ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10144/2009

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 17 ianuarie 2008 reclamanta A.L.R.O. SA Slatina a chemat în judecată pe pârâtul G.M.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata sumei de 1.556.114,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de avocat și cheltuielile de transport ocazionate de următoarele litigii: - litigiul având ca obiect acțiunea în pretenții formulată de G.M.M. în legătură cu inovația denumită „Lopată tehnologică”, soluționat irevocabil prin decizia nr. 10416 din 15 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și - litigiul având ca obiect acțiunea în pretenții formulată de G.M.M.

în legătură cu inovația denumită „Dispozitiv articulație ciocan”, soluționat irevocabil prin decizia nr. 5455 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința civilă nr. 1192 din 2 septembrie 2008, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 lei despăgubiri, precum și la plata sumei de 683 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a stabilit fazele procesuale care s-au parcurs în cele două litigii indicate de reclamantă și a identificat, totodată, facturile și chitanțele care fac dovada achitării onorariilor avocațiale. În drept, tribunalul a reținut că, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Totodată, a reținut și practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României).

În același sens, a reținut și decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la litigiul în legătură cu inovația denumită „lopată tehnologică”, tribunalul a reținut că în faza recursului s-au efectuat plăți disproporționat de mari pentru onorariile avocațiale, că nu există documente justificative privind orele prestate și nu rezultă în ce a constat activitatea avocaților pentru a lua cunoștință de actele și probele dosarului, cu atât mai mult cu cât soluția pronunțată de Curtea de Apel Craiova era favorabilă pârâtei SC A.L.R.O. SA astfel încât, în faza de recurs nu s-a făcut altceva decât să se susțină soluția instanței de fond, invocându-se ca principal argument pronunțarea unei alte soluții de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-un dosar cu obiect identic.

În ceea ce privește litigiul referitor la inovația „Dispozitiv articulație ciocan”, tribunalul arată că în perioada martie 2005 – mai 2007, începând cu susținerea cererii de strămutare, s-au efectuat plăți disproporționat de mari și că nu există de asemenea documente justificative, cu atât mai mult cu cât în această cauză soluția Curții de Apel Brașov - la care s-a strămutat pricina, a fost ulterioară deciziei nr. 177/2005 a Curții de Apel Craiova, creându-se astfel precedentul admiterii excepției prescripției. Având în vedere că și în acest litigiu soluția Curții de Apel Brașov a fost favorabilă pârâtei, efortul ulterior al avocaților, în faza de recurs și de contestație în anulare, a fost simțitor diminuat.

S-a mai reținut că, numai examinând plățile efectuate de la încheierea contractului de asistență și până la soluționarea cererii de strămutare, în perioada februarie 2005 - 15 aprilie 2005, acestea totalizează 278.475 lei, sumă total nejustificată în ceea ce privește activitatea de specialitate din partea avocaților angajați de pârâtă. Prin decizia nr. 9 din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința și l-a obligat pe pârât și la plata sumei de 63,51 lei cu titlu de despăgubiri civile, a menținut restul dispozițiilor sentinței și l-a mai obligat pe pârât la plata sumei de 3,73 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Susținerile apelantei reclamante în sensul lipsei de abilitare a instanței de judecată de a proceda la reducerea onorariului de avocat cu ocazia soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, fie cu caracter accesoriu, fie pe cale principală, sunt nefondate. Această abilitate este dată de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care au fost declarate constituționale prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale. În considerentele acestei decizii s-a arătat că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească, creanța dobândind astfel caracter cert, lichid și exigibil. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

nu contravin nici dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocați și client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului. Aceste prevederi se aplică exclusiv raporturilor contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică, fiind o aplicație particulară a art. 969 C. civ., care consacră principiul obligativității respectării contractului de către părți, clientul având obligația de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câștiga procesul, decât dacă instanța va aprecia asupra caracterului său real, necesar și rezonabil.

În ceea ce privește temeinicia hotărârii tribunalului, curtea de apel a reținut că: Este adevărat că valoarea pricinilor în care s-au efectuat cheltuielile de judecată pretinse a fost de aproximativ 22 miliarde lei vechi, însă ambele litigii au fost soluționate în temeiul excepției peremptorii a prescripției dreptului la acțiune, soluțiile fiind menținute de toate instanțele de control judiciar, ceea ce fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită. Ca atare, suma de 1.556.051,37 lei constând în onorarii de avocat, deși are un caracter cert nu îndeplinește condițiile de a fi necesară și rezonabilă și, în consecință, diminuarea sa în limita sumei de 10.000 lei apare ca fiind legală și proporțională cu complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului.

