ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 9891 din 4 iulie 2002, Judecătoria Ploiești a respins atât excepțiile lipsei calității procesuale pasive și autorității lucrului judecat invocate de pârâți, cât și acțiunea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâții B.D., B.R., G.A., Consiliul Local al Municipiului Ploiești și SC C. SA Ploiești. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că problema modului în care a fost preluat imobilul de către stat nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece a fost soluționată definitiv și irevocabil în procesul care a avut ca obiect soluționarea plângerii formulate în contradictoriu cu comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data întocmirii actului, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001, privitoare la constatarea nulității absolute, nu sunt aplicabile. Prin decizia civilă nr. 1824 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Local Ploiești și apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, iar Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 480 din 12 martie 2003, a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâții B.D. și B.R., a casat hotărârile pronunțate de instanța de fond și cea de apel și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Ploiești.

Instanța de recurs a reținut, că nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., deoarece în procesele anterioare acțiunile au fost întemeiate pe art. 480 C. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar în prezenta cauză acțiunea s-a formulat în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001. Reține instanța de recurs, că dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B., trebuie analizat după cum se stabilește modul de preluare a bunului: - cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil și că instanța de rejudecare nu trebuie să mai facă trimitere la decizia civilă nr. 829 din 30 martie 1998 a Curții de Apel Ploiești, față de împrejurarea stabilită de CEDO, că prin soluțiile anterioare reclamantei i-a fost refuzat accesul la instanțe, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reține, că în raport cu modul în care a fost preluat imobilul se va soluționa și cererea care are ca obiect constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare. Rejudecând cauza, Judecătoria Ploiești, prin sentința civilă nr. 6881 din 22 septembrie 2003, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, B.R. și G.A., precum și excepția autorității lucrului judecat, invocată de pârâta SC C. SA Ploiești. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.E., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5 N din 10 septembrie 1996, încheiat între pârâții B.D. și SC C. SA Ploiești, a fost respinsă cererea care are ca obiect restituirea imobilului, situat în Ploiești, și au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantei suma de 8.900.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a primit de la părinții săi (V.P. și V.I.), prin actul dotal, autentificat sub nr. 157 din 20 ianuarie 1944, imobilul situat în Ploiești, compus din două corpuri de casă și terenul aferent. Imobilul a fost preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, deși reclamanta se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare. În anul 1950 aceasta era „soră infirmieră”, așa cum rezultă din Carnetul de Surori de Cruce Roșie a Republicii Populare Române numărul V/91, eliberat în anul 1949, înscris care se coroborează cu „Declarația globală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite sau asimilate lor” pe anul 1950. Reține instanța de fond, că imobilul a fost preluat de Statul Român abuziv, iar reclamanta și-a păstrat până în prezent calitatea de proprietar.

De aceea, la data vânzării imobilului, 10 septembrie 1996, statul nu avea calitatea de proprietar a bunului înstrăinat. Reclamanta a cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, contract care, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este lovit de nulitate absolută, afară de cazul în care a fost încheiat cu bună-credință. Reaua-credință a vânzătorului, care a preluat bunul fără titlu de la adevăratul proprietar și l-a înstrăinat în timp ce corpul B era revendicat de fostul proprietar, este indiscutabilă. În privința cumpărătorului B.D. operează prezumția de bună-credință care, fiind o prezumție simplă, poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă și reclamanta a făcut dovada că acesta a avut știință de situația imobilului.

Reclamanta, prin notificarea trimisă la data de 17 august 1996, i-a adus la cunoștință că se consideră proprietara întregului imobil (corp A și B), că statul deține bunul ilegal și că orice act de vânzare este nul de drept. Se reține, că reaua-credință a cumpărătorului rezultă și din faptul că cererea pentru cumpărarea bunului a fost formulată la data de 15 august 1996, anterior expirării termenului prevăzut de Legea nr. 112/1995 pentru atacarea hotărârii prin care comisia județeană de aplicare a acestei legi a dispus restituirea în natură a corpului A și plata de despăgubiri pentru corpul B. Prin urmare, fiind dovedită reaua-credință a ambelor părți, contractul de vânzare-cumpărare este nul, în temeiul art. 948 și art. 966 C. civ.

