ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 30 noiembrie 2006 reclamanta

SC P. SRL Ploiești a chemat

în judecată pe pârâta

SC I.M. SA Ploiești pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligată să transforme conform cap. IV art. 10, contractul de închiriere nr. 901/2001

în contract de leasing pentru activul din Ploiești, și obligarea la daune

cominatorii de 1.000 RON/zi întârziere.

Tribunalul Prahova prin

sentința civilă nr. 101 din 16 ianuarie 2008 a respins acțiunea precizată a

reclamantei.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că art. 10 din contractul de închiriere nr.

901/2001 reglementează numai posibilitatea transformării acestuia în contract

de leasing fără nici un drept de preemțiune la cumpărarea activului, astfel că

față de dispozițiile art. 1130 C. civ. nu se poate dispune obligarea pârâtei la

transformarea contractului de închiriere în contract de leasing.

De altfel, la data

promovării acțiunii expirase durata contractului de închiriere, astfel încât

reclamanta nu putea beneficia nici de dispozițiile Legii 133/1999.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de Curtea de

Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 118 din 11 iunie 2008.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de apel a reținut că sentința atacată este temeinică și

legală.

Împotriva acestei ultime

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat reclamanta

SC P. SRL Ploiești

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență - prin

reiterarea întocmai a motivelor de apel sub forma criticilor în recurs - că

instanța a interpretat greșit art. 10 din contractul nr. 901/2001 cap. IV prin

care părțile au stabilit că în cazul în care proprietarul va dori să vândă

activul închiriat, contractul de închiriere se transformă în contract de

leasing.

De asemenea recurenta este

nemulțumită și de faptul că instanțele de judecată au reținut că nu avea un

drept de preemțiune, și că acțiunea a fost promovată după expirarea

contractului de închiriere, iar admiterea acțiunii ar încălca principiul

consensualismului.

Mai susține recurenta că

instanța de apel a reținut în mod eronat că terenul în cauză nu a format

obiectul contractului de închiriere.

Prin respingerea acțiunii și

neobligarea pârâtei să încheie contractul de leasing se aduce atingere

principiului consensualismului încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 969

C. civ.

În consecință, în temeiul art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, așa cum a fost

formulat și motivat în scris.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei

rezultă că ambele instanțe în mod corect au apreciat actul juridic dedus

judecății și au făcut o corectă aplicare a legii, pronunțând hotărâri temeinice

și legale care nu pot fi reformate prin recursul declarat de reclamanta SC P. SRL

Ploiești.

Criticile formulate de recurentă,

menționate mai sus, sunt neîntemeiate întrucât, din actele dosarului rezultă că

între părți s-a încheiat contractul de închiriere spațiu comercial nr. 901 din 14

iunie 2001 având ca obiect spațiul din Ploiești, și utilajele înscrise în anexă

pe perioada 1 mai 2001 până la 1 mai 2006 cu drept de prelungire prin cerere

depusă de chiriaș cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea contractului,

iar în art. 10 din contract s-a stipulat că dacă proprietarul va intenționa să

vândă activul în perioada termenului de închiriere, acest contract se poate transforma

în contract de leasing.

Într-adevăr, prin Hotărârea nr.

2 a A.G.E.A. a SCIM Prahova SA din 3 iunie 2005 s-a aprobat vânzarea activului

din Ploiești prin negocieri cu firmele care cumpără terenul foștilor

proprietari.

Verificând hotărârile

criticate în raport cu motivele de recurs și cu situația de fapt menționată mai

sus, coroborate cu stipulațiile contractuale, rezultă, fără echivoc, că,

contractul s-a încheiat doar asupra spațiului comercial și utilajelor aferente

nu și pentru teren, că locatara nu a făcut cerere cu 30 de zile înainte de

expirarea contractului de închiriere și că la data de 3 martie 2005 când s-a

adoptat Hotărârea nr. 2 A.G.E.A. a SCIM Prahova care prin art. 2 se aprobă

vânzarea activului din Ploiești, prin negocieri cu firmele care cumpără terenul

foștilor proprietari, recurenta locatară nu mai avea calitatea de locatară, și

nimeni nu a împiedicat-o să negocieze și să cumpere terenul foștilor

proprietari.

Pentru cele ce preced, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de

intimata pârâtă întrucât față de data încheierii împuternicirii avocațiale din

28 mai 2009 (fila 23 dosar recurs) toate ordinele de plată și chitanțele depuse

la dosar sunt anterioare mandatului de asistență judiciară.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Ploiești împotriva Deciziei

nr. 118 din 11 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

Respinge cererea intimatei

pârâte pentru cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2009.