ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9891 din 4

iulie 2002, Judecătoria Ploiești a respins atât excepțiile lipsei calității

procesuale pasive și autorității lucrului judecat invocate de pârâți, cât și

acțiunea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâții B.D., B.R.,

G.A., Consiliul Local al Municipiului Ploiești și SC C. SA Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că problema modului în care a fost preluat imobilul

de către stat nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece a fost soluționată

definitiv și irevocabil în procesul care a avut ca obiect soluționarea

plângerii formulate în contradictoriu cu comisia județeană pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data întocmirii actului, iar

dispozițiile Legii nr. 10/2001, privitoare la constatarea nulității absolute,

nu sunt aplicabile.

Prin decizia civilă nr. 1824 din 5

decembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de Consiliul Local Ploiești și apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri, iar Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia civilă nr. 480 din 12 martie 2003, a admis recursurile declarate de

reclamantă și de pârâții B.D. și B.R., a casat hotărârile pronunțate de

instanța de fond și cea de apel și a trimis cauza spre rejudecare la

Judecătoria Ploiești.

Instanța de recurs a reținut, că nu

sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ., deoarece în procesele anterioare

acțiunile au fost întemeiate pe art. 480 C. civ. și pe dispozițiile Legii nr.

112/1995, iar în prezenta cauză acțiunea s-a formulat în raport cu art. 48 din

Legea nr. 10/2001.

Reține instanța de recurs, că

dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B., trebuie analizat după cum se

stabilește modul de preluare a bunului: - cu titlu, fără titlu sau fără titlu

valabil și că instanța de rejudecare nu trebuie să mai facă trimitere la

decizia civilă nr. 829 din 30 martie 1998 a Curții de Apel Ploiești, față de

împrejurarea stabilită de CEDO, că prin soluțiile anterioare reclamantei i-a

fost refuzat accesul la instanțe, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai reține, că în raport cu modul

în care a fost preluat imobilul se va soluționa și cererea care are ca obiect

constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare.

Rejudecând cauza, Judecătoria

Ploiești, prin sentința civilă nr. 6881 din 22 septembrie 2003, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Consiliul Local al

Municipiului Ploiești, B.R. și G.A., precum și excepția autorității lucrului

judecat, invocată de pârâta SC C. SA Ploiești.

S-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta S.E., s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 5 N din 10 septembrie 1996, încheiat între pârâții B.D.

și SC C. SA Ploiești, a fost respinsă cererea care are ca obiect restituirea

imobilului, situat în Ploiești, și au fost obligați pârâții să-i plătească

reclamantei suma de 8.900.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că reclamanta a primit de la părinții săi (V.P. și V.I.),

prin actul dotal, autentificat sub nr. 157 din 20 ianuarie 1944, imobilul

situat în Ploiești, compus din două corpuri de casă și terenul aferent.

Imobilul a fost preluat de stat prin

aplicarea Decretului nr. 92/1950, deși reclamanta se încadra în categoriile

exceptate de la naționalizare. În anul 1950 aceasta era „soră infirmieră”, așa

cum rezultă din Carnetul de Surori de Cruce Roșie a Republicii Populare Române

numărul V/91, eliberat în anul 1949, înscris care se coroborează cu „Declarația

globală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite sau asimilate lor”

pe anul 1950.

Reține instanța de fond, că imobilul

a fost preluat de Statul Român abuziv, iar reclamanta și-a păstrat până în

prezent calitatea de proprietar.

De aceea, la data vânzării

imobilului, 10 septembrie 1996, statul nu avea calitatea de proprietar a bunului

înstrăinat.

Reclamanta a cerut să se constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, contract care, potrivit art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este lovit de nulitate absolută, afară de

cazul în care a fost încheiat cu bună-credință.

Reaua-credință a vânzătorului, care

a preluat bunul fără titlu de la adevăratul proprietar și l-a înstrăinat în

timp ce corpul B era revendicat de fostul proprietar, este indiscutabilă.

În privința cumpărătorului B.D.

operează prezumția de bună-credință care, fiind o prezumție simplă, poate fi

răsturnată prin orice mijloc de probă și reclamanta a făcut dovada că acesta a

avut știință de situația imobilului.