și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Referitor la cererea de restituire a imobilului, se reține că a fost formulată ca urmare a răspunsului Consiliului Local al Municipiului Ploiești că bunul fiind vândut, se va pronunța asupra cererii de restituire numai după o eventuală desființare a contractului. De aceea, întrucât reclamanta a ales să-și valorifice dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, capătul de cerere întemeiat pe dreptul comun se respinge, urmând ca aceasta să continue procedura reglementată de legea specială, putând contesta dispoziția ce urmează a fi emisă, în temeiul art. 24 alin. (7) din lege. În privința excepțiilor invocate de pârâte, se reține că sunt neîntemeiate, deoarece Consiliul Local al Municipiului Ploiești, B.R.

și G.A. au calitate procesuală și nu sunt îndeplinite condițiile înscrise în art. 1201 C. civ. Prin decizia civilă nr. 889 din 25 martie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești, B.D., B.R. și G.A. împotriva acestei hotărâri. Cu privire la apelul declarat de pârâți, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond, stabilind că reclamanta era exceptată de la naționalizare, a constatat că bunul a fost preluat fără titlu valabil. În privința bunei-credințe, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 1898 C. civ., în raport cu care dobânditorul este de rea-credință atunci când, cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Or, cu probele administrate la cererea reclamantei, a fost răsturnată prezumția bunei-credințe, deoarece la data încheierii contractului B.D. știa că statul nu deține bunul pe baza unui titlu valabil. Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc, la nr. 2820 din 7 august 1996, i s-a adus la cunoștință că statul deține imobilul, corp B, fără drept și că orice vânzare a bunului este nulă de drept. Reține instanța de apel, că este neîntemeiată și susținerea că se impunea a se dispune suspendarea judecării cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, până la rezolvarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, în plus, legea prevede că numai persoana îndreptățită poate renunța la judecarea cauzei sau, după caz, poate solicita suspendarea judecării ei.

Cu privire la apelul declarat de reclamantă, s-a reținut că soluția respingerii capătului de cerere având ca obiect restituirea imobilului este legală, pentru că situația în care se află reclamanta este prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, în art. 47 alin. (2). Reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului Ploiești, însă, formulând acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, procedura de restituire este suspendată de drept, existând pentru reclamantă obligația să înștiințeze persoana notificată după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.

Mai reține instanța de apel, că un alt argument pentru păstrarea soluției respingerii cererii de restituire este și acela că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv și deținute de persoanele arătate la art. 21 din lege, se face numai în temeiul legii speciale, fiind exclusă orice acțiune directă în justiție. Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs reclamanta și pârâții B.D., B.R., G.A. și Consiliul Local al Municipiului Ploiești. Reclamanta, invocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că în mod greșit a fost respinsă cererea de restituire a imobilului.

Arată recurenta, că instanța de fond a ignorat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede expres că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, precum și art. 13 alin. (1) din lege, care se referă la imobilele restituite prin hotărâre judecătorească. Susține recurenta, că motivele din acțiunea înregistrată la instanța de fond, în recurs la Curtea de Apel Ploiești, s-au coroborat cu hotărârea CEDO, fapt care a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Or, instanța de fond, deși reține că reclamanta nu a pierdut calitatea de proprietar, nu finalizează actul de justiție, trecând asupra autorității administrative sarcina rezolvării cererii.

În acest mod, au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Se mai reține, că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția pronunțată prin hotărârea apelată, cu motivarea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în natură este posibilă numai în temeiul acestei legi, deoarece odată eliminat blocajul dat de existența contractului nul, trebuie ieșit din restricțiile Legii nr.10/2001 referitoare la restituirea în natură a bunului. Este invocată și decizia Curții Constituționale nr. 482 din 11 decembrie 2002 și se cere să se constate că imobilul este deținut ilegal de terțe persoane fizice, față de care restituirea în natură nu poate fi refuzată.

Pârâții B.D., B.R. și G.A., fără să invoce vreun motiv de recurs, fac următoarele susțineri: - Greșit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, fără ca instanțele să analizeze actele în mod cronologic, pentru că reclamanta a cerut, în temeiul Legii nr. 112/1995, să-i fie restituit în natură întregul imobil, însă pentru corpul B ocupat de chiriași i-au fost acordate despăgubiri. După pronunțarea de către comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărârii nr. 35/1996, reclamanta a notificat pe chiriași și toate organele statului să nu se încheie contract de vânzare-cumpărare, până când nu sunt epuizate toate căile de atac împotriva acestei hotărâri. Or, contractul a fost încheiat în luna septembrie 1996, după ce s-a respins contestația formulată de reclamantă.