Este fondat însă, motivul de apel referitor la omisiunea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de transport suportate de reclamantă pe parcursul derulării celor două litigii, dovedite prin chitanțele fiscale depuse la dosar și totalizând 63,51 lei. Făcând aplicarea dispozițiile art. 276 C. proc. civ. curtea de apel a mai stabilit în sarcina pârâtului obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, proporțional cu pretențiile admise, respectiv a sumei de 3,73 lei. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că instanța de apel, ca și prima instanță, a procedat nelegal la reducerea onorariului avocațial plătit în cele două litigii. 1.1. În acest sens, recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Obligația de plată îi incumbă pârâtului și în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, în condițiile în care temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală. Față de dispozițiile legale menționate și de împrejurarea că pârâtul s-a aflat în culpă procesuală, reclamanta este îndreptățită să recupereze integral cheltuielile de judecată efectuate.

În continuare, recurenta prezintă fazele procesuale urmate în cele două litigii și cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul acestora, arătând că niciuna din cheltuielile efectuate nu a fost rambursată de către pârât. De altfel, instanța de apel reține în mod corect în considerentele hotărârii că suma de 1.556.051,37 lei reprezentând onorariile de avocat are un caracter cert, situație în care trebuia să îl oblige pe pârât la plata integrală a acestei sume. 1.2. Instanța de apel trebuia să constate că prima instanță a procedat în mod nelegal reducând onorariul avocațial suportat de reclamantă în cadrul litigiilor menționate. În sensul că, potrivit art. 30 din Legea nr. 51/1995, instanțele nu au dreptul să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, recurenta invocă decizia nr. 1479/1996 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, și decizia nr. 914/1996 a aceleași instanțe.

Totodată, arată că prin decizia nr. 367/2008 a Curții Constituționale s-a statuat asupra constituționalității art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia. Instanța de apel trebuia să observe că această decizie este ulterioară deciziei nr. 401/2005 a Curții Constituționale, pe care o invocă în motivarea hotărârii. În continuare, recurenta menționează o serie de decizii de speță ale instanței supreme prin care s-au acordat integral cheltuielile de judecată efectuate de către partea care a avut câștig de cauză.

1.3. Instanța de apel ca - și instanța de fond - și-a însușit în mod nejustificat susținerea pârâtului potrivit căreia onorariile sunt disproporționate și exagerate față de valoarea pricinii și munca depusă de avocați. Enumerând activitățile depuse pe parcursul derulării celor două procese de către avocații săi, recurenta arată că, chiar dacă admiterea excepției prescripției extinctive a făcut inutilă soluționarea fondului pricinii, în vederea termenului de judecată a fost necesară pregătirea dosarului sub toate aspectele, în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 51/1995. Mai arată că onorariile menționate în contractele de asistență juridică au fost stabilite tocmai în raport cu timpul efectiv prestat, că societatea de avocatură angajată este una specializată în domeniu și că, într-un litigiu similar, care a fost soluționat tot de instanțele din circumscripția Curții de Apel Craiova, dl. D.V.

a plătit avocatului care îl reprezintă pe pârâtul din prezenta cauză, suma de 1.350.000 lei doar pentru redactarea unei cereri de executare silită prin poprire. Față de cele arătate, aprecierea instanțelor anterioare potrivit căreia munca avocatului în cele două cauze valorează suma de 10.000 lei este lipsită de orice fundament și demonstrează o lipsă de apreciere în privința calității activității avocațiale desfășurate de „Stoica și Asociații”. Jurisprudența C.E.D.O. invocată de instanțe se referă la alte chestiuni decât cele care formează obiectul litigiului, fiind vorba de decizii pronunțate împotriva Statului Român, în materie imobiliară sau în legătură cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu împotriva unor persoane fizice sau juridice care cu rea-credință au declanșat litigii pe rolul instanțelor judecătorești și pe care le-au pierdut, cum este cazul în speță.

2. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului prin care apelanta critica cuantumul sumei de 10.000 lei. Astfel, se criticase faptul că instanța de fond a acordat suma de 10.000 lei cu titlul de onorariu avocațial pentru ambele litigii și pentru toate căile de atac parcurse de acesta, fără a rezulta cum a stabilit instanța acest cuantum. Or, judecătorul are obligația de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile uneia din părți și le-a respins pe celelalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare.

Având în vedere numeroasele etape procesuale parcurse de fiecare cauză și numărul mare de ore alocate asigurării unei asistențe juridice de calitate este mai mult decât surprinzătoare decizia instanței de judecată de a acorda, în final, suma de 10.000 lei, fără a se arăta măcar cum a stabilit instanța acest cuantum. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.556.114,88 lei cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauză. Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

1. Criticile de nelegalitate formulate de recurentă sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1.1. Instanța de apel, ca și prima instanță, a interpretat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Este adevărat că reclamanta S.C. A.L.R.O. SA Slatina a avut câștig de cauză în cele două litigii anterioare, în care, admițându-se excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de ea, s-au respins ca prescrise ambele acțiuni promovate de G.M.M. În acest mod reclamantul din cele două litigii a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Textul de lege menționat dă dreptul părții care a câștigat să solicite plata cheltuielilor de judecată. Aceasta constituie, de altfel, regula pe care instanțele o aplică, în acest sens fiind relevantă jurisprudența invocată de recurentă.

De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 C. proc. civ. prevede o excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate. Față de existența acestui text de lege nu se poate primi critica recurentei privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. ori principiului reparării integrale a prejudiciului specific răspunderii civile delictuale, deoarece neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată a fost motivată nu pe considerentul că, deși a câștigat litigiile, nu i s-ar cuveni cheltuielile de judecată, ci pe considerentul că sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. 1.2. Contrar susținerilor recurentei, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu s-au încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995. În realitate, după cum în mod just a reținut curtea de apel, dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesie de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Aceste dispoziții legale au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește decizia nr. 367/2008 a Curții Constituționale, pretins ignorată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu consacră o revenire a instanței de contencios constituțional asupra propriei jurisprudențe, ci privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

1.3.Referitor la jurisprudența C.E.D.O., invocată de instanțele anterioare, aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile. Chiar dacă în hotărârile date cu titlu de exemplu litigiile au privit încălcarea de către Statul Român a unor alte drepturi decât cele de proprietate industrială, problema cheltuielilor de judecată este o problemă comună tuturor litigiilor civile, iar distincțiile făcute de recurentă nu se justifică. 2. În afara criticilor de nelegalitate, pe care le-a reiterat și în recurs, reclamanta a formulat în apel și critici referitoare la modul în care a fost stabilit, prin reducere, onorariul de avocat la suma de 10.000 lei.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel s-a limitat să arate că admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, menținută de instanțele de control judiciar, fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită. Această motivare nu corespunde exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nici art. 274 alin. (3) C. proc. civ., făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, trebuie remarcat, în primul rând, că în cele două litigii anterioare purtate între părți nu s-a plătit un onorariu de avocat unic, care să fie redus printr-o singură operațiune matematică de la suma de 1.556.051,37 lei la suma de 10.000 lei.

Dimpotrivă, cele două litigii au parcurs fiecare mai multe faze procesuale în care s-au achitat onorarii avocațiale distincte. De asemenea, în niciunul din litigii excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost soluționată la primul termen de judecată. S-au formulat în cauză căi extraordinare de atac și cereri de strămutare. Pentru a proceda la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (39 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să analizeze, prin prisma dispozițiilor legale menționate, fiecare onorariu de avocat achitat de reclamantă, în funcție de faza procesuală - fond, apel, recurs, contestație în anulare, cerere de strămutare, etc. - și actul de procedură pentru îndeplinirea căruia a fost convenit de părți.

Chiar dacă proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanțelor de fond, acestea trebuie să justifice fiecare reducere a unui onorariu avocațial, și nu să stabilească în mod global o sumă care, în opinia lor, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul unui întreg litigiu sau chiar al mai multora, cum este cazul de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să admită recursul și, în baza art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ., să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca aceasta să analizeze motivat aplicabilitatea criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. în raport de fiecare onorariu achitat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.L.R.O. SA Slatina împotriva deciziei nr. 9 din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2009.