Reclamanta, prin notificarea trimisă

la data de 17 august 1996, i-a adus la cunoștință că se consideră proprietara

întregului imobil (corp A și B), că statul deține bunul ilegal și că orice act

de vânzare este nul de drept.

Se reține, că reaua-credință a

cumpărătorului rezultă și din faptul că cererea pentru cumpărarea bunului a

fost formulată la data de 15 august 1996, anterior expirării termenului

prevăzut de Legea nr. 112/1995 pentru atacarea hotărârii prin care comisia

județeană de aplicare a acestei legi a dispus restituirea în natură a corpului

A și plata de despăgubiri pentru corpul B.

Prin urmare, fiind dovedită

reaua-credință a ambelor părți, contractul de vânzare-cumpărare este nul, în

temeiul art. 948 și art. 966 C. civ. și art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Referitor la cererea de restituire a

imobilului, se reține că a fost formulată ca urmare a răspunsului Consiliului

Local al Municipiului Ploiești că bunul fiind vândut, se va pronunța asupra

cererii de restituire numai după o eventuală desființare a contractului.

De aceea, întrucât reclamanta a

ales să-și valorifice dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar

în temeiul Legii nr. 10/2001, capătul de cerere întemeiat pe dreptul comun se

respinge, urmând ca aceasta să continue procedura reglementată de legea

specială, putând contesta dispoziția ce urmează a fi emisă, în temeiul art. 24

alin. (7) din lege.

În privința excepțiilor invocate de

pârâte, se reține că sunt neîntemeiate, deoarece Consiliul Local al

Municipiului Ploiești, B.R. și G.A. au calitate procesuală și nu sunt

îndeplinite condițiile înscrise în art. 1201 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 889 din 25

martie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins apelurile declarate de

reclamantă și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești, B.D., B.R.

și G.A. împotriva acestei hotărâri.

Cu privire la apelul declarat de

pârâți, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pe dispozițiile art. 46

din Legea nr. 10/2001, iar instanța de fond, stabilind că reclamanta era

exceptată de la naționalizare, a constatat că bunul a fost preluat fără titlu

valabil. În privința bunei-credințe, sunt aplicabile, prin analogie,

dispozițiile art. 1898 C. civ., în raport cu care dobânditorul este de

rea-credință atunci când, cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu valabil. Or, cu probele administrate la cererea

reclamantei, a fost răsturnată prezumția bunei-credințe, deoarece la data

încheierii contractului B.D. știa că statul nu deține bunul pe baza unui titlu

valabil. Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc, la nr. 2820

din 7 august 1996, i s-a adus la cunoștință că statul deține imobilul, corp B,

fără drept și că orice vânzare a bunului este nulă de drept.

Reține instanța de apel, că este

neîntemeiată și susținerea că se impunea a se dispune suspendarea judecării

cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, până la rezolvarea notificării formulate în baza Legii nr.

10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și, în plus, legea prevede că numai persoana îndreptățită poate

renunța la judecarea cauzei sau, după caz, poate solicita suspendarea judecării

ei.

Cu privire la apelul declarat de

reclamantă, s-a reținut că soluția respingerii capătului de cerere având ca

obiect restituirea imobilului este legală, pentru că situația în care se află

reclamanta este prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, în art. 47 alin. (2).

Reclamanta s-a adresat cu notificare Primăriei Municipiului Ploiești, însă,

formulând acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

procedura de restituire este suspendată de drept, existând pentru reclamantă

obligația să înștiințeze persoana notificată după rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii.

Mai reține instanța de apel, că un

alt argument pentru păstrarea soluției respingerii cererii de restituire este

și acela că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv și deținute de

persoanele arătate la art. 21 din lege, se face numai în temeiul legii

speciale, fiind exclusă orice acțiune directă în justiție.

Împotriva acestor hotărâri au

declarat recurs reclamanta și pârâții B.D., B.R., G.A. și Consiliul Local al

Municipiului Ploiești.

Reclamanta, invocând motivul de

recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că în mod greșit a

fost respinsă cererea de restituire a imobilului.

Arată recurenta, că instanța de fond

a ignorat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede expres că

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar, pe care o exercită după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești, precum și art. 13 alin. (1) din lege, care se referă

la imobilele restituite prin hotărâre judecătorească.

