ÎCCJ, decizie (scj.ro #82132)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82132) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974.

Inaplicabilitatea  dispozițiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de

invenție.

Cuprins

pe materii

. Dreptul proprietății intelectuale. Certificat de

inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974. Inaplicabilitatea  dispozițiilor

Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

Index

alfabetic

. Dreptul proprietății intelectuale.

-

Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974.

-

Inaplicabilitatea  dispozițiilor Legii nr. 64/1991 privind

brevetele de invenție.

Legea

nr. 62/1974

Legea

nr. 64/1991: art. 31, art. 32, art. 70.

Decretul

nr. 167/1958

Legea nr. 64/1991

conține o serie de dispoziții tranzitorii și finale prin care prevede în ce

situații dispozițiile sale se aplică și cererilor de brevet formulate anterior

intrării sale în vigoare ori invențiilor brevetate anterior acestui moment.

Astfel, cu privire la

drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate,

aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.

Nu există dispoziții

similare în textul de lege menționat referitoare la inovații.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5455 din 2 iunie

2006.

La 28 februarie 2002 G.M. a chemat în judecată S.C. ALRO S.A. –

Slatina, solicitând instanței să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 20

miliarde lei despăgubiri civile, ca urmare a aplicării în procesul de producție

a inovației realizată de reclamant sub denumirea „Dispozitiv articulație

ciocan”.

Prin

sentința civilă nr. 941 din 29 octombrie 2002, Tribunalul Olt, secția civilă a

respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale invocată de reclamant

și a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată, reținând,

în esență, că litigiul generat de recunoașterea aplicării unei inovații în

procesul de producție este de natură civilă și că reclamantul a refuzat să

achite taxa de timbru datorată, fiind aplicabile dispozițiile art. 20 din

Legea                         nr. 146/1997.

Prin

decizia civilă nr.36 din 3 martie 2003, Curtea de Apel Craiova, secția civilă,

a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința Tribunalului Olt și a

trimis cauza spre competentă soluționare la același tribunal-secția comercială.    Pentru

a decide astfel, instanța a reținut că realizarea tehnică este un element al

fondului de comerț aparținând societății comerciale care o utilizează, iar

litigiul generat de neplata drepturilor cuvenite autorului este un litigiu

comercial.

Prin

decizia civilă nr. 2830 din 27 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție , secția

civilă a admis recursul declarat de S.C. ALRO S.A. Slatina împotriva deciziei

civile nr. 36 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, a

casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelului.

Pentru

a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Decizia recurată a fost pronunțată fără a se analiza în prealabil legalitatea

măsurii de anulare a acțiunii ca insuficient timbrată dispusă de către prima

instanță.

Obligativitatea

analizării cu prioritate a acestui aspect are un deplin temei în dispozițiile

imperative și de ordine publică ale art. 20 alin. 1 și 3 din Legea           nr.

146/1997.

În

acest cadru legal, instanța de apel putea păși la analizarea celorlalte aspecte

ale litigiului, inclusiv a naturii civile sau comerciale a acțiunii, numai în

măsura în care ar fi ajuns la concluzia că măsura anulării cererii a fost

nejustificată.

Cauza

a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova - secția civilă care,

prin decizia intermediară nr. 333 din 12 noiembrie 2003, a admis apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 941 din 29 octombrie 2002

a Tribunalului Olt, a anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut că potrivit art. 5 lit. b din

Legea nr. 146/1997, cererile formulate în domeniul drepturilor de autor și de

inventator se taxează cu o sumă fixă de 300.000 lei, astfel încât în mod greșit

reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru prevăzută

de art. 3 din același act normativ.

Prin

încheierea nr. 3062 din 15 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție –

secția civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea formulată de

pârâtă și a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Craiova

la Curtea de Apel Brașov, păstrând actele îndeplinite de instanță înainte de

strămutare.

Prin

decizia civilă nr. 651/AP din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov -

secția civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

pârâtă și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant.

Pentru

a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamantul

este titularul certificatului de inovator nr. 2176 emis în data de 25 octombrie

1982 de Ministerul Industriei Chimice cu privire la inovația „Dispozitiv

articulație ciocan”, înregistrată la data de 2 aprilie 1982 la Întreprinderea

de Aluminiu Slatina, devenită ulterior S.C. ALRO S.A. SLATINA.

În

temeiul art. 137 cod procedură civilă, instanța este obligată să se pronunțe

mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de

prisos cercetarea pricinii.

Este

adevărat că prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2003 Curtea de Apel

Craiova s-a pronunțat asupra excepției prescripției și că prin încheierea de

strămutare s-au păstrat actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare.

Păstrarea

actelor la care se referă încheierea de strămutare sunt dispozițiile instanței

inserate în dispozitivul încheierii de ședință, dispozitiv ce reprezintă acea

parte de încheiere care leagă judecătorii și care reprezintă rezultat

deliberării membrilor completului de judecată.

