ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10144/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10144/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17

ianuarie 2008 reclamanta A.L.R.O. SA Slatina a chemat în judecată pe pârâtul G.M.M.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât

la plata sumei de 1.556.114,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariile de avocat și cheltuielile de transport ocazionate de

următoarele litigii:

- litigiul având ca obiect acțiunea

în pretenții formulată de G.M.M. în legătură cu inovația denumită „Lopată

tehnologică”, soluționat irevocabil prin decizia nr. 10416 din 15 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

- litigiul având ca obiect acțiunea

în pretenții formulată de G.M.M. în legătură cu inovația denumită „Dispozitiv

articulație ciocan”, soluționat irevocabil prin decizia nr. 5455 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1192 din 2

septembrie 2008, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis în parte acțiunea și

l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 lei despăgubiri, precum și la

plata sumei de 683 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a stabilit fazele procesuale care s-au parcurs în cele două litigii

indicate de reclamantă și a identificat, totodată, facturile și chitanțele care

fac dovada achitării onorariilor avocațiale.

În drept, tribunalul a reținut că,

potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora

cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozit proporțional, plata

experților, despăgubirea martorilor precum și orice alte cheltuieli pe care

partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul,

potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Totodată, a reținut și practica în

această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea

care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât

în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor

rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere

și alții împotriva României, Raicu împotriva României).

În același sens, a reținut și

decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, prin care s-a

respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Referitor la litigiul în legătură cu

inovația denumită „lopată tehnologică”, tribunalul a reținut că în faza

recursului s-au efectuat plăți disproporționat de mari pentru onorariile

avocațiale, că nu există documente justificative privind orele prestate și nu

rezultă în ce a constat activitatea avocaților pentru a lua cunoștință de

actele și probele dosarului, cu atât mai mult cu cât soluția pronunțată de

Curtea de Apel Craiova era favorabilă pârâtei SC A.L.R.O. SA astfel încât, în

faza de recurs nu s-a făcut altceva decât să se susțină soluția instanței de

fond, invocându-se ca principal argument pronunțarea unei alte soluții de către

Înalta Curte de Casație și Justiție într-un dosar cu obiect identic.

În ceea ce privește litigiul

referitor la inovația „Dispozitiv articulație ciocan”, tribunalul arată că în

perioada martie 2005 – mai 2007, începând cu susținerea cererii de strămutare,

s-au efectuat plăți disproporționat de mari și că nu există de asemenea

documente justificative, cu atât mai mult cu cât în această cauză soluția

Curții de Apel Brașov - la care s-a strămutat pricina, a fost ulterioară

deciziei nr. 177/2005 a Curții de Apel Craiova, creându-se astfel precedentul

admiterii excepției prescripției.

Având în vedere că și în acest

litigiu soluția Curții de Apel Brașov a fost favorabilă pârâtei, efortul

ulterior al avocaților, în faza de recurs și de contestație în anulare, a fost

simțitor diminuat.

S-a mai reținut că, numai examinând

plățile efectuate de la încheierea contractului de asistență și până la

soluționarea cererii de strămutare, în perioada februarie 2005 - 15 aprilie

2005, acestea totalizează 278.475 lei, sumă total nejustificată în ceea ce

privește activitatea de specialitate din partea avocaților angajați de pârâtă.

Prin decizia nr. 9 din 13 ianuarie

2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința și

l-a obligat pe pârât și la plata sumei de 63,51 lei cu titlu de despăgubiri

civile, a menținut restul dispozițiilor sentinței și l-a mai obligat pe pârât

la plata sumei de 3,73 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Susținerile apelantei reclamante în

sensul lipsei de abilitare a instanței de judecată de a proceda la reducerea

onorariului de avocat cu ocazia soluționării cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată, fie cu caracter accesoriu, fie pe cale principală,

sunt nefondate.

Această abilitate este dată de

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care au fost declarate

constituționale prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale.

În considerentele acestei decizii

s-a arătat că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres

consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul

stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între

părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse.

O asemenea prerogativă este cu atât

mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată,

urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce

presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința

însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească, creanța

dobândind astfel caracter cert, lichid și exigibil.

În același sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că

onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care

constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui

cuantum rezonabil.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. nu contravin nici dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995

privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora

contractul dintre avocați și client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct

sau indirect de niciun organ al statului.

Aceste prevederi se aplică exclusiv

raporturilor contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică,

fiind o aplicație particulară a art. 969 C. civ., care consacră principiul

obligativității respectării contractului de către părți, clientul având

obligația de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera

de la partea adversă, în măsura în care va câștiga procesul, decât dacă

instanța va aprecia asupra caracterului său real, necesar și rezonabil.

În ceea ce privește temeinicia

hotărârii tribunalului, curtea de apel a reținut că:

Este adevărat că valoarea pricinilor

în care s-au efectuat cheltuielile de judecată pretinse a fost de aproximativ

22 miliarde lei vechi, însă ambele litigii au fost soluționate în temeiul

excepției peremptorii a prescripției dreptului la acțiune, soluțiile fiind

menținute de toate instanțele de control judiciar, ceea ce fundamentează

presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate

redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.

Ca atare, suma de 1.556.051,37 lei

constând în onorarii de avocat, deși are un caracter cert nu îndeplinește

condițiile de a fi necesară și rezonabilă și, în consecință, diminuarea sa în

limita sumei de 10.000 lei apare ca fiind legală și proporțională cu

complexitatea cauzei și efortul depus din partea apărătorului.

Este fondat însă, motivul de apel

referitor la omisiunea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de transport

suportate de reclamantă pe parcursul derulării celor două litigii, dovedite

prin chitanțele fiscale depuse la dosar și totalizând 63,51 lei.

Făcând aplicarea dispozițiile art. 276

C. proc. civ. curtea de apel a mai stabilit în sarcina pârâtului obligația de

plată a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, proporțional cu

pretențiile admise, respectiv a sumei de 3,73 lei.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța

de apel, ca și prima instanță, a procedat nelegal la reducerea onorariului

avocațial plătit în cele două litigii.

1.1. În acest sens, recurenta

susține că au fost încălcate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

care statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Obligația de plată îi incumbă

pârâtului și în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ. referitoare la

răspunderea pentru fapta proprie, în condițiile în care temeiul acordării

cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.

Față de dispozițiile legale

menționate și de împrejurarea că pârâtul s-a aflat în culpă procesuală,

reclamanta este îndreptățită să recupereze integral cheltuielile de judecată efectuate.

În continuare, recurenta prezintă

fazele procesuale urmate în cele două litigii și cheltuielile de judecată

efectuate pe parcursul acestora, arătând că niciuna din cheltuielile efectuate

nu a fost rambursată de către pârât.

De altfel, instanța de apel reține

în mod corect în considerentele hotărârii că suma de 1.556.051,37 lei

reprezentând onorariile de avocat are un caracter cert, situație în care

trebuia să îl oblige pe pârât la plata integrală a acestei sume.

1.2. Instanța de apel trebuia să constate

că prima instanță a procedat în mod nelegal reducând onorariul avocațial

suportat de reclamantă în cadrul litigiilor menționate.

În sensul că, potrivit art. 30 din

Legea nr. 51/1995, instanțele nu au dreptul să reducă cuantumul onorariului

stabilit de avocat cu clientul său, recurenta invocă decizia nr. 1479/1996 a

Curții Supreme de Justiție, secția comercială, și decizia nr. 914/1996 a

aceleași instanțe.

Totodată, arată că prin decizia nr. 367/2008

a Curții Constituționale s-a statuat asupra constituționalității art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., reținându-se că obligativitatea plății cheltuielilor de

judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea

ale cărei pretenții nu au fost admise are la bază ideea de culpă procesuală a

acesteia.

