ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5540/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții A.C. și A.R. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, SC C. SA Ploiești, R.Ș.M. și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, solicitând Tribunalului Prahova, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 9438/2002, să constate nulitatea absolută a deciziilor prin care apartamentul nr. 7 din Ploiești, a fost preluat de stat din patrimoniul lor în baza Decretului nr. 223/1974, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament între pârâții SC C. SA și R.Ș.M. și să dispună repunerea în situația anterioară.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 516/2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanți, potrivit deciziei nr. 203/2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul nr. 5892/2003. Pentru a adopta această soluție, instanțele au reținut, în esență, următoarele: Pentru a recupera imobilul ce le-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 23/1974, reclamanții au formulat o acțiune în revendicare în anul 1998, acțiune respinsă prin sentința civilă nr. 1595/1999 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă și prin care s-a stabilit că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar reclamanții pot beneficia numai de despăgubiri în condițiile prevăzute de lege.

Trecerea imobilului cu titlu în patrimoniul statului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, iar vânzarea încheiată între stat și chiriaș a fost făcută cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind făcută nici o dovadă că această convenție ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamanților. Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții-reclamanți A.C. și A.R., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru motive prin care reiterează situația de fapt susținută în fazele procesuale anterioare, fără a indica vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuția părților, din oficiu, conform dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în sensul necompetenței materiale a tribunalului pentru soluționarea în primă instanță a cauzei deduse judecății. Temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată îl constituie dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând constatarea nulității deciziilor prin care imobilul compus din două camere și dependințe a fost preluat de stat și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”.

Textul instituie regula jurisdicției de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenței de atribuțiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă. Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei. În prezenta cauză, nici dispozițiile art. 2 C. proc. civ., nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparație.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001, (în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată) nu are semnificația juridică a unei norme de competență, derogatorie de la prevederile art. 1 C. proc. civ. De asemenea, valoarea imobilului (apartament cu două camere și dependințe), astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată și din evaluarea făcută de reclamanți prin cererea depusă la fila 63 din dosarul tribunalului, este cu mult inferioară celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în reglementarea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât nici criteriul valoric al obiectului litigiului nu justifică competența tribunalului pentru soluționarea în primă instanță a cauzei.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ. necompetența materială este de ordine publică, constatând incidența în cauză a cazului de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze hotărârile pronunțate de instanțele anterioare și, conform dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., să trimită cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții A.C. și A.R. împotriva deciziei nr. 203 din 1 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 516 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2006.