ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5557/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5557/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2001)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 33 din 8 februarie
2000, Tribunalul Prahova a respins excepția privind necompetența materială, a
admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de Consiliul Județean
Prahova, Primăria Municipiului Ploiești, C.P., C.M., I.S.C. și I.C.M. și a
respins ca inadmisibilă acțiunea de retrocedare formulată de reclamanții M.M.A.,
M.D. și G.A.R.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de
fond a reținut că prin acțiunea precizată și completată, reclamanții au cerut
să se constate neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, trecerea abuzivă
în proprietatea statului a imobilului situat în Ploiești, și obligarea
pârâților să le lase în deplină proprietate, imobilul respectiv, întemeindu-și
pretențiile pe art. 480 și art. 481 C. civ., art. 16 și art. 36 din Constituția
din anul 1965, declarația universală a drepturilor omului și art. 6 din Legea
nr. 213/1998.
Pârâții au invocat mai multe excepții, dar au
pus concluzii numai pe excepțiile privind necompetența materială și autoritatea
de lucru judecat.
Excepția de necompetență nu este întemeiată,
deoarece valoarea bunului fiind mai mare de 150.000.000 lei competent să
soluționeze procesul în fond este tribunalul, însă excepția lucrului judecat
este întemeiată, pentru că părțile s-au judecat într-un proces având același
obiect și aceeași cauză, proces soluționat prin sentința civilă nr. 13527/1995
a Judecătoriei Ploiești.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr.
42 din 10 mai 2000, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei
sentințe, reținând că în mod corect prin sentința apelată s-a stabilit
incidența în cauză a dispozițiilor înscrise în art. 1201 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001,
Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat
sentința civilă nr. 33 din 8 februarie 2000 a Tribunalului Prahova și decizia
civilă nr. 42 din 10 mai 2000 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre
rejudecare Tribunalului Ploiești.
Instanța de recurs a reținut că nu sunt
îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 C. civ.
Nu există identitate de părți, deoarece, în
acțiunea care a format obiectul dosarului nr. 7320/1997 al Judecătoriei
Ploiești, C.P. nu a avut calitatea de pârât, iar cererea sa de intervenție în
interes propriu a fost anulată ca netimbrată și nu a fost încuviințată în
principiu.
În prezenta acțiune figurează ca pârâți C.P., C.M.,
I.S.C. și I.C.M., care nu au fost părți în primul proces.
Mai reține instanța de recurs, că nu există nici
identitate de cauză (temei juridic) între cele două acțiuni, pentru că prima
acțiune este întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și ale Decretului-lege
nr. 9/1989, pe când temeiul acțiunii din prezenta cauză îl constituie și
prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, text de lege în baza căruia
instanțele trebuiau să analizeze valabilitatea titlului de trecere în
proprietatea statului a bunului imobil.
Rejudecând cauza după casare, Tribunalul
Prahova, prin sentința civilă nr. 325 din 28 iunie 2002, a respins acțiunea, reținând
că imobilul proprietatea reclamanților a fost preluat de stat prin deciziile
nr. 925/1982 și 1201/1982, date în aplicarea Decretului nr. 223/1974. Casa a
fost închiriată pârâților C.P. și I.S.C. prin contracte de închiriere
prelungite succesiv.
La data de 17 iunie 1996 reclamanții au formulat
cerere de restituire în natură a imobilului, iar prin contractele nr. 536 și
537 din 13 decembrie 1996 imobilul a fost vândut chiriașilor în temeiul Legii
nr. 112/1995.
Cu privire la valabilitatea titlului de trecere
a bunului în proprietatea statului, se reține că preluarea s-a făcut în baza
unui titlu nevalabil, care încălca prevederile Constituției din 1965 și ale
Tratatelor și Convențiilor Internaționale la care România era parte, dar și în
cazul imobilelor preluate pe baza unui titlu care nu este valabil, nulitatea
contractelor de vânzare-cumpărare este înlăturată, pentru că actele s-au
încheiat cu bună-credință.
Reține instanța de fond, că este suficientă buna
credință a cumpărătorilor, care au cumpărat imobilul cu respectarea
dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr.
110 din 15 octombrie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți,
reținând că motivarea instanței de fond referitoare la nevalabilitatea
Decretului nr. 223/1974 (actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat
de stat) contravine situației de fapt stabilite în cauză, deoarece reclamanții
au mai învestit instanțele cu o acțiune asemănătoare, având ca obiect
neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 și revendicare, cerere respinsă
prin decizia civilă nr. 858 din 20 mai 1998.