Susține recurenta, că motivele din

acțiunea înregistrată la instanța de fond, în recurs la Curtea de Apel

Ploiești, s-au coroborat cu hotărârea CEDO, fapt care a determinat trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Or, instanța de fond, deși reține

că reclamanta nu a pierdut calitatea de proprietar, nu finalizează actul de

justiție, trecând asupra autorității administrative sarcina rezolvării cererii.

În acest mod, au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) ale Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Se mai reține, că în mod greșit

instanța de apel a menținut soluția pronunțată prin hotărârea apelată, cu

motivarea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea în

natură este posibilă numai în temeiul acestei legi, deoarece odată eliminat

blocajul dat de existența contractului nul, trebuie ieșit din restricțiile

Legii nr.10/2001 referitoare la restituirea în natură a bunului.

Este invocată și decizia Curții

Constituționale nr. 482 din 11 decembrie 2002 și se cere să se constate că

imobilul este deținut ilegal de terțe persoane fizice, față de care restituirea

în natură nu poate fi refuzată.

Pârâții B.D., B.R. și G.A., fără să

invoce vreun motiv de recurs, fac următoarele susțineri:

- Greșit s-a dispus anularea

contractului de vânzare-cumpărare, fără ca instanțele să analizeze actele în

mod cronologic, pentru că reclamanta a cerut, în temeiul Legii nr. 112/1995,

să-i fie restituit în natură întregul imobil, însă pentru corpul B ocupat de

chiriași i-au fost acordate despăgubiri.

După pronunțarea de către comisia

județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărârii nr. 35/1996, reclamanta

a notificat pe chiriași și toate organele statului să nu se încheie contract de

vânzare-cumpărare, până când nu sunt epuizate toate căile de atac împotriva

acestei hotărâri.

Or, contractul a fost încheiat în

luna septembrie 1996, după ce s-a respins contestația formulată de reclamantă.

Arată recurenții, că actul a fost

încheiat cu bună-credință, deoarece la data de 10 septembrie 1996 s-au asigurat

că hotărârea judecătorească pronunțată în contestația formulată potrivit

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este definitivă. La acel moment, statul era

proprietar aparent al bunului, și au avut credința că actul se încheie cu

adevăratul proprietar.

Legalitatea decretului de

naționalizare trebuie apreciată la momentul aplicării lui și nu după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta-intimată invocă

hotărârea CEDO, însă această instanță arată că „naționalizarea bunului s-a

făcut în condițiile unei legi de perfectă aplicare la momentul naționalizării”.

Chiar dacă s-ar aplica art. 6 alin. (3)

din Legea nr. 213/1998, acest fapt nu constituie un considerent care să ducă

automat la constatarea relei-credințe a recurenților.

- Greșit s-a respins cererea de

suspendare a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ.

Susțin recurenții, că interpretarea

dată de instanțe, în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în raport cu care numai reclamanta poate solicita

suspendarea, nu este corectă, deoarece acțiunea fiind promovată pe calea

dreptului comun se aplică dispozițiile Codului civil și ale Codului de

procedură civilă și nu legea specială. Acțiunea fiind promovată anterior

apariției Legii nr. 10/2001, instanța nu putea constata că nu se aplică

dispozițiile dreptului comun.

Se susține, că cererea de suspendare

a judecății a fost respinsă greșit, chiar și în raport cu art. 47 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pentru că, potrivit textului, suspendarea poate fi cerută de

oricare parte, iar suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea

irevocabilă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impunea, pentru că

acțiunea în constatarea nulității absolute reprezintă dreptul comun în materie,

iar dispozițiile unei legi speciale se aplică cu precădere.

Referitor la posibilitatea

instanțelor de a aprecia asupra valabilității preluării bunului, susțin recurenții,

că legea intrând în vigoare în anul 1998, nu poate fi aplicată situațiilor

juridice consumate în anul 1996.

Într-un memoriu, aflat la dosar, pe

care nu este menționată data formulării lui și nici data înregistrării la

instanță, recurenții arată că instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi

fost exceptată de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950,

doar pe baza unui carnet de cruce roșie, în raport cu care a fost inclusă în

categoria „intelectuali”, deși trebuia să se rețină că, potrivit Decretului nr.

524/1955, erau exceptate de la naționalizare imobilele… provenite din muncă,

iar de la reclamantă și familia sa, cu care locuia, s-au naționalizat 10

imobile, aceștia fiind încadrați la categoria „exploatatori de locuințe”.