Arată recurenții, că actul a fost încheiat cu bună-credință, deoarece la data de 10 septembrie 1996 s-au asigurat că hotărârea judecătorească pronunțată în contestația formulată potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este definitivă. La acel moment, statul era proprietar aparent al bunului, și au avut credința că actul se încheie cu adevăratul proprietar. Legalitatea decretului de naționalizare trebuie apreciată la momentul aplicării lui și nu după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta-intimată invocă hotărârea CEDO, însă această instanță arată că „naționalizarea bunului s-a făcut în condițiile unei legi de perfectă aplicare la momentul naționalizării”. Chiar dacă s-ar aplica art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, acest fapt nu constituie un considerent care să ducă automat la constatarea relei-credințe a recurenților.

- Greșit s-a respins cererea de suspendare a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Susțin recurenții, că interpretarea dată de instanțe, în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care numai reclamanta poate solicita suspendarea, nu este corectă, deoarece acțiunea fiind promovată pe calea dreptului comun se aplică dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă și nu legea specială. Acțiunea fiind promovată anterior apariției Legii nr. 10/2001, instanța nu putea constata că nu se aplică dispozițiile dreptului comun.

Se susține, că cererea de suspendare a judecății a fost respinsă greșit, chiar și în raport cu art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că, potrivit textului, suspendarea poate fi cerută de oricare parte, iar suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea irevocabilă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impunea, pentru că acțiunea în constatarea nulității absolute reprezintă dreptul comun în materie, iar dispozițiile unei legi speciale se aplică cu precădere.

Referitor la posibilitatea instanțelor de a aprecia asupra valabilității preluării bunului, susțin recurenții, că legea intrând în vigoare în anul 1998, nu poate fi aplicată situațiilor juridice consumate în anul 1996. Într-un memoriu, aflat la dosar, pe care nu este menționată data formulării lui și nici data înregistrării la instanță, recurenții arată că instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi fost exceptată de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, doar pe baza unui carnet de cruce roșie, în raport cu care a fost inclusă în categoria „intelectuali”, deși trebuia să se rețină că, potrivit Decretului nr. 524/1955, erau exceptate de la naționalizare imobilele… provenite din muncă, iar de la reclamantă și familia sa, cu care locuia, s-au naționalizat 10 imobile, aceștia fiind încadrați la categoria „exploatatori de locuințe”.

Instanțele, ignorând acest fapt și împrejurările reținute prin hotărârea CEDO, au constatat greșit că reclamanta nu se încadra în Decretul nr. 92/1950. Se mai invocă, faptul că în procesele soluționate anterior s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale și că notificarea nu a fost primită niciodată de recurenți. În declarația de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Ploiești, se arată că imobilul care face obiectul litigiului a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, că prin hotărârea nr. 36/1996 comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a dispus restituirea în natură a corpului A, acordând despăgubiri pentru corpul B din imobil și se apreciază că încheierea contractului nr. 5/1996 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.

Mai susține recurentul, că prin hotărârea CEDO s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa despăgubiri pentru refuzul instanțelor de a soluționa acțiunea în revendicare, fără să fie anulat contractul de vânzare-cumpărare. Prin întâmpinările depuse la dosar de pârâții-intimați SC C. SA Ploiești, B.D., B.R. și G.A., s-a cerut să fie respins recursul declarat de reclamantă, iar prin întâmpinarea formulată de reclamantă, s-a invocat nemotivarea cererii de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Ploiești și s-a cerut să se respingă recursul declarat de pârâții B.D., B.R. și G.A. Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis, recursul declarat de pârâții B.D., B.R.

și G.A. va fi respins, iar recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Ploiești va fi constatat nul. Criticile formulate de reclamanta S.E. fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile înscrise în acest text sunt incidente în cauză. Reținând că restituirea în natură a bunului poate fi obținută de reclamantă numai prin continuarea și finalizarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă orice acțiune directă în justiție, instanța de fond și cea de apel au extins aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001 și la raporturile persoanei îndreptățite la restituire, cu terții dobânditori ai imobilului preluat abuziv, care dețin bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță.