Se reține, că reclamanții au formulat mai multe
cereri, cu temeiuri juridice diferite dar urmărind aceeași finalitate, iar
Curtea de Apel Ploiești, în decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2002 a conchis că
aspectele legate de nelegalitatea celor două decizii de trecere a imobilului în
proprietatea statului și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974 au fost
deja tranșate prin hotărârile anterioare și nu mai pot fi puse în discuție.
De aceea, Primăria Municipiului Ploiești a
invocat excepția autorității lucrului judecat, care nu este primită, pentru că
nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., dar în raport cu
considerentele expuse, critica formulată de apelanți că în mod greșit li s-a
respins acțiunea, deși s-a reținut nevalabilitatea actului de trecere a bunului
în proprietatea statului, este nefondată.
Nefondată este și susținerea privitoare la
nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece chiar dacă procesul
dintre reclamanți și autoritățile statului s-a desfășurat începând cu anul 1990
și reclamanții au făcut demersuri pentru a intra în posesia bunului,
contractele s-au încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 215/1995.
La data întocmirii actelor, cumpărătorilor li
s-au prezentat două decizii prin care imobilul a trecut în proprietatea
statului, iar susținerea apelanților că vânzarea s-a făcut cu intenția de a se
frauda legea și interesele acestora nu poate fi primită, dacă se are în vedere
faptul că parchetul, cercetând plângerea penală, a constatat că
vânzarea-cumpărarea s-a făcut în mod legal.
Se mai reține, că invocarea de către
reclamanții-apelanți a prevederilor art. 9
1
din Normele Metodologice
pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și a art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 11/1997
(care nu este incident în cauză) vizează de fapt nelegalitatea Decretului nr. 223/1974,
însă valabilitatea acestui act normativ, în baza căruia statul a intrat în
posesia bunului, a fost recunoscută de toate instanțele care au soluționat
cererile formulate de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs
reclamanții care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.,
formulează următoarele critici:
- Întrucât instanța de fond a
recunoscut nevalabilitatea titlului statului, reținând că dispozițiile
Decretului nr. 223/1974 nu constituie temei legal pentru preluarea bunului, iar
hotărârea a fost apelată doar de reclamanți, instanța de apel trebuia să se
pronunțe numai dacă există sau nu contrarietate între considerentele și
dispozitivul hotărârii. Instanța însă a reluat analiza problemei
constituționalității actului și, reținând că actul normativ era în concordanță
cu Constituția din anul 1965, a înrăutățit situația reclamanților în propria
cale de atac.
-
Greșit instanța de
apel reține, într-o manieră indirectă, că în
cauză sunt incidente prevederile art. 1201 C. civ., în
raport cu decizia nr. 42 din 10 mai 2000, pronunțată de aceeași instanță, deși
această hotărâre pronunțată în primul ciclu de judecată, a fost casată de
Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001.
De asemenea, se reține că aprecierea Decretului
nr. 223/1974 ca fiind titlu legal de preluare operează cu autoritate de lucru judecat,
în raport cu decizia civilă nr. 858/1998 a Curții de Apel Ploiești, deși
inexistența lucrului judecat fusese hotărâtă prin decizia de casare nr. 3222
din 27 iunie 2001.
Susțin recurenții, că reținerea de către
instanța de apel a autorității de lucru judecat, în condițiile în care, conform
deciziei de casare, avea obligația să discute drepturile reclamanților pe
fondul susținerilor acestora, constituie un refuz de soluționare corectă a
cauzei.
- Decretul nr. 223/1974 nu
constituie titlu legal de preluare a bunului, deoarece venea în contradicție cu
art. 17 și art. 36 din Constituția din anul 1965, cu prevederile art. 17 pct. 1
și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu dispozițiile art. 480
și art. 481 C. civ.;
- Contractele de vânzare-cumpărare
sunt lovite de nulitate absolută, pentru că au la bază o cauză ilicită și
imorală. Vânzarea s-a făcut în frauda intereselor legitime ale reclamanților,
întrucât pârâții au cunoscut la data încheierii actelor situația juridică a bunului.