Instanțele, ignorând acest fapt și

împrejurările reținute prin hotărârea CEDO, au constatat greșit că reclamanta

nu se încadra în Decretul nr. 92/1950.

Se mai invocă, faptul că în procesele

soluționate anterior s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu

valabil, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești a dispus neînceperea

urmăririi penale și că notificarea nu a fost primită niciodată de recurenți.

În declarația de recurs formulată de

Consiliul Local al Municipiului Ploiești, se arată că imobilul care face

obiectul litigiului a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, că

prin hotărârea nr. 36/1996 comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a dispus

restituirea în natură a corpului A, acordând despăgubiri pentru corpul B din

imobil și se apreciază că încheierea contractului nr. 5/1996 s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale. Mai susține recurentul, că prin hotărârea

CEDO s-a stabilit dreptul reclamantei de a încasa despăgubiri pentru refuzul

instanțelor de a soluționa acțiunea în revendicare, fără să fie anulat

contractul de vânzare-cumpărare.

Prin întâmpinările depuse la dosar

de pârâții-intimați SC C. SA Ploiești, B.D., B.R. și G.A., s-a cerut să fie respins

recursul declarat de reclamantă, iar prin întâmpinarea formulată de reclamantă,

s-a invocat nemotivarea cererii de recurs formulată de Consiliul Local al

Municipiului Ploiești și s-a cerut să se respingă recursul declarat de pârâții B.D.,

B.R. și G.A.

Pentru considerentele la care ne vom

referi în continuare, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis,

recursul declarat de pârâții B.D., B.R. și G.A. va fi respins, iar recursul

declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Ploiești va fi constatat

nul.

Criticile formulate de reclamanta S.E.

fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile

înscrise în acest text sunt incidente în cauză.

Reținând că restituirea în natură a

bunului poate fi obținută de reclamantă numai prin continuarea și finalizarea

procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă orice

acțiune directă în justiție, instanța de fond și cea de apel au extins

aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001

și la raporturile persoanei îndreptățite la restituire, cu terții dobânditori

ai imobilului preluat abuziv, care dețin bunul în baza unui contract de

vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță.

Reclamanta a formulat acțiunea, prin

care a cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5 N

din 10 septembrie 1996 și să-i fie restituit imobilul înstrăinat prin acest

contract, în contradictoriu cu: B.D. (cumpărătorul imobilului), B.R., G.A., SC C.

SA Ploiești (vânzătoarea) și cu Consiliul Local al Municipiului Ploiești.

Anterior formulării acțiunii,

conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanta s-a adresat cu notificare

Primăriei Municipiului Ploiești, solicitând ca imobilul, corp B, situat în

Ploiești, să-i fie restituit în natură, iar pentru garajul care a fost demolat

să-i fie acordate despăgubiri. Consiliul Local al Municipiului Ploiești i-a

comunicat că bunul a fost vândut de către SC C. SA Ploiești.

În cazul formulării acțiunii,

întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, conform art. 47 alin.

(2) din lege, procedura administrativă se suspendă de drept până la

soluționarea acțiunii, însă această procedură este obligatorie și sesizarea

instanței competente se poate face numai după îndeplinirea ei, dacă acțiunea

este formulată în contradictoriu cu persoanele juridice prevăzute de art. 20 și

art. 21 din lege, care dețin imobilul preluat abuziv la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dacă însă imobilul preluat abuziv a

fost înstrăinat și este deținut de cumpărători, cum este cazul în speță, terții

dobânditori cu titlu particular pot fi acționați direct în justiție, deoarece,

prin lege, nu este prevăzută notificarea acestora, sub sancțiunea pierderii

dreptului de a solicita restituirea în natură a bunului.

Prin urmare, în cauză, suspendarea

procedurii prealabile, declanșată prin notificarea primăriei, nu exclude

dreptul reclamantei de a solicita, o dată cu cererea de anulare a contractului

de vânzare-cumpărare, și restituirea imobilului de către terții dobânditori, în

mâinile cărora se află bunul.

De altfel, raportat la îndrumările

date de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 480 din 12 martie

2003, au fost nesocotite și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece

instanța de trimitere trebuia să rejudece cauza pe fond, analizând cererea de

restituire și dreptul reclamantei de a primi imobilul corp B, în raport cu

modul de preluare a bunului – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil.

