerat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost „desființat”, a devenit de fapt ineficace, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri formulată de numita I.M., dispusă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosar nr. 3797/2006.

Mai mult decât atât, în baza principiului prezumției de lucru judecat, care oprește repetarea judecății, impunând consecvența în judecată (ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o alta). Tribunalul consideră că, în cadrul acestui proces, nici nu se mai putea analiza validitatea sau nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în cauză, din moment ce chestiunea validității acestuia fusese deja analizată în cadrul dosarului având ca obiect constatarea nulității absolute a acestuia și în care se pronunțase irevocabil Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 2427/2002, precum și faptul că acest contract a fost lipsit de efecte juridice prin admiterea revendicării prin comparare de titluri prin decizia Curții de Apel Ploiești, nr. 1142/2006, rămasă irevocabilă.

Prin urmare, Tribunalul a apreciat că, prin admiterea acțiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost implicit desființat, în sensul că a fost lipsit de efecte juridice. A mai reținut tribunalul, că prin caducitatea se înțelege acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este independentă de voința autorului actului juridic. Astfel, caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, ce produce efecte numai pentru viitor și o cauză ulterioară încheierii actului juridic, iar împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic.

Tribunalul a apreciat că, spre deosebire de nulitate, caducitatea este acea cauză de ineficacitate a unui act juridic valabil încheiat, care însă nu a produs încă efecte (ceea ce nu este situația din prezentul dosar). Prin urmare, având în vedere că, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare, efectele acestuia se produc la momentul realizării acordului de voință, fiind un contract cu executare uno ictu, în speță, astfel că, în speță, nu operează sancțiunea caducității.

Având în vedere toate considerentele mai sus precizate, a apreciat tribunalul că nu se poate constata nici așa-numita „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, astfel cum s-a solicitat de către reclamant, în subsidiar, în cadrul precizării cererii de chemare în judecată, întrucât se consideră că această ineficacitate a contractului respectiv, de lipsite de efecte juridice a acestuia, a intervenit prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosar nr. 3797/2006, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) al Legii nr. 10/2001, republicată.

Împotriva sentinței civile nr. 4015 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Prahova au declarat apel atât reclamantul A.C., cât și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice în numele Ministerului Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 84 din 19 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești s-a admis apelul reclamantului, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul că a fost stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată la 1800 lei, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. De asemenea, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerului Finanțelor Publice și a fost obligat acest pârât și SC C.T. SA Ploiești la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel față de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Deși apelantul susține că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere din precizarea la acțiune având ca obiect constatarea desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, considerând că acest contract a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, dispusă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești, Curtea va reține că această critică este nefondată întrucât caducitatea este determinată de un eveniment independent de voința sau de culpa părților,care survine după încheierea valabilă a actului și care împiedică producerea efectelor sale.

În cauza de față nu se poate susține că lipsirea de efecte juridice a actului de înstrăinare în litigiu este determinat de un eveniment independent de voința sau de culpa părților. Susținerea apelantei că acest act juridic, deși nedesființat până în prezent, nu mai poate produce nici un efect, întrucât de la data pronunțării deciziei nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești, acest act juridic nu a mai conferit defunctei reclamante calitatea de proprietar, acesta devenind caduc, urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus. Critica apelantului în sensul că argumentele motivării sunt preluate din practica judiciară depusă în cauză de către pârâta SC C.T.

SA (filele 55-60 dosar fond), a fost respinsă ca nefondată, întrucât faptul că instanța a ajuns la aceeași părere cu cea expusă în practica judiciară nu poate afecta legalitatea hotărârii. Este adevărat că în art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor….”, însă o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, astfel că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 și că termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Mai mult, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, operează de la data când aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Atâta timp cât în cauză nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantului, dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.

Susținerea apelantului că instanța a schimbat practic temeiul juridic a acțiunii atunci când a considerat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ), întrucât dispozițiile acestui articol se referă la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească chiriașii - cumpărători de bună credință ai imobilelor retrocedate - pentru a avea prioritate la asigurarea unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale urmează a fi respinsă ca nefondată, din moment ce instanța a invocat la filele 5-6 din sentință că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Nu se poate susține că instanța de fond a dedus faptul că atâta vreme cât legiuitorul face vorbire de contracte de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, a solicita - pe cale separată - așa cum a făcut apelantul, constatarea desființării contratului pe cale judecătoreasca – este o pretenție neîntemeiată, având în vedere faptul că, în considerente, s-a menționat doar că „prin admiterea acțiunii în revendicare contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 implicit a fost desființat, în sensul de a fi lipsit de efecte juridice”.

