ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2695/2003

DECIZIA Nr. 2695 DOSAR nr. 2187/2003 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : G.M.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „A.” SA Slatina solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000.000 lei reprezentând drepturile ce i se cuvin ca urmare a aplicării în procesul de producție și obținerii de beneficii a inovației personale denumită „lopată tehnologică”, recunoscută ca atare prin certificatul de inovator nr. 2714/1984 eliberat de Ministerul Industriei Chimice și înregistrată la pârâtă sub nr. S.512 dosar nr. 9/1981, pe atunci Întreprinderea de Aluminiu Slatina. Prin sentința civilă nr. 942 din 24 octombrie 2002 a Tribunalului Olt, secția civilă, a fost respinsă excepția de necompetență materială a instanței civile în soluționarea pricinii și apoi a fost anulată ca insuficient timbrată acțiunea astfel cum a fost formulată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea se întemeiază pe prevederile art. 67 din Legea nr. 64/1991 și că potrivit alin. (3) al textului este atrasă obligația unității de a plăti despăgubiri autorului, potrivit dreptului comun și nu în temeiul legii speciale menționate, în sensul căreia, ar opera în timp scutirea de plată a taxei de timbru, sau stabilirea taxei de timbru în sumă fixă la valoarea de 300.000 lei. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 37 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, prin care s-a dispus anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalului Olt, secția comercială.

S-a avut în vedere că în mod greșit tribunalul a respins excepția de necompetență materială a instanței civile, în situația în care litigiul este de natură comercială, în sensul art. 4 din C. com., situație în care cererea este corect timbrată conform H.G. nr. 752/1999. Împotriva acestei decizii, SC A. SA a formulat recursul de față, criticând hotărârea ca fiind nelegală și netemeinică în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicația art. 4 din C. com., care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, în situația în care nu există raporturi de comerț între părți, reclamantul realizând inovația în cadrul unor raporturi de muncă cu unitatea, în anul 1984, dată la care plata recompensei era limitată la perioada maximă de aplicare de 5 ani.

În subsidiar, se invocă excepția de netimbrare a cererii la valoare, întrucât cel în cauză nu a contestat cuantumul taxei de timbru stabilit la valoarea de 44.345.000 lei la organul financiar teritorial și cum intimatul nu a uzat de această procedură specială de contestare, el rămâne obligat la plata taxei de timbru menționate, în cuantumul prevăzut în sentință. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o anumită valoare, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Întrucât textul se referă expres la procese și cereri în materie comercială, rezultă că pentru stabilirea exactă a competenței uneia din secții este necesar a se determina natura civilă sau comercială a unei cauze, pentru că numai acestea din urmă sunt în competența secției comerciale a tribunalului. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, litigiul de față are ca obiect drepturile bănești cuvenite autorului unei inovații la nivelul unei unități, societate comercială, care, așa cum se arată în acțiune a realizat beneficii considerabile datorită acesteia, drepturi solicitate în temeiul prevederilor art. 67 din Legea nr. 64/1991, anterior fiind reglementate de prevederile Legii nr. 62/1974.

În raport de obiectul pricinii se constată că aceasta este de natură comercială în raport de prevederile art. 4 din C. com., potrivit căruia se socotesc ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul. Astfel legiuitorul socotește comercială o anumită categorie de fapte, orientându-se de această dată nu după conținutul actului, ci având în vedere numai calitatea de comerciant a celui care îl săvârșește, aceste fapte fiind denumite în doctrina de specialitate, fapte subiective de comerț. Prin urmare textul instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, cu două excepții, expres prevăzute, care nu se regăsesc în speță.

Așa fiind principalul motiv de recurs invocat de S.C. A. SA Slatina, apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare. Nici cererea subsidiară a recurentului, în sensul de a se menține obligarea reclamantului la plata taxei de timbru la valoarea pretențiilor formulate, nu este de primit, întrucât potrivit art. 311 C. proc. civ. hotărârea casată nu are nici o putere. Și cum instanța de apel a adoptat această hotărâre, de desființare a hotărârii anterioare, textul menționat împiedică menținerea unor dispoziții luate prin hotărârea casată. Față de cele arătate, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legală și temeinică hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE  LEGII

DECIDE : Respinge recursul declarat de pârâta S.C. „A.” SA Slatina împotriva deciziei civile nr. 37 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2003.