ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5540/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții A.C. și A.R. au chemat

în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, SC C. SA Ploiești, R.Ș.M.

și Consiliul Local al Municipiului Ploiești, solicitând Tribunalului Prahova,

pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 9438/2002, să constate

nulitatea absolută a deciziilor prin care apartamentul nr. 7 din Ploiești, a

fost preluat de stat din patrimoniul lor în baza Decretului nr. 223/1974, să

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament între

pârâții SC C. SA și R.Ș.M. și să dispună repunerea în situația anterioară.

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 516/2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanți, potrivit deciziei

nr. 203/2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul

nr. 5892/2003.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele au reținut, în esență, următoarele:

Pentru a recupera imobilul ce le-a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 23/1974, reclamanții au formulat o

acțiune în revendicare în anul 1998, acțiune respinsă prin sentința civilă nr.

1595/1999 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă și prin

care s-a stabilit că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu,

iar reclamanții pot beneficia numai de despăgubiri în condițiile prevăzute de

lege.

Trecerea imobilului cu titlu în

patrimoniul statului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în

procesul anterior, iar vânzarea încheiată între stat și chiriaș a fost făcută

cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind făcută nici o dovadă că această

convenție ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamanților.

Împotriva deciziei au declarat

recurs apelanții-reclamanți A.C. și A.R., criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică, pentru motive prin care reiterează situația de fapt susținută în

fazele procesuale anterioare, fără a indica vreunul din cazurile de casare sau

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

La termenul de dezbateri, Curtea a

pus în discuția părților, din oficiu, conform dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în

sensul necompetenței materiale a tribunalului pentru soluționarea în primă

instanță a cauzei deduse judecății.

Temeiul de drept invocat de

reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată îl constituie

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând constatarea

nulității deciziilor prin care imobilul compus din două camere și dependințe a

fost preluat de stat și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

nr. 128/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) C. proc. civ., judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile

și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”.

Textul instituie regula jurisdicției

de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că

restrângerea competenței de atribuțiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă

și limitativă. Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că,

în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în

mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă

instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispozițiile

art. 2 C. proc. civ., nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează

competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor prin care se solicită

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general

a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii

speciale de reparație.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001, (în

forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată) nu are

semnificația juridică a unei norme de competență, derogatorie de la prevederile

art. 1 C. proc. civ.

De asemenea, valoarea imobilului

(apartament cu două camere și dependințe), astfel cum rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată și din

evaluarea făcută de reclamanți prin cererea depusă la fila 63 din dosarul

tribunalului, este cu mult inferioară celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ., în reglementarea în vigoare la data introducerii cererii de

chemare în judecată, astfel încât nici criteriul valoric al obiectului

litigiului nu justifică competența tribunalului pentru soluționarea în primă

instanță a cauzei. Cum, potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ.

necompetența materială este de ordine publică, constatând incidența în cauză a

cazului de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea urmează să

admită recursul, să caseze hotărârile pronunțate de instanțele anterioare și,

conform dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., să trimită cauza spre

competentă soluționare în primă instanță la Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții A.C. și A.R. împotriva deciziei nr. 203 din 1 octombrie 2003 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia precum și sentința

nr. 516 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite

cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2006.