Inserarea

în preambulul încheierii de ședință a mențiunii „respinge excepția, având în

vedere că prin încheierea din 14 mai 2002 această excepție a fost respinsă în

mod corect” nu echivalează însă cu rezolvarea excepției, ci reprezintă doar o

simplă trimitere la o încheiere de ședință pronunțată de Tribunalul Olt, care a

fost anulată prin decizia civilă nr. 333/2003 a Curții de Apel Craiova.

Analizând

excepția invocată, Curtea de Apel Brașov a constatat că aceasta este întemeiată

pentru următoarele considerente:

În

cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 62/1974, sub imperiul căreia s-au

născut raporturile juridice, ca efect al acordării certificatului de inovator.

Conform

art. 68 din această lege, prin acordarea certificatului de inovator se

recunoaște calitatea de autor al inovației, care poate da dreptul la

evidențiere și promovare în muncă, la acordarea de ordine și medalii și alte

distincții. Din redactarea textului de lege, rezultă că drepturile mai sus

enumerate puteau fi acordate, neexistând o obligație a unității pârâte de a le

acorda în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens.

Art.

73 prevedea că pentru inovația care prezintă o importanță economică sau socială

cu totul deosebită, la propunerea organizațiilor socialiste unde s-au aplicat,

ministerele tutelare pot să aprobe, cu avizul instituțiilor centrale de

cercetare, o premiere echivalentă cu cuantumul a cel mult trei retribuții

tarifare lunare ale inovatorului.

În

continuare, art. 80 prevedea că recompensele pentru inovațiile cu eficiență

economică se vor plăti din economiile efectiv realizate în urma aplicării lor

calculate potrivit dispozițiilor art. 37 și 38 din lege.

Din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că inovația s-a aplicat în procesul de

producție, iar conducerea unității a făcut demersuri pentru acordarea

drepturilor bănești sub formă de premii către reclamant.

Dacă

reclamantul nu a primit respectivele sume de bani, dreptul de a promova o

acțiune civilă pentru valorificarea acestora era supusă termenului general de

prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Unitatea

pârâtă a întocmit la data de 11 februarie 1985 un referat, prin care recunoștea

experimentarea și generalizarea inovației pârâtului și propunea premierea

acestuia cu suma de 2.000 lei. Această adresă este cea mai recentă în raport de

data introducerii acțiunii și are valoare de recunoaștere a datoriei făcută de

cel în favoarea căreia curge prescripția.

Prin

urmare, sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958

privind întreruperea cursului prescripției , astfel încât de la data de 11

februarie 1985 curge un nou termen de prescripție care se încheie la data de 11

februarie 1988.

Nu

poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia în speță sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 64/1991, întrucât raporturile juridice între părți s-au

născut și s-au consumat sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar aplicarea

Legii          nr. 64/1991 ar conduce la încălcarea principiului constituțional

al neretroactivității legii civile.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a susținut, în esență,

următoarele:

1.

Instanța de apel, rejudecând cauza, a luat în discuție legalitatea și

temeinicia conținutului încheierii din 10 decembrie 2003 a Curții de Apel

Craiova, printr-o interpretare originală a dispozițiilor încheierii de

strămutare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a menținut

actele efectuate anterior.

În

acest fel, Curtea de Apel Brașov s-a transformat într-o veritabilă instanță de

recurs încălcând prevederile art. 292/2 alin. 1 raportat la art. 282 alin 2 cod

procedură civilă.

2.

În mod greșit instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care supune prescripției

extinctive numai dreptul la acțiune având un obiect patrimonial.

Or,

dreptul de inovator este un drept personal nepatrimonial, iar acțiunile în

justiție pentru apărarea unui astfel de drept se caracterizează prin

imprescriptibilitate.

Mai

mult decât atât, în cauza supusă judecății este vorba despre un drept la

despăgubire cuantificabil anual, în funcție de rezultate economice obținute de

unitate.

Cum

aceste rezultate sunt determinabile periodic, dreptul ca despăgubirile să fie

cerute se naște tot periodic, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile art.

12 și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată,

instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii art. 64/1991, reținând că

s-ar încălca flagrant principiul constituțional al neretroactivității legii

civile.

Art.

32 din Legea nr. 64/1991 stabilește în mod explicit că durata valabilității

unui brevet de invenție (inovator) este de 20 de ani cu începere de la data

constituirii depozitului național reglementar, iar în speță acest termen nu a

fost depășit.

Recurentul

a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de fond sau, după caz, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs.

Recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

1.Prima critică

formulată de recurent vizează împrejurarea că, deși excepția prescripției

dreptului la acțiune fusese respinsă de instanța de apel anterior strămutării,

iar prin încheierea de strămutare acest act de procedură nu a fost desființat,

instanța la care s-a strămutat judecata și care a soluționat procesul a admis

excepția.

Practic, ceea ce i se

reproșează instanței de apel de către recurent este faptul că a cenzurat o

încheiere interlocutorie, prin care respingând excepția prescripției dreptului

la acțiune, instanța acceptase soluționarea pe fond a cauzei.

Trebuie observat că,

de fapt, Curtea de Apel Brașov nu s-a comportat ca o instanță de control

judiciar față de încheierea Curții de Apel Craiova, deoarece nu a dispus

casarea ori modificarea acesteia.

