ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6264/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 23 iulie 2004, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, în baza art. 21 alin. (1) și (3) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 504 alin. (2) și (3), art. 505 și art. 506 C. proc. pen. să fie obligat pârâtul la plata unor daune morale în cuantum de 20 miliarde lei vechi și respectiv la daune materiale în sumă de 600.000.000 lei vechi, întrucât a fost arestat preventiv și inculpat pentru săvârșirea unor presupuse infracțiuni de dare de mită și favorizarea infractorului, prevăzute de art. 255 și art. 264 C. pen., pentru ca ulterior să se constate că nu se face vinovat de săvârșirea acestor fapte.

Investit în primă instanță, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins ca tardivă acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., vizând repararea prejudiciului material și moral. A admis în parte cererea în daune civile delictuale formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000.000.000 ROL cu titlu de daune morale. A respins totodată capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune materiale, pentru lipsa calității procesuale active. Apelurile declarate de reclamantul C.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, care, prin decizia nr. 529 din 21 octombrie 2005, a desființat sentința Tribunalului Neamț și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se greșita respingere a acțiunii, ca tardiv introdusă.

În rejudecare, Tribunalul Neamț, secția civilă, prin sentința nr. 293/C din 12 iunie 2006, a admis în parte acțiunea formulată în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 1.000.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale. Prima instanță a respins totodată, ca nefondat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 190.400.000 lei reprezentând onorariu de avocat în dosarul penal și a luat act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere privind daunele materiale în cuantum de 409.600.000 lei. Apelul Ministerului Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Neamț, în reprezentarea Statului Român, a fost respins de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 189 din 23 octombrie 2006. Prin aceeași decizie, instanța de control judiciar a admis apelul reclamantului și schimbând în parte sentința, l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia, cu titlu de daune morale, suma de 1.500.000.000 lei în loc de 1.000.000.000 lei cât s-a acordat inițial, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 2650 din 23 martie 2007 a casat în parte hotărârea dată în apel, numai cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe, pentru rejudecare sub acest aspect.

Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că în apel, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din 16 octombrie 2006, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la restituirea cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu, însă instanța de control judiciar a omis să se pronunțe asupra acestei cereri. În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 23 din 13 februarie 2008, a admis apelul reclamantului și în consecință, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să-i plătească acestuia suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în acord cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., partea care a câștigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare are în mod exclusiv dreptul la toate cheltuielile ocazionate de judecată, inclusiv onorariile de avocat. Cât privește cererea de diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată, solicitată de intimată pe considerentul că nu au fost admise toate pretențiile apelantului, instanța de control judiciar a apreciat că, față de obiectul cauzei și prestația apărătorului reclamantului, aceasta nu este justificată, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 274 pct. 3 C. proc. civ. A fost respinsă totodată și cererea reclamantului vizând acordarea cheltuielilor de judecată la valoarea actualizată, pe considerentul că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., nu prevăd posibilitatea reactualizării acestor sume. În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț cât și reclamantul C.D. În recursul său, D.G.F.P. Neamț, fără a indica temeiul pe care-și fundamentează calea extraordinară de atac, critică hotărârea dată în apel pe considerentul greșitei obligări, în nume propriu, a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pârât în proces a fost Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Tot astfel, se mai arată, în mod greșit nu s-a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care pretențiile reclamantului referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt exagerate în raport cu valoarea pricinii.

Cât privește partea care a căzut în pretenții, aceasta poate fi obligată, cel mult, la plata cheltuielilor făcute în cea de-a 2-a fază procesuală, respectiv în apelul care a fost „câștigat” de reclamantul C.D. și care a format obiectul dosarului nr. 884/32/2006 al Curții de Apel Bacău, secția civilă. Din dezvoltarea criticilor formulate de această recurentă împotriva deciziei dată în apel, se constată că ele pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate în consecință. În cel de-al 2-lea recurs, formulat de reclamantul C.D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel este criticată pe considerentul greșitei respingeri a cererii vizând acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual și reținerea eronată a sumelor reprezentând onorariile de avocat în faza rejudecării.

