ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 30 noiembrie 2006 reclamanta SC P. SRL Ploiești a chemat în judecată pe pârâta SC I.M. SA Ploiești pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să transforme conform cap. IV art. 10, contractul de închiriere nr. 901/2001 în contract de leasing pentru activul din Ploiești, și obligarea la daune cominatorii de 1.000 RON/zi întârziere. Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 101 din 16 ianuarie 2008 a respins acțiunea precizată a reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că art. 10 din contractul de închiriere nr. 901/2001 reglementează numai posibilitatea transformării acestuia în contract de leasing fără nici un drept de preemțiune la cumpărarea activului, astfel că față de dispozițiile art. 1130 C. civ.

nu se poate dispune obligarea pârâtei la transformarea contractului de închiriere în contract de leasing. De altfel, la data promovării acțiunii expirase durata contractului de închiriere, astfel încât reclamanta nu putea beneficia nici de dispozițiile Legii 133/1999. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 118 din 11 iunie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că sentința atacată este temeinică și legală.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat reclamanta SC P. SRL Ploiești criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență - prin reiterarea întocmai a motivelor de apel sub forma criticilor în recurs - că instanța a interpretat greșit art. 10 din contractul nr. 901/2001 cap. IV prin care părțile au stabilit că în cazul în care proprietarul va dori să vândă activul închiriat, contractul de închiriere se transformă în contract de leasing. De asemenea recurenta este nemulțumită și de faptul că instanțele de judecată au reținut că nu avea un drept de preemțiune, și că acțiunea a fost promovată după expirarea contractului de închiriere, iar admiterea acțiunii ar încălca principiul consensualismului.

Mai susține recurenta că instanța de apel a reținut în mod eronat că terenul în cauză nu a format obiectul contractului de închiriere. Prin respingerea acțiunii și neobligarea pârâtei să încheie contractul de leasing se aduce atingere principiului consensualismului încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 969 C. civ. În consecință, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat în scris. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanțe în mod corect au apreciat actul juridic dedus judecății și au făcut o corectă aplicare a legii, pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Ploiești.

Criticile formulate de recurentă, menționate mai sus, sunt neîntemeiate întrucât, din actele dosarului rezultă că între părți s-a încheiat contractul de închiriere spațiu comercial nr. 901 din 14 iunie 2001 având ca obiect spațiul din Ploiești, și utilajele înscrise în anexă pe perioada 1 mai 2001 până la 1 mai 2006 cu drept de prelungire prin cerere depusă de chiriaș cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea contractului, iar în art. 10 din contract s-a stipulat că dacă proprietarul va intenționa să vândă activul în perioada termenului de închiriere, acest contract se poate transforma în contract de leasing. Într-adevăr, prin Hotărârea nr. 2 a A.G.E.A. a SCIM Prahova SA din 3 iunie 2005 s-a aprobat vânzarea activului din Ploiești prin negocieri cu firmele care cumpără terenul foștilor proprietari.

Verificând hotărârile criticate în raport cu motivele de recurs și cu situația de fapt menționată mai sus, coroborate cu stipulațiile contractuale, rezultă, fără echivoc, că, contractul s-a încheiat doar asupra spațiului comercial și utilajelor aferente nu și pentru teren, că locatara nu a făcut cerere cu 30 de zile înainte de expirarea contractului de închiriere și că la data de 3 martie 2005 când s-a adoptat Hotărârea nr. 2 A.G.E.A. a SCIM Prahova care prin art. 2 se aprobă vânzarea activului din Ploiești, prin negocieri cu firmele care cumpără terenul foștilor proprietari, recurenta locatară nu mai avea calitatea de locatară, și nimeni nu a împiedicat-o să negocieze și să cumpere terenul foștilor proprietari.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. În temeiul art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata pârâtă întrucât față de data încheierii împuternicirii avocațiale din 28 mai 2009 (fila 23 dosar recurs) toate ordinele de plată și chitanțele depuse la dosar sunt anterioare mandatului de asistență judiciară.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Ploiești împotriva Deciziei nr. 118 din 11 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești. Respinge cererea intimatei pârâte pentru cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 iunie 2009.