ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2349/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 86 din 21 aprilie 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta P.E., ca nefondată. În motivarea sentinței, instanța fondului a reținut că Primăria Adjud, în calitate de entitate notificată în baza Legii nr. 10/2001, de către reclamantă, moștenitoare a defuncților P.A. și N., a emis dispoziția de ofertă nr. 283/2003 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul notificat (teren + construcție), situat în Adjud, pentru suma de 187.921.119 lei ROL.
Contestația formulată de reclamantă sub aspectul cuantumului despăgubirilor a fost admisă de Tribunalul Vrancea, iar prin sentința civilă nr. 192 din 17 iunie 2004, rămasă irevocabilă, s-a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul notificat, la suma de 95.766 RON (lei). Nefiind plătite despăgubirile până la apariția Legii nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a dispus, din oficiu, efectuarea unei noi evaluări, care a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 626.010 lei. Prin Decizia nr. 3728 din 15 decembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei, pentru imobilul notificat, la valoarea de 95.766 lei, valoare stabilită potrivit sentinței civile nr. 192 din 17 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă.
În concluzie, instanța fondului a apreciat ca fiind corect stabilită valoarea măsurilor reparatorii în cuantumul stabilit prin sentința civilă nr. 192 din 17 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea și nu cea stabilită prin expertiza de evaluare, făcând trimitere, în acest sens, la Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că „în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta". Împotriva acestei sentințe a formulat recurs P.E., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât greșit prima instanță a motivat-o în sensul că valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent a fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ignorându-se valoarea actuală a bunului.
2. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 268 din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de P.E. împotriva sentinței civile nr. 86 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 3728 din 15 decembrie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească în favoarea reclamantei un nou titlu de despăgubire care să cuprindă și actualizarea, cu indicele de inflație, începând cu data de 2 iunie 2005, a sumei de 95.766,89 RON, stabilită prin sentința civilă nr. 192 din 17 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele. Din probele administrate a rezultat că despăgubirile solicitate prin hotărâre judecătorească nu au fost plătite și, după apariția Legii nr. 247/2005, dosarul recurentei a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care a dispus o nouă evaluare, stabilindu-se o valoare sub aceea a pieței. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat recurentei decizia în litigiu prin care i se emitea titlu de despăgubire în sumă de 95.766,89 lei, suma care de altfel fusese stabilită în 2004, mai înainte de apariția Legii nr. 247/2005. Despăgubirile nu au fost acordate într-un termen rezonabil, astfel încât ele nu mai sunt în concordanță cu valoarea de piață și, astfel, recurentei-reclamante i s-a încălcat un drept prevăzut și protejat de lege.
A mai reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII nu are aplicabilitate în litigiu, față de prevederile cuprinse în Decizia LII (52) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție în aprecierea făcută prin Decizia LII (52) este acela că potrivit Constituției - art. 15 și Codului civil, legea civilă nu retroactivează, deci pretenția recurentei pentru suma stabilită într-o nouă evaluare de 626.010 lei, nu are o susținere legală față de considerentele mai sus expuse. Recurentei i se cuvine suma, stabilită, prin hotărârea judecătorească irevocabilă nr. 192/2004, actualizată cu indicele de inflație, Legea nr. 247/2005 stabilind măsuri într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii, pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a prevederilor legale referitoare la plata despăgubirilor.
3. Cererea de revizuire formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva Deciziei nr. 268 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 teza I C. proc. civ. Revizuenta susține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de chemare în judecată. Obiectul cererii de chemare în judecată, ca și motivele de recurs, au vizat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii conținând titlul de despăgubire în baza raportului de evaluare, iar despăgubirile astfel stabilite să fie actualizate cu indicele de inflație.
Revizuenta mai arată că soluția criticată este greșită și dintr-o altă perspectivă, considerând că Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu permite actualizarea despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătorești. 4. Apărările formulate de P.E. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 aprilie 2010, intimata P.E. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată. Intimata a arătat că acțiunea sa a vizat anularea deciziei emise de revizuentă întrucât prin aceasta s-au stabilit despăgubiri care nu mai reprezintă valoarea de piață a imobilului. În esență, intimata arată că suma stabilită cu titlu de despăgubire în anul 2004 nu i-a fost plătită nici în prezent.
Revizuenta a tergiversat nepermis acordarea despăgubirilor prevăzute în Decizia nr. 192 din 17 iunie 2004 a Tribunalului Vrancea, stabilind din oficiu că trebuie urmată procedura evaluării, pentru ca apoi, fără nicio justificare, prin Decizia nr. 3728 din 15 decembrie 2008 să ignore despăgubirile astfel stabilite și să indice cu acest titlu suma calculată în anul 2004. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând hotărârea instanței de recurs prin prisma motivului invocat de revizuentă, Înalta Curte constată că se impune respingerea cererii de revizuire ca nefondată. 1. Argumente de drept relevante pentru soluția adoptată Temeiul legal al revizuirii, indicat de autoarea cererii, îl reprezintă dispozițiile art. 322 pct. 2 teza I C. proc.
civ. potrivit cărora: „Revizuirea … unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: … 2. Dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut …”. Textul citat reprezintă o aplicație a principiului disponibilității care guvernează procesul civil (lato sensu) și urmărește asigurarea unei corespondențe între ceea ce s-a cerut și ceea ce a hotărât instanța, sancționând eventualele inadvertențe care pot apărea ca urmare a ignorării prevederilor art. 129 alin. final C. proc. civ. Obiectul acțiunii judiciare indicat de intimata-reclamantă conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a vizat anularea Deciziei nr. 3728 din 15 decembrie 2008 prin care revizuenta a stabilit emiterea unui titlu de despăgubire în cuantum de 95.766,89 lei pentru imobilul confiscat abuziv.
Cât privește modul de stabilire a despăgubirilor, după cum s-a arătat la pct. I.1, intimata-reclamantă a optat pentru valoarea stabilită de către expertul evaluator desemnat de intimată, actualizată cu indicele de inflație. Atât în motivarea cererii de chemare în judecată (fila 2, dosar fond), cât și în motivele de recurs ( filele 3, 4, dosar recurs) intimata a arătat că demersul său judiciar are ca scop obținerea unor despăgubiri cât mai apropiate de valoarea reală a imobilului, având în vedere culpa evidentă a revizuentei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care s-a situat pe o poziție echivocă, amânând nemotivat plata sumelor cuvenite cu acest titlu, stabilite prin hotărâre judecătorească încă din anul 2004. Soluția pronunțată de instanța de recurs, prezentată la pct. I.2.
din decizie respectă întrutotul limitele învestirii instanței. Instanța de judecată nu este ținută de diversele modalități de calcul prezentate de părți, iar în speța concretă, în raport de Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, soluția adoptată era pe deplin justificată. În fine, cererea de revizuire trebuie respinsă și pentru că soluția preconizată de revizuentă, urmând firul logic al raționamentului său, i-ar fi în mod vădit mai defavorabilă decât cea pronunțată de instanța de recurs. Presupunând că instanța de recurs ar fi achiesat la valoarea indicată de recurentă: 626.010 lei, sumă actualizată cu indicele de inflație, ar fi rezultat că instituția publică trebuie să plătească o sumă de peste 6 ori mai mare decât cea efectiv stabilită.
2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din decizie, în temeiul art. 326 și art. 328 C. proc. civ., se va respinge cererea de revizuire de față, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Deciziei nr. 268 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.