De asemenea, în considerente s-a mai menționat că „nu se poate constata nici așa numita desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA, așa cum s-a solicitat de către reclamant în subsidiar, în cadrul precizării cererii de chemare în judecată, întrucât se consideră că această ineficacitate a contractului respectiv de lipsire de efecte juridice a acestuia a intervenit prin decizia civilă irevocabilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 republicată”.

Deși apelantul susține că dreptul la acțiune privind acordarea prețului de piață se naște de la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești prin care se constată desființarea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea reține că o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, rezultă că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 și că termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Nu se poate reține că instanța, prin respingerea capătului de cerere având ca obiect dreptul de a solicita prețul de piață al imobilului ce se naște de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, a refuzat judecata, motivat de faptul că, oricum existența hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare "acoperă" și situația juridică invocată de recurent cu privire la contractul său de vânzare-cumpărare, din moment ce instanța s-a pronunțat cu privire la caducitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a apreciat că este nefondat al doilea motiv de apel ce vizează faptul că instanța de fond a respins capătul precizator de cerere privitor la desființarea contractului de vânzare-cumpărare invocând „principiul prezumției de lucru judecat, care oprește repetarea judecații” (fila 7 sentința), întrucât, așa cum s-a mai arătat, prin decizia nr. 2427 din 29 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelant cu SC C. SA, că acesta este cumpărător de bună-credință, ca urmare a faptului că a încheiat contract de vânzare-cumpărare la 17 ianuarie 1978, în timp ce reclamantul a introdus acțiunea de chemare în judecată a Consiliului Local la 4 ianuarie 1997, pe cale acțiunii în revendicare, deci ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut, că este nefondată și critica privind neobligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, alături de pârâtul Statul Român (nu numai în calitate de reprezentant al acestuia) la achitarea câtre reclamant a prețului de piață, așa cum a rezultat din raportul de expertiză specialitatea construcții, întrucât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar. Instanța de apel a apreciat ca fondată critica în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că, chitanța nr. 10 din 8 iunie 2012, chiar dacă nu poartă antetul cabinetului de avocatură în partea stângă a chitanței, aceasta poartă ștampilă și semnătură, apreciindu-se că în cauză lipsa antetului nu poate afecta valabilitatea acestei chitanțe, mai ales că este datată, ștampilată și semnată.

Cu privire la apelul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice, în numele Ministerului Finanțelor Publice, s-au reținut următoarele considerente: Este adevărat că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările si completările ulterioare”, însă Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul statului, astfel cum se prevede în art. 25 din Decretul 31/1054 în vigoare la data introducerii acțiunii 25 februarie 2011, fiind abrogat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Mai mult, este de observat că apelul nu este formulat de Statul Român, ci de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Prahova, situație în care acest minister nu poate invoca lipsa calității procesuale pasive a Statului român, pentru că, așa cum s-a mai arătat, Ministerul Finanțelor Publice nu este decât un reprezentant al statului. Susținerea apelantei că instanța de fond și-a însușit în totalitate susținerile intimatului-reclamant, precum și concluziile raportului de expertiza construcții întocmit în cauză, deși acesta trebuia să constituie numai un element de convingere, ca toate celelalte mijloace de probă și că instanța de fond a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, a fost apreciată ca nefondată, întrucât nu se precizează ce dispoziții legale au fost interpretate trunchiat și în ce constă nelegalitatea invocată.

Critica ce vizează faptul că în mod greșit tribunalul a admis în parte acțiunea, invocând în motivare faptul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA a fost „desființat”, a devenit de fapt ineficace, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și că s-a făcut o extindere nepermisă a unor prevederi legale instituite pentru reglementarea unei anumite situații juridice, la o altă situație juridică, de asemenea, a fost apreciată ca nefondată, întrucât acestea sunt considerentele instanței de fond la chestiunea legată de desființarea contractului de vânzare cumpărare. Instanța de apel a apreciat că, dimpotrivă, în cauză sunt incidente disp. art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum s-a arătat în motivarea apelului declarat de reclamant.

Motivul de apel ce vizează motivarea instanței de fond, în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2 1 ) ale Legii nr. 10/2001 , a fost apreciat ca nefondat, pentru că referirea instanței la acest text de lege în primul rând nu poate afecta în nici un mod legalitatea sentinței, iar pe de altă parte, referirea la acest articol se face în coroborare cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată. Cu privire la critica ce vizează modul de soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune invocata de apelantă, prin respingerea ei, s-a reținut de către instanța de apel că dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Deși apelanta invocă dispozițiile art. 1337 C. civ., potrivit cărora vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului, aceasta obligație revenindu-i, însă, numai daca sunt îndeplinite condițiile obligatorii impuse de către legiuitor, s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Codului civil, ci ale legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul A.C. cât și pârâții SC C.T. SA Ploiești, și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova. Criticile de nelegalitate aduse de reclamant hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel reclamantul A.C. susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus judecății ce vizează constatarea caducității contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu SC C. SA, și a desființării acestuia și obligarea Statului Român la plata prețului de piață al imobilului. Din această perspectivă se susține că instanțele au făcut o confuzie între noțiunile de prezumție de „lucru judecat” și de „autoritate de lucru judecat” raportat la decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești.

