ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2545/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 21 decembrie 2022 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4900000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada 23.03.2017–26.05.2017 în care a fost arestat preventiv în mod nelegal și apoi achitat definitiv prin decizia penală nr. 523/02.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 817 din 25 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Neamț, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț cu sediul în Municipiul Piatra Neamț, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 148 din 19 martie 2024, Curtea de Apel Bacău – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 817 din 25 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Neamț, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 148 din 19 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că soluția primei instanțe – de respingere a acțiunii, ca prescrisă, soluție menținută de instanța de apel, este nelegală, în condițiile în care dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod expres că: "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegată de libertate." Or, cauza dedusă judecății nu se încadrează între cele prevăzute de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât prin decizia Curții de Apel Bacău nu s-a constatat nici eroarea judiciare și nici privarea nelegală de libertate, dispoziția legală fiind de strictă interpretare și aplicare, aceasta neputând fi aplicată prin analogie la alte situații decât cele strict prevăzute. Așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, "în interpretarea și aplicarea art. 539 alin. (2) noul C. proc. pen.., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate" - ceea ce înseamnă că actele jurisdicționale prin care s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate și pentru care este aplicabil textul art. 541 alin. (2) C. proc. pen., sunt diferite de hotărârea de achitare, care nu este prevăzută de acest text legal, condiții în care devine aplicabil termenul general de prescripție. Totodată, acțiunea sa este întemeiată inclusiv pe dispozițiile Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora, "în interpretarea și aplicarea art. 539 noul C. proc. pen.., fată de efectele D. C. civ. nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită Dec. ÎCCJ (RID nr. 15/2017, soluția de achitare, art. 16 alin. (1) lit. a)-d) noul C. proc. pen.., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplic, a art. 539 noul C. proc. pen..". Din cuprinsul acestei soluții, rezultă din nou, în mod clar, că acțiunea civilă întemeiată pe hotărârea instanței de judecată, precum și pe ordonanțe sau încheieri ale organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, este distinctă de acțiunea civilă întemeiată pe soluția de achitare - cum este și cazul de față și, prin raportare la caracterul de strictă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție de 6 luni se aplică doar în prima ipoteză, fiind eronată extinderea aplicării acestuia și în cazul acțiunii în despăgubiri întemeiată pe hotărârea definitivă de achitare, care nu este prevăzută de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (21 decembrie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Obiectul cauzei, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii de chemare în judecată și analizat de instanțele de fond, îl reprezintă acțiunea în despăgubiri civile întemeiată pe dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., pentru repararea prejudiciului moral cauzat de măsura preventivă privativă nelegală, la care a fost supus recurentul-reclamant în perioada 23.03.2017–26.05.2017, în procesul penal finalizat definitiv cu soluția de achitare pronunțată prin decizia penală nr. 523/02.06.2022 a Curții de Apel Bacău. În aceste circumstanțe factuale, în acord cu raționamentul primei instanțe, curtea de apel a apreciat că, prin raportate la obiectul acțiunii și temeiul cererii de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., care reglementează o procedură specifică, pentru care legea prevede un termen special de prescripție a dreptului material la acțiune, respectiv termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Recurentul-reclamant contestă aceste statuări ale instanței devolutive și, reiterând apărările formulate în fața instanțelor de fond, reclamă aplicabilitatea în cauză a termenului general de prescripție, astfel încât momentul de împlinire al prescripției dreptului material la acțiune să se plaseze ulterior celui stabilit prin decizia atacată, cu scopul de a obține repararea prejudiciului moral, combinând practic instituții juridice diferite – norma specială de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate (art. 539 din C. proc. civ.), căreia îi atașează termenul general de prescripție prevăzut în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun. Astfel, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința acțiunii având ca obiect acordarea daunelor morale ca urmare a arestării nelegale prin prisma art. 539 C. proc. pen., arătând că situația dedusă judecății nu se încadrează între cele prevăzute