De aceea, se constată că soluția

respingerii cererii de restituire a imobilului, fără a se intra în cercetarea

fondului, pronunțată de prima instanță, păstrată de instanța de apel, este

nelegală.

Criticile formulate de pârâții B.D.,

B.R. și G.A., fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă, în

raport cu susținerile recurenților, dispozițiile acestui text nu sunt incidente

în cauză.

Faptul că reclamanta a formulat și

cerere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu exclude posibilitatea

valorificării dreptului său asupra imobilului care face obiectul procesului, pe

calea acțiunii în constatarea nulității contractului prin care imobilul preluat

abuziv a fost înstrăinat, acțiune întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, iar instanța investită cu soluționarea acțiunii trebuie să se pronunțe

asupra valabilității titlului de preluare a bunului, deoarece textul privește

imobilele preluate de stat în baza unui titlu nevalabil.

Sub incidența art. 46 alin. (2) din

lege, intră toate actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, având ca

obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, încheiate până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De aceea, corect prin hotărârile

atacate s-a analizat valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului

înstrăinat în anul 1996 prin contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul

procesului și s-a reținut că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.

Imobilul care face obiectul

procesului, dobândit de reclamantă prin actul dotal, autentificat sub nr. 157

din 20 ianuarie 1944, aflat la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploiești,

a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 92/1950, fiind înscris la nr.

465 din anexa la decret. Reclamanta însă nu se încadra în categoria persoanelor

prevăzute de art. I din decret: industriași, moșieri, bancheri, mari

comercianți sau exploatatori de locuințe, ci, în calitatea ei de soră

infirmieră, făcea parte din categoria persoanelor excluse de la aplicarea

decretului care, în art. 11 prevede exceptarea de la naționalizare, prin

raportare la categorii socio-profesionale determinate în mod generic și nu prin

enumerarea exhaustivă a tuturor profesiilor.

Faptul că în anexa la decretul de

naționalizare sunt înscrise mai multe persoane cu numele V., de la care au fost

preluate apartamentele situate la alte adrese decât imobilul preluat de la

reclamantă, nu constituie dovada că reclamanta se încadra în categoria

exploatatorilor de locuințe, așa cum susțin recurenții-pârâți.

Prin hotărârea CEDO, invocată de

recurenți, nu s-a reținut că naționalizarea imobilului s-a făcut în condițiile

legii, aplicată corect la data naționalizării. În considerentele hotărârii,

aflată la dosarul nr. 1758/2003 al Curții de Apel Ploiești, se reține lipsa

competenței Curții

rationae temporis

pentru a examina împrejurările

naționalizării sau efectele continue produse de ea până la această dată și că

evaluarea împrejurărilor dacă naționalizarea casei a fost făcută „fără titlu”

este o situație de fapt pentru care competența aparține jurisprudenței

naționale.

Recurenții invocă și hotărârile

pronunțate în procesele anterioare, însă, raportat la îndrumările date prin

decizia de casare, rejudecând cauza, instanțele nu puteau să rețină

valabilitatea titlului pe baza unor împrejurări stabilite în procesele

anterioare.

În cazul imobilelor la care se

referă art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a actului de

înstrăinare este înlăturată,

dacă acesta a fost încheiat cu bună-credință, însă

reclamanta, care a adresat notificări, Consiliului Local al Municipiului

Ploiești, comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și familiei D.B., a

făcut dovada relei-credințe a pârâților-recurenți. Pentru dobânditorul bunului,

conform art. 1898 C. civ., aplicabil prin analogie, „buna-credință” este

credința cumpărătorului că vânzătorul avea toate însușirile prevăzute de lege

pentru a-i transmite proprietatea. El este însă de rea-credință, dacă la

momentul încheierii actului știa sau, cu minime diligențe, putea să știe că

bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în cauză, pârâții-recurenți, la

data de 10 septembrie 1996, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

știau că titlul de proprietate al statului este contestat și că persoana de la

care imobilul a fost preluat susține că statul, nu poate vinde bunul, deoarece

prin notificarea din data de 9 august 1996 au fost avertizați că bunul este

deținut ilegal de stat, că orice vânzare este nulă și că în cazul unei acțiuni

în justiție nu vor putea invoca buna-credință.