Reclamanta a formulat acțiunea, prin care a cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5 N din 10 septembrie 1996 și să-i fie restituit imobilul înstrăinat prin acest contract, în contradictoriu cu: B.D. (cumpărătorul imobilului), B.R., G.A., SC C. SA Ploiești (vânzătoarea) și cu Consiliul Local al Municipiului Ploiești. Anterior formulării acțiunii, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului Ploiești, solicitând ca imobilul, corp B, situat în Ploiești, să-i fie restituit în natură, iar pentru garajul care a fost demolat să-i fie acordate despăgubiri. Consiliul Local al Municipiului Ploiești i-a comunicat că bunul a fost vândut de către SC C. SA Ploiești.

În cazul formulării acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, conform art. 47 alin. (2) din lege, procedura administrativă se suspendă de drept până la soluționarea acțiunii, însă această procedură este obligatorie și sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea ei, dacă acțiunea este formulată în contradictoriu cu persoanele juridice prevăzute de art. 20 și art. 21 din lege, care dețin imobilul preluat abuziv la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dacă însă imobilul preluat abuziv a fost înstrăinat și este deținut de cumpărători, cum este cazul în speță, terții dobânditori cu titlu particular pot fi acționați direct în justiție, deoarece, prin lege, nu este prevăzută notificarea acestora, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură a bunului.

Prin urmare, în cauză, suspendarea procedurii prealabile, declanșată prin notificarea primăriei, nu exclude dreptul reclamantei de a solicita, o dată cu cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, și restituirea imobilului de către terții dobânditori, în mâinile cărora se află bunul. De altfel, raportat la îndrumările date de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 480 din 12 martie 2003, au fost nesocotite și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece instanța de trimitere trebuia să rejudece cauza pe fond, analizând cererea de restituire și dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B, în raport cu modul de preluare a bunului – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil.

De aceea, se constată că soluția respingerii cererii de restituire a imobilului, fără a se intra în cercetarea fondului, pronunțată de prima instanță, păstrată de instanța de apel, este nelegală. Criticile formulate de pârâții B.D., B.R. și G.A., fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă, în raport cu susținerile recurenților, dispozițiile acestui text nu sunt incidente în cauză. Faptul că reclamanta a formulat și cerere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu exclude posibilitatea valorificării dreptului său asupra imobilului care face obiectul procesului, pe calea acțiunii în constatarea nulității contractului prin care imobilul preluat abuziv a fost înstrăinat, acțiune întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanța investită cu soluționarea acțiunii trebuie să se pronunțe asupra valabilității titlului de preluare a bunului, deoarece textul privește imobilele preluate de stat în baza unui titlu nevalabil.

Sub incidența art. 46 alin. (2) din lege, intră toate actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De aceea, corect prin hotărârile atacate s-a analizat valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului înstrăinat în anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul procesului și s-a reținut că preluarea s-a făcut fără titlu valabil. Imobilul care face obiectul procesului, dobândit de reclamantă prin actul dotal, autentificat sub nr. 157 din 20 ianuarie 1944, aflat la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploiești, a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la nr. 465 din anexa la decret.

Reclamanta însă nu se încadra în categoria persoanelor prevăzute de art. I din decret: industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți sau exploatatori de locuințe, ci, în calitatea ei de soră infirmieră, făcea parte din categoria persoanelor excluse de la aplicarea decretului care, în art. 11 prevede exceptarea de la naționalizare, prin raportare la categorii socio-profesionale determinate în mod generic și nu prin enumerarea exhaustivă a tuturor profesiilor. Faptul că în anexa la decretul de naționalizare sunt înscrise mai multe persoane cu numele V., de la care au fost preluate apartamentele situate la alte adrese decât imobilul preluat de la reclamantă, nu constituie dovada că reclamanta se încadra în categoria exploatatorilor de locuințe, așa cum susțin recurenții-pârâți.

Prin hotărârea CEDO, invocată de recurenți, nu s-a reținut că naționalizarea imobilului s-a făcut în condițiile legii, aplicată corect la data naționalizării. În considerentele hotărârii, aflată la dosarul nr. 1758/2003 al Curții de Apel Ploiești, se reține lipsa competenței Curții rationae temporis pentru a examina împrejurările naționalizării sau efectele continue produse de ea până la această dată și că evaluarea împrejurărilor dacă naționalizarea casei a fost făcută „fără titlu” este o situație de fapt pentru care competența aparține jurisprudenței naționale. Recurenții invocă și hotărârile pronunțate în procesele anterioare, însă, raportat la îndrumările date prin decizia de casare, rejudecând cauza, instanțele nu puteau să rețină valabilitatea titlului pe baza unor împrejurări stabilite în procesele anterioare.