de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât prin decizia Curții de Apel Bacău nu s-a constatat nici eroarea judiciară și nici privarea nelegală de libertate, dispoziția legală fiind de strictă interpretare, neputând fi aplicată prin analogie la alte situații decât cele strict prevăzute. Înalta Curte reține că dreptul la despăgubiri consacrat în alin. (1) al art. 539 C. proc. pen. se naște în cazul în care privarea de libertate este nelegală și o asemenea nelegalitate a fost stabilită, după caz, "prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei" - alin. (2) al art. 539 C. proc. civ. Relația dintre dispozițiile art. 539 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. trebuie privită din perspectiva dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă specială care instituie termenul legal în care o astfel de acțiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanța civilă, și anume, 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Este necontestat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală ori injustă de libertate prevăzută de dispozițiile C. proc. pen. este o procedură specială, iar reglementarea de către legiuitor a acestei proceduri în C. proc. pen. are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată în art. 1349 și art. 1357 - 1380 din C. civ. Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 și art. 541 din C. proc. pen., incidența acestor dispozițiile legale fiind corect reținută de instanța de apel. În cauză, deși nu se contestă temeiul legal al acțiunii (art. 539 din C. proc. civ.), susținerile recurentului-reclamant, ce fac referire la Decizia nr. 15/2017 și Decizia nr. 1/2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv la Decizia nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională, vizează în fapt admisibilitatea cererii, iar nu curgerea termenului de prescripție. Pretinzând, pe calea recursului de față, că statuările instanței de apel sunt nelegale, recurentul-reclamant ignoră, nepermis, aspectele dezlegate prin intermediul deciziilor anterior menționate, cărora le dă o interpretare proprie, în sensul că acțiunea civilă întemeiată pe hotărârea instanței de judecată, pe ordonanțe sau încheieri ale organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, este distinctă de acțiunea civilă întemeiată pe soluția de achitare (cum este cazul în speță), apreciind că termenul de prescripție de 6 luni se aplică doar în prima ipoteză, fiind eronată aplicarea acestuia și în cazul acțiunii în despăgubiri întemeiată pe hotărârea definitivă de achitare, care, arată recurentul, nu este prevăzută de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. Contrar acestor susțineri, în considerentele Deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituțională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiționa, în toate situațiile, indiferent de soluția pronunțată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalității privării de libertate. Astfel, în paragraful 41 al deciziei, Curtea Constituțională a reținut că "(…) din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.." Decizia Curții Constituționale face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând, după cum anterior s-a arătat, că în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului prevăzut de art. 514 C. proc. civ. (recurs în interesul legii), prin Decizia nr. 1/2023 a statuat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. Întrucât, în litigiul pendinte, reclamantul s-a prevalat de soluția de achitare prin care s-a soluționat procesul penal pentru a reclama repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, devin incidente statuările deciziilor anterior evidențiate, care vizează modul de interpretare și aplicare a art. 539 din C. proc. civ. (aspect care însă nu a fost contestat în cauză), fără a produce însă efecte în ceea ce privește aplicabilitatea art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. Pe cale de consecință, din perspectiva criticii vizând prescripția dreptului la acțiune, Înalta Curte constată că sunt legale statuările curții de apel prin care s-a reținut că în raport de conținutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală, prin care s-a dispus achitarea recurentului, a fost soluționată definitiv, respectiv 2 iunie 2022 - când a fost pronunțată decizia penală nr. 523 a Curții de Apel Bacău. Astfel cum anterior s-a arătat, dispozițiile legale care reglementează termenul de prescripție de drept comun de 3 ani nu sunt aplicabile, în considerarea caracterului special al normelor care guvernează răspunderea statului pentru ipoteza analizată, în raport cu caracterul general al dispozițiilor C. civ. Cum instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea legală a dispozițiilor art. 541 alin. (2) și, implicit, a art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., cu observarea corectă a dezlegărilor cuprinse în decizia Curții Constituționale anterior evocată, criticile formulate de recurentul-reclamant se dovedesc a fi nefondate. Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs și de formulare a criticilor, recurentul nu a reușit să evidențieze nelegalitatea hotărârii instanței din apel, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.