ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă și de contencios administrativ, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat: să se constate că reținerea de 24 de ore, începând cu orele 02:20, stabilită prin ordonanța din 19 august 2021 în dosarul nr. x/2021 a IPJ Constanta, este nelegală; obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 de RON, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin reținerea sa ilegală.

Sentința pronunțată de Tribunalul Neamț, secția civilă și de contencios administrativ Prin sentința nr. 92 din 6 februarie 2024, Tribunalul Neamț, secția civilă și de contencios administrativ, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 4.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă Prin decizia nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis excepția tardivității apelului formulat de reclamant și, în consecință, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 92 din 6 februarie 2024, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în dosarul x/2022, ca fiind tardiv; a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că obligația pârâtului de plată a daunelor morale vizează suma de 2.000 RON în loc de 4.000 RON; a menținut celelalte dispoziții care nu sunt contrare deciziei. Prin încheierea din 25 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis sesizarea având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 513, pronunțată la data de 25.09.2024, în sensul menționării căii de atac, respectiv "Cu drept de a formula recurs, în termen de 30 de zile, începând cu data comunicării hotărârii".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. solicită a se observa greșita încadrare a obiectului cauzei ca fiind pretenții, iar nu reparare prejudicii erori judiciare, în temeiul art. 539 și al art. 5 paragraful 5 din CEDO, precum și mențiunea "Definitivă" din cuprinsul deciziei atacate. Arată că hotărârea atacată cuprinde, majoritar, motivele pentru care daunele solicitate pot fi acordate, ca răspuns la motivele de apel ale pârâtului. Susține că, în mod eronat, a fost admisă excepția tardivității apelului său, întrucât a formulat cerere de repunere în termen, fiind dovedit motivul întârzierii depunerii căii de atac. Afirmă că instanța de prim control judiciar nu a răspuns motivelor sale de apel, neargumentând de ce suma derizorie acordată de instanța de fond ar fi suficientă pentru a acoperi prejudiciul său moral. Apreciază că nu poate fi considerată o motivare legală a respingerii apelului reclamantului fraza succintă prin care instanța de apel conchide că durata privării de libertate a fost extrem de scurtă, iar reclamantul nu este o persoană publică, și, prin urmare, suma derizorie de 2000 RON ar satisface principiul echității. Susține că această motivare tinde să minimizeze impactul măsurii arestării asupra reclamantului, contrar probelor administrate în fața instanței de fond. Recurentul mai susține și încălcarea normelor de drept material constând în dispozițiile art. 540 C. proc. pen. și ale art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și a jurisprudenței CEDO în materie. Afirmă că, sub aspectul prejudiciului material și moral, răspunderea statului este o răspundere legală, necondiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanță cu jurisprudența CEDO. Susține că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Învederează că, potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral. Recurentul afirmă că, atunci când se examinează cererea de compensații, autoritățile naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice dreptul național în spiritul art. 5 din CEDO și fără un formalism excesiv. Cu referire la jurisprudența instanțelor naționale, arată că pentru o situație similară au fost acordate despăgubiri între 20.000 RON și 30.000 RON, iar reclamantul nu avea obligația să probeze în fața instanței de apel jurisprudența europeană și națională, fiind obligația magistratului să le cunoască. Astfel, considerentul instanței de apel vizând lipsa de dovezi cu privire la practica instanțelor în materie nu poate reprezenta o motivare validă din punct de vedere logico-juridic, temei al respingerii cererii de apel a reclamantului. Prin recursul formulat, neîntemeiat în drept, pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, învederează că, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 539 C. proc. pen., nu și cele ale art. (9) alin. (5) din același cod, ce au un conținut identic. Susține că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanța de judecată, în baza principiului rolului activ, prevăzut de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele. Întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituționale, trebuie avut în vedere că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2019, Curtea Constituțională a statuat că în materie penală există răspundere civilă obiectivă pentru eroare judiciară, săvârșită în condițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., noțiunea de eroare judiciară, astfel cum a fost normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, fiind o noțiune autonomă care trebuie interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției. Afirmă că în aceeași decizie a Curții Constituționale s-a reținut că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale și că sfera noțiunii de eroare judiciară acoperă atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 C. proc. pen. Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, iar sintagma "în condițiile legii", folosită de dispozițiile art. 52 alin. (3) fraza a doua, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procesuale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, s-a apreciat că Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 nu dă dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. Cu referire la jurisprudența CEDO, arată că instanța de contencios european a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. Arată că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, să nu fie considerată nelegală. Bănuiala plauzibilă de a fi săvârșit o infracțiune, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este plauzibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea. Susține că dreptul la libertate și la siguranță, prevăzut de art. 5 din Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut, însăși Convenția reglementând situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Reglementarea situațiilor de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul art. 5, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiția legalității reținerii și arestării preventive este esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate în dreptul intern, respectiv C. proc. pen. Afirmă că susținerile reclamantului, potrivit cărora măsurile dispuse împotriva sa au fost de natură să îi aducă grave prejudicii, fizice și psihice, în plan personal, familial și social, nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă, deși îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ. Recurentul arată că este nerezonabil cuantumul daunelor solicitate de reclamant și, cu referire la decizii de speță ale instanței supreme, învederează că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită. Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, cu respectarea principiului proporționalității și echității, iar, în speță, suma de 2000 RON pentru care instanța de apel a admis, în parte, apelul reclamantului apare ca fiind excesivă. Referitor la soluția vizând cheltuielile de judecată, invocă dispozițiile art. 453 C. proc. civ., învederând că partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală, iar partea care solicită cheltuielile de judecată trebuie să fi câștigat, în mod irevocabil, procesul, situație care nu se regăsește în speță. Mai susține că instanța trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 451 C. proc. civ. care impun stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu gradul de complexitate al speței și efortul concret al avocatului, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 401/2005. Totodată, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arată că rambursarea cheltuielilor de judecată urmează a se face în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor. La termenul stabilit, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității ambelor recursuri declarate împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, și a reținut cauza în pronunțare asupra acestei excepții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile, în raport cu excepția nulității, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din același act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte, raportându-se la normele legale anterior evocate, constată că este nul, pentru argumentele pe care le va expune în continuare. Recurentul pretinde nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluția de admitere a excepției tardivității apelului, susținând că a formulat cerere de repunere în termen, iar motivul întârzierii depunerii căii de atac a fost dovedit. Înalta Curte reține că nu au fost formulate astfel critici de nelegalitate care să vizeze soluția pronunțată asupra apelului reclamantului, nefiind expuse argumentele pentru care instanța de apel ar fi reținut, cu încălcarea normelor de procedură, în opinia recurentului, nerespectarea termenului imperativ de apel, în raport cu data comunicării hotărârii atacate și data formulării căii de atac. A motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel, neputându-se limita la invocarea unui aspect de temeinicie vizând aprecierea instanței de apel asupra circumstanțelor invocate de apelant ca fiind impedimente pentru depunerea cererii de apel în termen procedural. Nici susținerile potrivit cărora instanța de apel nu a răspuns motivelor sale de apel, întrucât nu a argumentat de ce suma derizorie acordată în primă instanță ar fi suficientă pentru a acoperi prejudiciul său moral, nu pot declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs, deoarece nu își regăsesc corespondent în soluția și motivarea instanței de apel care, astfel cum s-a reținut anterior, a respins apelul declarat de reclamant, ca tardiv. Instanța de recurs constată în acest sens că se invocă formal încălcarea dispozițiilor de drept substanțial prevăzute de art. 540 C. proc. pen., a dispozițiilor art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței CEDO în materie, întrucât, deși recurentul susține că decizia atacată este nelegală, sub acest aspect, omite să se raporteze, în concret, la dezlegările instanței de apel. Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, criticile de recurs nu pot consta într-o susținere formală a încălcării normelor de drept material și a jurisprudenței instanței de contencios european, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței. Astfel, în condițiile în care alegațiile recurentului nu se grefează pe dezlegările instanței de prim control judiciar, partea expunând doar aspecte teoretice și de ordin general vizând răspunderea statului pentru repararea prejudiciului moral, și în lipsa unor argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept material incidente în cauză și a jurisprudenței CEDO în materie, Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel. Referitor la susținerea vizând greșita încadrare a obiectului cauzei ca fiind pretenții, iar nu reparare prejudicii erori judiciare, în temeiul art. 539 și al art. 5 paragraf 5 din CEDO, precum și aceea privind mențiunea "Definitivă" din cuprinsul deciziei atacate, instanța de recurs constată că nici acestea nu pot face obiectul analizei specifice controlului judiciar în prezenta fază procesuală, întrucât recurentul nu deduce, spre examinare, o minimă argumentație în drept care să situeze critica în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul mai susține prin cererea de recurs că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și arată că instanțele naționale au acordat daune într-un cuantum mai ridicat pentru o situație similară. Or, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de instanțele devolutive, conform circumstanțelor particulare, reprezintă o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă în calea de atac a recursului. De altfel, Înalta Curte reține că această critică nu este nici argumentată, în concret, menționându-se doar formal principiul respectării proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, fără să se raporteze la dezlegările date de instanța de apel. De asemenea, deși se mai afirmă că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare întrucât s-a reținut lipsa de dovezi cu privire la practica instanțelor în materie, prin această manieră de formulare, recurentul deduce judecății o critică care ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, sub aspectul probatoriului, situație care este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, limitat la verificarea legalității deciziei, astfel cum deja s-a menționat. În consecință, se reține, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, Înalta Curte constată că și acesta este nul, pentru argumentele ce succed. Susținerile din cadrul recursului care vizează, în esență, incidența dispozițiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ce corespunde art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, cât timp constituie doar o simplă reiterare a apărărilor formulate prin apel, care au primit dezlegare prin decizia atacată. Astfel, se constată că instanța de apel nu a reținut criticile apelantului-pârât referitor la legalitatea măsurii preventive privative de libertate, apreciată prin prisma dispozițiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp apelantul nu a invocat mecanismul instituit de art. 20 din Constituția României pentru aplicarea directă a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea recurată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate. Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv susținerile părții, care, fiind identice cu cele ce îndreptate împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, lasă în afara judecății statuările instanței de apel asupra celor invocate în cauză. Analizând în continuare celelalte susțineri din cadrul recursului formulat de pârât, Înalta Curte reține că partea este nemulțumită de cuantumul daunelor morale acordate, afirmând că suma stabilită de instanța de apel este excesivă. Relativ la cuantumul reparației acordate, modalitatea în care instanța de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situația de fapt dedusă judecății, și a cuantificat, în consecință, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, în raport de probele administrate. În acest context, se constată că valorificarea susținerilor recurentului relative la cuantumul daunelor morale care, în opinia acestuia, este nerezonabil, urmărind ca, în acest mod, să obțină o redimensionare a acestora în sensul micșorării lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce excedează atribuțiilor prezentei instanțe de control judiciar. Nici critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privește exclusiv temeinicia deciziei recurate. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.." În considerentele deciziei evocate, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Așadar, față de statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., susținerile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ. care impun stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu gradul de complexitate al speței și cu efortul avocatului, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi primite. Relativ la critica vizând reținerea culpei procesuale a recurentului, ca temei al acordării cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, instanța de recurs constată că aceasta constituie doar reluarea criticii formulate în cadrul cererii de apel, care a făcut obiectul analizei în etapa procesuală anterioară. Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut că susținerea apelantului-pârât în sensul îndeplinirii condiției ca partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câștigat, în mod irevocabil, procesul, pentru a se putea acorda cheltuieli de judecată, este lipsită de temei juridic, referința pe care art. 453 alin. (1) C. proc. civ. o face la partea care câștigă procesul neavând semnificația că exercițiul prerogativei de recuperare a costului judecății este afectat de o condiție suspensivă. În aceste circumstanțe, simpla repunere în discuție a exact acelorași susțineri formulate în calea de atac precedentă - care au fost deja analizate, conform celor arătate -, fără a argumenta critica prin raportare la cele statuate în apel, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.