Recurenții-pârâți, în declarația de

recurs, fără să conteste primirea notificării, au invocat buna lor credință,

susținând că reclamanta, prin notificările trimise, a cerut să nu fie încheiat

contractul până nu se epuizează toate căile de atac împotriva hotărârii nr.

35/1996, dată de comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, iar dreptul de a

cumpăra bunul a fost valorificat prin încheierea contractului, după ce

contestația formulată de reclamantă a fost respinsă.

Actele depuse la dosar atestă însă

faptul că hotărârea nr. 35 din 17 iulie 1996 a fost contestată la data de 16

august 1996, iar Judecătoria Ploiești s-a pronunțat prin sentința civilă nr.

8688 din 3 septembrie 1998. Reclamanta a folosit toate căile de atac, iar

Curtea de Apel Ploiești a soluționat recursul prin decizia civilă nr. 1244 din

23 aprilie 1999.

Prin urmare, la data când a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare (10 septembrie 1996), procesul era în

curs de judecată. De altfel, prin memoriul depus ulterior la dosar, recurenții

susțin că nu au primit notificarea, însă dovada comunicării notificării se află

la dosarul nr. 2206/2002 al Judecătoriei Ploiești.

Neîntemeiată este și critica

privitoare la faptul că, în conformitate cu art. 244 alin. (1) C. proc. civ.,

se impunea ca judecata cererii de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare să fie suspendată, până la soluționarea procedurii prevăzute

de Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc.

civ., instanța poate suspenda judecata, când dezlegarea pricinii atârnă în

totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul

unei alte judecăți.

Suspendarea judecății, în condițiile

acestui text, este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanței de

judecată, care poate lua măsura suspendării numai atunci când se poartă o altă

judecată care privește existența unor chestiuni prejudiciabile, a căror

soluționare ar avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării procesului.

Or, în cauză, nu se poartă o altă

judecată și nici nu poate continua procedura de restituire prevăzută de Legea

nr. 10/2001 decât după soluționarea cererii în constatarea nulității

contractului de înstrăinare, deoarece, conform art. 47 alin. (2) din lege,

acțiunea în justiție prin care se solicită constatarea nulității absolute a

actului de înstrăinare, în condițiile art. 46, suspendă procedura de restituire

începută în temeiul Legii nr. 10/2001 până la soluționarea litigiului prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recursul declarat de Consiliul Local

al Municipiului Ploiești este nul.

Potrivit art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art.

303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul

termenului de recurs, motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304

pct. 1- 10 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că

recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire

a părții poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva

recursul, înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin

identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor

critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs

invocat.

În speță, pârâtul-recurent nu s-a

conformat exigențelor cerute de art. 302 și art. 304 C. proc. civ., pentru că

în cererea de recurs, formulată în termenul prevăzut de art. 303 alin. (1) C.

proc. civ., nu a indicat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. și nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

În declarația de recurs,

înregistrată la instanță la data de 15 aprilie 2004, se fac susțineri cu

caracter general referitoare la cererea adresată de reclamantă comisiei de

aplicare a Legii nr. 112/1995, la soluția pronunțată de comisie și la hotărârea

CEDO și se apreciază că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea

legii.

Deoarece aceste susțineri, nestructurate

din punct de vedere juridic, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cererea de recurs formulată de acest pârât

nu este susceptibilă de a fi examinată în fond.

Pentru considerentele expuse, va fi

admis recursul declarat de reclamantă, se va casa în parte decizia atacată și

conform art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., se va trimite cauza

aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului declarat de aceasta, urmând ca

instanța de apel să procedeze conform art. 297 C. proc. civ.

Restul dispozițiilor hotărârii, vor

fi menținute.

Recursul declarat de pârâții B.D., B.R.

și G.A. va fi respins, iar recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului

Ploiești se va constata nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta S.E.

împotriva deciziei civile nr. 889 din 25 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Casează în parte decizia atacată și

trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cererii de apel formulată

de reclamantă.

Menține restul dispozițiilor

hotărârii.

Respinge recursul declarat de

pârâții B.D., B.R. și G.A. împotriva aceleiași hotărâri.

Constată nul recursul declarat de

Consiliul Local al Municipiului Ploiești împotriva aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.