În aceeași idee se mai susține că, în materia valabilității contractului de vânzare – cumpărare, funcționa prezumția de lucru judecat rezultat din decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești, ce nu împiedica însă instanța de fond a constata că, față de situația prezentă, în raport cu acțiunea în revendicarea adevăratului proprietar, contractul de vânzare – cumpărare nu mai poate produce niciun efect juridic, și ca atare se impune a se constata desființarea contractului de vânzare – cumpărare. O altă critică, adusă de același reclamant hotărârii instanței de apel, vizează greșita respingere a motivului de apel privind obligarea Ministerului de Finanțe în nume propriu la plata prețului de piață a imobilului, fiind interpretate greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv ale Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii.

În ce privește recursul declarat de pârâta SC C.T. SA, criticile de nelegalitate vizează, în temeiul art 304 pct 9 C. proc. civ., greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care este incidentă excepția lipsei calității procesual pasive. Ca atare se susține că, în condițiile lipsei calității procesuale pasive, nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care se solicită modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii cererii reclamantului privind obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova vizează următoarele aspecte de nelegalitate: Se susține că, în mod eronat, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a acestuia, că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta stă în cauză în nume propriu și nu pentru Statul Român și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2007, în condițiile în care contractul prin care reclamanta a dobândit proprietatea imobilului nu a fost desființat printr-o hotărâre irevocabilă. O altă critică vizează greșita motivare a hotărârii prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și greșita soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune.

Se mai susține că acțiunea privind plata despăgubirilor rezultând din garanția contra evicțiunii nu putea fi admisă având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de legiuitor. O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că în anul 2004, numita I.M. a formulat la Judecătoria Ploiești o acțiune (dos civ .nr. 3797/281/2006) prin care a chemat în judecată și pe reclamantul A.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că titlul său de proprietate asupra imobilului din litigiu este preferabil titlului de proprietate al reclamantului din prezenta cauză, urmând ca acesta să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești s-a admis recursul adevăratului proprietar al imobilului din litigiu, I.M., s-a schimbat în tot sentința civilă nr. 7577/2005 a Judecătoriei Ploiești în sensul admiterii acțiunii în revendicare prin compararea de titluri. Este de reținut însă că, anterior acțiunii în revendicare, a mai fost promovată și o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare, finalizată prin respingerea ei (definitiv și irevocabil) prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești. Prezenta acțiune înaintată de reclamantul A.C.

, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești - prin primar, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și SC C. SA Ploiești, vizează obligarea pârâților la plata sumei de 500.001lei reprezentând prețul de piață al imobilului situat în Ploiești, str. Anton Pann, județul Prahova, precum și constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant cu SC C. SA Ploiești. Față de obiectul desus judecății și de excepția lipsei calității procesual pasive invocată de recurentul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova sunt de reținut următoarele aspecte: Temeiul de drept al acțiunii din prezentul litigiu, îl constituie dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Astfel este de reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ) și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situația din cauză este de reținut că reclamantul a fost evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparerea titlurilor. Acțiunea reclamantului fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009 , calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) — cazul cererii de față, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu. Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal. Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile în absența unor reprezentanți. Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități.

De asemenea, câtă vreme Ministerul Finanțelor Publice este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie prețul reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate. Din perspectiva celor expuse, se constată că sunt nefondate atât criticile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, legate de lipsa calității procesual pasive, cât și criticile reclamantului legate de obligarea Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu la plata prețului de piață al imobilului.

Or, în condițiile legitimării procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, se constată că instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată către reclamant, motiv pentru care criticile formulate în acest sens de către pârât sunt nefondate. Nici critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma actuală ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009), formulată de același pârât, nu este fondată în condițiile în care din hotărârile judecătorești irevocabile sus evocate a rezultat că la data încheierii contractulului de vânzare – cumpărare nu au fost încălcate normele juridice în vigoare.

Nefondate sunt și criticile legate de neîndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în condițiile în care acțiunea a fost în temeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.). De altfel, este de reținut că instituția garanției pentru evicțiune a vânzătorului,( astfel cum este reglementată de dreptul comun), nu este incidentă în speța de față, din moment ce nu garanția pentru evicțiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text de lege, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar conținut în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificăril