ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6264/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La 23 iulie 2004,

reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza art. 21 alin. (1)

și (3) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 504 alin. (2) și

(3), art. 505 și art. 506 C. proc. pen. să fie obligat pârâtul la plata unor

daune morale în cuantum de 20 miliarde lei vechi și respectiv la daune

materiale în sumă de 600.000.000 lei vechi, întrucât a fost arestat preventiv

și inculpat pentru săvârșirea unor presupuse infracțiuni de dare de mită și

favorizarea infractorului, prevăzute de art. 255 și art. 264 C. pen., pentru ca

ulterior să se constate că nu se face vinovat de săvârșirea acestor fapte.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins ca tardivă acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., vizând repararea prejudiciului

material și moral.

A admis în parte cererea în

daune civile delictuale formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000.000.000 ROL cu

titlu de daune morale.

A respins totodată capătul

de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune materiale, pentru lipsa

calității procesuale active.

Apelurile declarate de

reclamantul C.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț au fost admise de Curtea de Apel Bacău,

secția civilă, care, prin decizia nr. 529 din 21 octombrie 2005, a desființat

sentința Tribunalului Neamț și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, reținându-se greșita respingere a acțiunii, ca tardiv introdusă.

În rejudecare, Tribunalul

Neamț, secția civilă, prin sentința nr. 293/C din 12 iunie 2006, a admis în

parte acțiunea formulată în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și a

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească

reclamantului suma de 1.000.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale.

Prima instanță a respins

totodată, ca nefondat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata

sumei de 190.400.000 lei reprezentând onorariu de avocat în dosarul penal și a

luat act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind daunele

materiale în cuantum de 409.600.000 lei.

Apelul Ministerului

Finanțelor Publice, D.G.F.P. Neamț, în reprezentarea Statului Român, a fost

respins de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 189 din 23

octombrie 2006.

Prin aceeași decizie,

instanța de control judiciar a admis apelul reclamantului și schimbând în parte

sentința, l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia, cu titlu de daune

morale, suma de 1.500.000.000 lei în loc de 1.000.000.000 lei cât s-a acordat

inițial, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat de

reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin

decizia nr. 2650 din 23 martie 2007 a casat în parte hotărârea dată în apel,

numai cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, cauza fiind trimisă aceleiași

instanțe, pentru rejudecare sub acest aspect.

Au fost menținute restul

dispozițiilor deciziei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut că în apel, astfel cum rezultă din încheierea de

dezbateri din 16 octombrie 2006, reclamantul a solicitat obligarea Statului

Român la restituirea cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu, însă

instanța de control judiciar a omis să se pronunțe asupra acestei cereri.

În rejudecare, Curtea de

Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin decizia nr. 23 din 13 februarie 2008, a admis apelul

reclamantului și în consecință, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor

să-i plătească acestuia suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că, în acord cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

partea care a câștigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare are în mod

exclusiv dreptul la toate cheltuielile ocazionate de judecată, inclusiv

onorariile de avocat.

Cât privește cererea de

diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată, solicitată de intimată pe

considerentul că nu au fost admise toate pretențiile apelantului, instanța de

control judiciar a apreciat că, față de obiectul cauzei și prestația

apărătorului reclamantului, aceasta nu este justificată, în cauză nefiind

aplicabile dispozițiile art. 274 pct. 3 C. proc. civ.

A fost respinsă totodată și

cererea reclamantului vizând acordarea cheltuielilor de judecată la valoarea

actualizată, pe considerentul că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

nu prevăd posibilitatea reactualizării acestor sume.

În cauză, au declarat recurs

în termen legal, atât Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț

cât și reclamantul C.D.

În recursul său, D.G.F.P.

Neamț, fără a indica temeiul pe care-și fundamentează calea extraordinară de

atac, critică hotărârea dată în apel pe considerentul greșitei obligări, în

nume propriu, a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata către reclamant a

cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pârât în proces a fost Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Tot astfel, se mai arată, în

mod greșit nu s-a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în condițiile în care pretențiile reclamantului referitoare la cuantumul

cheltuielilor de judecată sunt exagerate în raport cu valoarea pricinii.

Cât privește partea care a

căzut în pretenții, aceasta poate fi obligată, cel mult, la plata cheltuielilor

făcute în cea de-a 2-a fază procesuală, respectiv în apelul care a fost

„câștigat” de reclamantul C.D. și care a format obiectul dosarului nr.

884/32/2006 al Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Din dezvoltarea criticilor

formulate de această recurentă împotriva deciziei dată în apel, se constată că

ele pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

urmând a fi examinate în consecință.