În cazul imobilelor la care se referă art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a actului de înstrăinare este înlăturată, dacă acesta a fost încheiat cu bună-credință, însă reclamanta, care a adresat notificări, Consiliului Local al Municipiului Ploiești, comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și familiei D.B., a făcut dovada relei-credințe a pârâților-recurenți. Pentru dobânditorul bunului, conform art. 1898 C. civ., aplicabil prin analogie, „buna-credință” este credința cumpărătorului că vânzătorul avea toate însușirile prevăzute de lege pentru a-i transmite proprietatea. El este însă de rea-credință, dacă la momentul încheierii actului știa sau, cu minime diligențe, putea să știe că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în cauză, pârâții-recurenți, la data de 10 septembrie 1996, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, știau că titlul de proprietate al statului este contestat și că persoana de la care imobilul a fost preluat susține că statul, nu poate vinde bunul, deoarece prin notificarea din data de 9 august 1996 au fost avertizați că bunul este deținut ilegal de stat, că orice vânzare este nulă și că în cazul unei acțiuni în justiție nu vor putea invoca buna-credință. Recurenții-pârâți, în declarația de recurs, fără să conteste primirea notificării, au invocat buna lor credință, susținând că reclamanta, prin notificările trimise, a cerut să nu fie încheiat contractul până nu se epuizează toate căile de atac împotriva hotărârii nr. 35/1996, dată de comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, iar dreptul de a cumpăra bunul a fost valorificat prin încheierea contractului, după ce contestația formulată de reclamantă a fost respinsă.

Actele depuse la dosar atestă însă faptul că hotărârea nr. 35 din 17 iulie 1996 a fost contestată la data de 16 august 1996, iar Judecătoria Ploiești s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 8688 din 3 septembrie 1998. Reclamanta a folosit toate căile de atac, iar Curtea de Apel Ploiești a soluționat recursul prin decizia civilă nr. 1244 din 23 aprilie 1999. Prin urmare, la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare (10 septembrie 1996), procesul era în curs de judecată. De altfel, prin memoriul depus ulterior la dosar, recurenții susțin că nu au primit notificarea, însă dovada comunicării notificării se află la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploiești. Neîntemeiată este și critica privitoare la faptul că, în conformitate cu art. 244 alin. (1) C. proc.

civ., se impunea ca judecata cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare să fie suspendată, până la soluționarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata, când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Suspendarea judecății, în condițiile acestui text, este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanței de judecată, care poate lua măsura suspendării numai atunci când se poartă o altă judecată care privește existența unor chestiuni prejudiciabile, a căror soluționare ar avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării procesului.

Or, în cauză, nu se poartă o altă judecată și nici nu poate continua procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 decât după soluționarea cererii în constatarea nulității contractului de înstrăinare, deoarece, conform art. 47 alin. (2) din lege, acțiunea în justiție prin care se solicită constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, în condițiile art. 46, suspendă procedura de restituire începută în temeiul Legii nr. 10/2001 până la soluționarea litigiului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploiești este nul. Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1- 10 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul, înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În speță, pârâtul-recurent nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 și art. 304 C. proc. civ., pentru că în cererea de recurs, formulată în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., nu a indicat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. În declarația de recurs, înregistrată la instanță la data de 15 aprilie 2004, se fac susțineri cu caracter general referitoare la cererea adresată de reclamantă comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, la soluția pronunțată de comisie și la hotărârea CEDO și se apreciază că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea legii.

Deoarece aceste susțineri, nestructurate din punct de vedere juridic, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cererea de recurs formulată de acest pârât nu este susceptibilă de a fi examinată în fond. Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul declarat de reclamantă, se va casa în parte decizia atacată și conform art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., se va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceasta, urmând ca instanța de apel să procedeze conform art. 297 C. proc. civ. Restul dispozițiilor hotărârii, vor fi menținute. Recursul declarat de pârâții B.D., B.R. și G.A. va fi respins, iar recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploiești se va constata nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva deciziei civile nr. 889 din 25 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cererii de apel formulată de reclamantă. Menține restul dispozițiilor hotărârii. Respinge recursul declarat de pârâții B.D., B.R. și G.A. împotriva aceleiași hotărâri. Constată nul recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Ploiești împotriva aceleiași hotărâri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.