Instanța de apel trebuia să observe

că această decizie este ulterioară deciziei nr. 401/2005 a Curții

Constituționale, pe care o invocă în motivarea hotărârii.

În continuare, recurenta menționează

o serie de decizii de speță ale instanței supreme prin care s-au acordat

integral cheltuielile de judecată efectuate de către partea care a avut câștig

de cauză.

1.3. Instanța de apel ca - și

instanța de fond - și-a însușit în mod nejustificat susținerea pârâtului

potrivit căreia onorariile sunt disproporționate și exagerate față de valoarea

pricinii și munca depusă de avocați.

Enumerând activitățile depuse pe

parcursul derulării celor două procese de către avocații săi, recurenta arată

că, chiar dacă admiterea excepției prescripției extinctive a făcut inutilă

soluționarea fondului pricinii, în vederea termenului de judecată a fost

necesară pregătirea dosarului sub toate aspectele, în conformitate cu

dispozițiile art. 34 din Legea nr. 51/1995.

Mai arată că onorariile menționate

în contractele de asistență juridică au fost stabilite tocmai în raport cu

timpul efectiv prestat, că societatea de avocatură angajată este una

specializată în domeniu și că, într-un litigiu similar, care a fost soluționat

tot de instanțele din circumscripția Curții de Apel Craiova, dl. D.V. a plătit

avocatului care îl reprezintă pe pârâtul din prezenta cauză, suma de 1.350.000

lei doar pentru redactarea unei cereri de executare silită prin poprire.

Față de cele arătate, aprecierea

instanțelor anterioare potrivit căreia munca avocatului în cele două cauze

valorează suma de 10.000 lei este lipsită de orice fundament și demonstrează o

lipsă de apreciere în privința calității activității avocațiale desfășurate de

„Stoica și Asociații”.

Jurisprudența C.E.D.O. invocată de

instanțe se referă la alte chestiuni decât cele care formează obiectul

litigiului, fiind vorba de decizii pronunțate împotriva Statului Român, în

materie imobiliară sau în legătură cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar nu împotriva unor persoane fizice sau

juridice care cu rea-credință au declanșat litigii pe rolul instanțelor

judecătorești și pe care le-au pierdut, cum este cazul în speță.

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra motivului prin care apelanta critica cuantumul

sumei de 10.000 lei.

Astfel, se criticase faptul că

instanța de fond a acordat suma de 10.000 lei cu titlul de onorariu avocațial

pentru ambele litigii și pentru toate căile de atac parcurse de acesta, fără a

rezulta cum a stabilit instanța acest cuantum.

Or, judecătorul are obligația de a

demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile

uneia din părți și le-a respins pe celelalte, de ce a aplicat o anumită normă

de drept sau i-a dat o anumită interpretare.

Având în vedere numeroasele etape

procesuale parcurse de fiecare cauză și numărul mare de ore alocate asigurării

unei asistențe juridice de calitate este mai mult decât surprinzătoare decizia

instanței de judecată de a acorda, în final, suma de 10.000 lei, fără a se

arăta măcar cum a stabilit instanța acest cuantum.

Recurenta solicită admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, modificarea în parte a

sentinței și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.556.114,88 lei cheltuieli

de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta

cauză.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat în limitele și pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

formulate de recurentă sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1.1. Instanța de apel, ca și prima

instanță, a interpretat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Este adevărat că reclamanta S.C. A.L.R.O.

SA Slatina a avut câștig de cauză în cele două litigii anterioare, în care,

admițându-se excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de ea, s-au

respins ca prescrise ambele acțiuni promovate de G.M.M.

În acest mod reclamantul din cele

două litigii a căzut în pretenții în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Textul de lege menționat dă dreptul

părții care a câștigat să solicite plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta constituie, de altfel,

regula pe care instanțele o aplică, în acest sens fiind relevantă jurisprudența

invocată de recurentă.