În cel de-al 2-lea recurs,

formulat de reclamantul C.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., hotărârea instanței de apel este criticată pe considerentul

greșitei respingeri a cererii vizând acordarea cheltuielilor de judecată

efectuate în primul ciclu procesual și reținerea eronată a sumelor reprezentând

onorariile de avocat în faza rejudecării.

Tot astfel, se mai arată,

s-a omis a fi acordate cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de

avocat, în cuantum de 2000 lei, efectuate cu prilejul soluționării primului

recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă.

Cât privește cererea de

actualizare a sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta a fost

greșit respinsă, în considerarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., ele impunându-se a fi actualizate, în raport de rata inflației.

Recursul reclamantului C.D.

este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed.

În sistemul nostru

procedural cheltuielile de judecată sunt suportate, în final, de către partea

din vina căreia s-a promovat acțiunea, respectiv de partea care a pierdut

procesul, acest principiu fiind consacrat în mod expres prin dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, dispozițiile

art. 275 și art. 276 din același cod fac o aplicare a principiului potrivit

căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a

părții ce a pierdut litigiul.

Așa cum în mod judicios s-a

reținut atât în doctrină cât și în practica instanțelor judecătorești,

cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui

o sancțiune procedurală, ele având în principal rolul de a despăgubi partea

care a câștigat în final procesul și care nu este vinovată de declanșarea

activității judiciare.

Or, este firesc ca, în

raport de solicitarea celui îndreptățit, această despăgubire să fie efectivă

iar nu trunchiată pe diferite stadii procesuale, relevanță sub acest aspect,

având doar soluția finală, care stabilește irevocabil, partea care a căzut în

pretenții.

În speță, instanța de apel,

deși reține corect că se impune acordarea în beneficiul reclamantului a

cheltuielilor ocazionate de proces, în toate fazele sale, admite însă doar în

parte cererea și dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 800 lei, reprezentând

două onorarii de avocat, a câte 400 lei fiecare, fără a specifica stadiul

procesual pentru care ar fi fost achitate aceste onorarii.

Or, din actele cauzei (a se

vedea chitanțele nr. 38 din 21 octombrie 2005, nr. 65 din 16 octombrie 2006 și

nr. 97 din 23 martie 2007, filele 42, 43, 44, dosar 2650/2006 al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) rezultă

că reclamantul a achitat onorarii de avocat în cuantum total de 10.000 lei, pe

parcursul celor două cicluri procesuale, iar nu de doar 800 lei, așa cum greșit

s-a reținut în decizia atacată.

Cât privește critica

formulată de reclamant referitoare la greșita respingere a cererii privind

actualizarea sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta este

nefondată, în condițiile în care dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

nu prevăd, în favoarea părții care a câștigat procesul, o asemenea

posibilitate, textul referindu-se strict la restituirea sumelor ocazionate de

declanșarea activității judiciare.

Nefondate sunt și criticile

formulate în recursul Ministerului Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț.

Astfel, este lipsită de

relevanță, sub acest aspect critica având un caracter pur formal, împrejurarea

că instanța de control judiciar a instituit, în mod direct, în sarcina

Ministerului Economiei și Finanțelor, obligația de a achita către reclamant,

sume reprezentând cheltuielile de judecată, în condițiile în care este de

necontestat că acesta a stat în proces, în reprezentarea Statului Român și tot în

considerarea acestei calități va proceda la achitarea efectivă a sumelor

stabilite de instanță ca fiind cuvenite părții ce a inițiat demersul judiciar.

Referitor la solicitarea

vizând diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, care, în opinia recurentei

este exagerat, instanța de apel a reținut corect că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu se poate reține că

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, onorariile ar fi

nepotrivit de mari.

Cât privește critica vizând

îndreptățirea reclamantului de a primi doar cheltuielile de judecată ocazionate

de cel de-al 2-lea ciclu procesual, la aceasta s-a răspuns implicit în

analizarea recursului formulat de reclamant, concluzia care se impune fiind

aceea că și în cazul rejudecării litigiului după casare, partea care a câștigat

definitiv procesul are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de

judecată ocazionate de declanșarea litigiului.

Așa fiind, urmează a se

admite doar recursul reclamantului și a se modifica în parte decizia atacată,

sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul

C.D. împotriva deciziei nr. 23 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Bacău,

secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte decizia în sensul că:

Cuantumul cheltuielilor de judecată este

de 10.000 lei (RON) în loc de 800 lei (RON).

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț împotriva

deciziei menționate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 octombrie 2008.