Tot astfel, se mai arată, s-a omis a fi acordate cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2000 lei, efectuate cu prilejul soluționării primului recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă. Cât privește cererea de actualizare a sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta a fost greșit respinsă, în considerarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., ele impunându-se a fi actualizate, în raport de rata inflației. Recursul reclamantului C.D. este fondat, în limitele și pentru considerentele ce succed. În sistemul nostru procedural cheltuielile de judecată sunt suportate, în final, de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, respectiv de partea care a pierdut procesul, acest principiu fiind consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Tot astfel, dispozițiile art. 275 și art. 276 din același cod fac o aplicare a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții ce a pierdut litigiul. Așa cum în mod judicios s-a reținut atât în doctrină cât și în practica instanțelor judecătorești, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, ele având în principal rolul de a despăgubi partea care a câștigat în final procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare. Or, este firesc ca, în raport de solicitarea celui îndreptățit, această despăgubire să fie efectivă iar nu trunchiată pe diferite stadii procesuale, relevanță sub acest aspect, având doar soluția finală, care stabilește irevocabil, partea care a căzut în pretenții.

În speță, instanța de apel, deși reține corect că se impune acordarea în beneficiul reclamantului a cheltuielilor ocazionate de proces, în toate fazele sale, admite însă doar în parte cererea și dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 800 lei, reprezentând două onorarii de avocat, a câte 400 lei fiecare, fără a specifica stadiul procesual pentru care ar fi fost achitate aceste onorarii. Or, din actele cauzei (a se vedea chitanțele nr. 38 din 21 octombrie 2005, nr. 65 din 16 octombrie 2006 și nr. 97 din 23 martie 2007, filele 42, 43, 44, dosar 2650/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) rezultă că reclamantul a achitat onorarii de avocat în cuantum total de 10.000 lei, pe parcursul celor două cicluri procesuale, iar nu de doar 800 lei, așa cum greșit s-a reținut în decizia atacată.

Cât privește critica formulată de reclamant referitoare la greșita respingere a cererii privind actualizarea sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta este nefondată, în condițiile în care dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu prevăd, în favoarea părții care a câștigat procesul, o asemenea posibilitate, textul referindu-se strict la restituirea sumelor ocazionate de declanșarea activității judiciare. Nefondate sunt și criticile formulate în recursul Ministerului Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț.

Astfel, este lipsită de relevanță, sub acest aspect critica având un caracter pur formal, împrejurarea că instanța de control judiciar a instituit, în mod direct, în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, obligația de a achita către reclamant, sume reprezentând cheltuielile de judecată, în condițiile în care este de necontestat că acesta a stat în proces, în reprezentarea Statului Român și tot în considerarea acestei calități va proceda la achitarea efectivă a sumelor stabilite de instanță ca fiind cuvenite părții ce a inițiat demersul judiciar. Referitor la solicitarea vizând diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, care, în opinia recurentei este exagerat, instanța de apel a reținut corect că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., întrucât nu se poate reține că față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, onorariile ar fi nepotrivit de mari. Cât privește critica vizând îndreptățirea reclamantului de a primi doar cheltuielile de judecată ocazionate de cel de-al 2-lea ciclu procesual, la aceasta s-a răspuns implicit în analizarea recursului formulat de reclamant, concluzia care se impune fiind aceea că și în cazul rejudecării litigiului după casare, partea care a câștigat definitiv procesul are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată ocazionate de declanșarea litigiului. Așa fiind, urmează a se admite doar recursul reclamantului și a se modifica în parte decizia atacată, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva deciziei nr. 23 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia în sensul că: Cuantumul cheltuielilor de judecată este de 10.000 lei (RON) în loc de 800 lei (RON). Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. Neamț împotriva deciziei menționate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2008.