De la regula potrivit căreia partea

care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de

judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 C. proc. civ. prevede o

excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau

de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Cum textul nu distinge, el are

aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe

cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt

solicitate pe calea unei acțiuni separate.

Față de existența acestui text de

lege nu se poate primi critica recurentei privitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. ori principiului reparării

integrale a prejudiciului specific răspunderii civile delictuale, deoarece

neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată a fost motivată nu pe

considerentul că, deși a câștigat litigiile, nu i s-ar cuveni cheltuielile de

judecată, ci pe considerentul că sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

1.2. Contrar susținerilor

recurentei, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu

s-au încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995.

În realitate, după cum în mod just a

reținut curtea de apel, dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea

profesie de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării

contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților

contractante.

Prin reducerea cuantumului

onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța

nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul

diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură

onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se

află în culpă procesuală.

Dreptul de a pretinde despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este

însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a

obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în

mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de

muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Aceste dispoziții legale au fost

supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a

statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea

fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată

și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește decizia nr. 367/2008

a Curții Constituționale, pretins ignorată de către instanța de apel, Înalta

Curte constată că aceasta nu consacră o revenire a instanței de contencios

constituțional asupra propriei jurisprudențe, ci privește excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

1.3.Referitor la jurisprudența

C.E.D.O., invocată de instanțele anterioare, aceasta este relevantă sub

aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că cheltuielile de

judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are

câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale

și rezonabile.

Chiar dacă în hotărârile date cu

titlu de exemplu litigiile au privit încălcarea de către Statul Român a unor

alte drepturi decât cele de proprietate industrială, problema cheltuielilor de

judecată este o problemă comună tuturor litigiilor civile, iar distincțiile

făcute de recurentă nu se justifică.

nelegalitate, pe care le-a reiterat și în recurs, reclamanta a formulat în apel

și critici referitoare la modul în care a fost stabilit, prin reducere,

onorariul de avocat la suma de 10.000 lei.

Cu privire la acest aspect, curtea

de apel s-a limitat să arate că admiterea excepției prescripției dreptului la

acțiune, menținută de instanțele de control judiciar, fundamentează

presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate

redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.

Această motivare nu corespunde

exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nici art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Astfel, trebuie remarcat, în primul

rând, că în cele două litigii anterioare purtate între părți nu s-a plătit un

onorariu de avocat unic, care să fie redus printr-o singură operațiune

matematică de la suma de 1.556.051,37 lei la suma de 10.000 lei.

Dimpotrivă, cele două litigii au

parcurs fiecare mai multe faze procesuale în care s-au achitat onorarii

avocațiale distincte.

De asemenea, în niciunul din litigii

excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost soluționată la primul

termen de judecată.

S-au formulat în cauză căi

extraordinare de atac și cereri de strămutare.

Pentru a proceda la o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (39 C. proc. civ., instanța de apel

avea obligația să analizeze, prin prisma dispozițiilor legale menționate,

fiecare onorariu de avocat achitat de reclamantă, în funcție de faza procesuală

- fond, apel, recurs, contestație în anulare, cerere de strămutare, etc. - și

actul de procedură pentru îndeplinirea căruia a fost convenit de părți.

Chiar dacă proporționalitatea

onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată

de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea

instanțelor de fond, acestea trebuie să justifice fiecare reducere a unui

onorariu avocațial, și nu să stabilească în mod global o sumă care, în opinia

lor, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul unui întreg

litigiu sau chiar al mai multora, cum este cazul de față.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte urmează să admită recursul și, în baza art. 304 pct. 7 și art. 314 C.

proc. civ., să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași

curte de apel, pentru ca aceasta să analizeze motivat aplicabilitatea

criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în raport de

fiecare onorariu achitat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A.L.R.O. SA

Slatina împotriva deciziei nr. 9 din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2009.