- Instanța de apel nu s-a pronunțat
asupra dovezilor administrate de reclamanți, care erau hotărâtoare pentru
soluționarea pricinii. Au fost ignorate înscrisurile care atestă faptul că
pârâții persoane fizice cumpăraseră apartamentele pe riscul lor, cunoscând că
imobilul fusese revendicat. De asemenea, a fost ignorată neprezentarea la
interogator a trei pârâți, care echivalează cu recunoașterea necondiționată a
pretențiilor.
Prin întâmpinările depuse la dosar,
intimații - Primăria Municipiului Ploiești, C.P., C.M., I.S.C. și I.C.M. au
cerut să se respingă recursul declarat de reclamanți, susținând că hotărârea
atacată este legală și temeinică.
Recursul va fi admis, pentru următoarele
considerente:
Fiind, de principiu, că dispozitivul hotărârii
constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății și
că este singurul susceptibil de executare, susținerea recurenților că instanța
de apel, care a păstrat soluția pronunțată de instanța de fond, le-a agravat
situația în propria cale de atac nu este întemeiată.
Principiul
non reformațio in pejus
se raportează
la soluția dată procesului prin dispozitiv și nu la motivarea cuprinsă în
considerente.
În prezenta cauză, prin sentința apelată de
reclamanți s-a respins acțiunea, iar faptul că motivarea hotărârii cu privire
la valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat, ducea la o altă
soluție decât cea la care s-a oprit instanța de fond, nu obliga instanța de
control judiciar să schimbe dispozitivul hotărârii, în sensul admiterii
acțiunii.
Într-adevăr motivarea hotărârii trebuie să
răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate și să conducă în
mod logic la soluția din dispozitiv, insă instanței de control judiciar îi este
permisă substituirea motivării, atunci când constată că soluția dată procesului
prin dispozitiv este justă, fiind greșită doar motivarea în drept sau în fapt.
Greșit însă instanța de apel a reținut că
soluția respingerii acțiunii este justă, în raport cu împrejurări stabilite
prin hotărârile pronunțate în alte procese purtate de părți și chiar în raport
cu hotărârile pronunțate în prezenta cauză, ale căror efecte încetase o dată cu
casarea lor.
De aceea, sunt incidente dispozițiile art. 304
pct. 9 și 10 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a nesocotit prevederile
art.3 15 C. proc. civ., și nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare
invocate de apelanți.
Art. 315 C. proc. civ., consacră obligativitatea
îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept
dezlegate, iar în prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie
2001, instanța de recurs a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201
C.civ., raportat la hotărârile pronunțate în procesele anterioare.
Deoarece prin decizia de casare s-a reținut că
temeiul prezentei acțiuni îl constituie art. 6 din Legea nr. 213/1998 și că
instanțele trebuiau să analizeze valabilitatea titlului de trecere a bunului în
proprietatea statului în baza acestui text, instanța de trimitere avea
obligația să stabilească valabilitatea titlului în raport cu textul menționat.
Or, fără să facă vreo referire la art. 6 din
Legea nr. 213/1998, instanța de apel își întemeiază soluția pe împrejurări
stabilite în procesele anterioare și chiar pe împrejurări reținute în decizia
civilă nr. 42 din 10 mai 2000 (din care redă un citat), hotărâre pronunțată în
prezenta cauză, casată prin decizia civilă nr. 3222 din 27 iunie 2001.
Chiar dacă reține că nu sunt îndeplinite
condițiile art. 1201 C.civ., instanța de apel reexaminează problema lucrului
judecat, definitiv soluționată prin decizia de casare, deoarece constată
valabilitatea titlului statului și constituționalitatea Decretului nr. 223/1974,
în raport cu soluțiile pronunțate prin decizia civilă nr. 858 din 20 mai 1998
și decizia civilă nr. 42 din 10 mai 2000.
Procedând în acest mod, instanța de apel, care
nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar și nu s-a
pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de
reclamanții-apelanți, a soluționat procesul fără să intre în cercetarea
fondului.
Pentru aceste considerente, se va admite
recursul declarat de reclamanți, va fi casată hotărârea atacată și, conform art.
312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. se va trimite cauza aceleiași instanțe,
urmând ca instanța de trimitere să rejudece cauza cu respectarea dispozițiilor
art. 315 C. proc. civ. și să se pronunțe asupra tuturor mijloacelor de apărare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții M.M.A., M.D.
și G.A.R. împotriva deciziei nr. 110 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel
Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe
pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 12 octombrie 2004.