Critica recurentului

privește, de fapt, încălcarea art. 268 alin. 3 C. pr. civ., conform căruia

judecătorii sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî în totul  asupra

pricinii, pregătesc dezlegarea ei și se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.

5 c. pr. civ.

Într-adevăr, prin

încheierea din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepția de

prescripție a dreptului la acțiune invocată de pârâtă.

Judecătorii care au

admis ulterior excepția, după strămutarea pricinii, nu s-au considerat legați

de această încheiere, deoarece soluția dată asupra excepției nu este motivată.

Dacă s-ar fi considerat

legați de această încheiere, ar fi trebuit să argumenteze ei înșiși soluția în

cuprinsul deciziei, ceea ce ar fi presupus că și-o însușesc, ca fiind temeinică

și legală.

Judecătorii aflați

într-o atare situație au, așadar, de optat între a respecta dispozițiile art.

268 alin. 3 C. pr. civ. și a păstra soluția dată excepției, indiferent dacă ei

înșiși o consideră sau nu corectă sau de a reveni asupra măsurii dispuse prin

încheierea interlocutorie, pentru a nu risca să pronunțe o soluție greșită soluționând

fondul cauzei.

În speță, instanța de

apel a optat pentru cea de a doua variantă, iar soluția va fi păstrată,

deoarece, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, dreptul la

acțiune al reclamantului este, într-adevăr, prescris.

Soluția pentru care a

optat instanța de apel este cu atât mai justificată cu cât, fiind vorba despre

o excepție de ordine publică, ar fi putut fi ridicată inclusiv în fața

instanței de recurs.

Chiar dacă, respectând

încheierea interlocutorie, instanța ar fi soluționat cauza pe fond, reiterarea

excepției prescripției dreptului la acțiune  în recurs ar fi avut același

rezultat, al admiterii excepției.

soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune:

2.1

Recurentul-reclamant susține, că acțiunea sa este imprescriptibilă, deoarece

are ca obiect un drept de proprietate intelectuală, care nu este supus

prescripției, iar aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din  Decr. nr.

167/1958 atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr.

civ.

Această critică este nefondată.

Recurentul invocă în

motivarea cererii de chemare în judecată calitatea sa de autor al unei creații

intelectuale, dar o astfel de calitate dă naștere atât unor drepturi morale,

cât și unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului.

Prin cererea adresată

instanței, reclamantul nu se plânge de încălcarea vreunui drept moral, ci de

încălcarea de către pârâtă a dreptului patrimonial de utilizare a inovației,

pentru care reclamantului i s-a atestat calitatea de autor și solicită

obligarea pârâtei la despăgubiri bănești.

Prin urmare, cererea

sa are un obiect patrimonial și este supusă prescripției, cum corect a sesizat

instanța de apel, făcând aplicarea art. 1 din Decr. nr. 167/1958.

2.2 În ceea ce

privește dreptul substanțial, corect a stabilit că, certificatul de inovator a

fost obținut de reclamant în anul 1982, sub imperiul Legii nr. 62/1974 și că,

pentru drepturile recunoscute inovatorului de acel act normativ, dreptul la

acțiune s-a prescris.

Astfel, art. 73 din Legea

nr. 62/1974 prevedea - pentru inovațiile de o importanță economică deosebită -

posibilitatea unei recompense în bani, echivalentă cu trei retribuții lunare.

Dreptul la o astfel de

recompensă a fost recunoscut reclamantului de către pârâtă la data de 11

februarie 1985 și, conform art. 16 lit. a din Decr. nr. 167/1958, de la acea

dată curge termenul de prescripție de trei ani, termen care s-a împlinit la 11

februarie 1988.

2.3 Recurentul susține

că dreptul său la despăgubiri bănești pentru utilizarea inovației își are

temeiul în Legea nr. 64/1991 și că acțiunea sa a fost formulată în termenul de

20 de ani de la data constituirii depozitului național reglementar, prevăzut de

art. 31 din lege.

Și această critică

este nefondată.

În primul rând,

recurentul confundă durata de protecție a unei invenții, care este intervalul

de timp în care autorului invenției îi sunt recunoscute drepturile

patrimoniale, cu termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru

încălcarea acestor drepturi.

Astfel, în interiorul

duratei de protecție a invenției, pentru fiecare încălcare a unui drept

patrimonial curge un termen de prescripție distinct, după regulile prevăzute de

Decr. nr. 167/1958.

În al doilea rând,

termenul de 20 de ani este prevăzut de art. 31 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 -

care a abrogat și a înlocuit Legea nr. 62/1974 - ca durată de protecție a

brevetului de invenție, or în speță reclamantul este autor al unei inovații,

iar dispozițiile art. 31 nu pot fi extinse prin analogie.

În al treilea rând,

trebuie observat că Legea nr. 64/1991 conține o serie de dispoziții tranzitorii

și finale prin care prevede în ce situații dispozițiile sale se aplică și

cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invențiilor

brevetate anterior acestui moment.

Astfel, cu privire la

drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate,

aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în

vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.

Nu există dispoziții

similare în textul de lege menționat referitoare la inovații.

Dacă totuși

reclamantul se consideră îndreptățit la astfel de despăgubiri în temeiul legii

noi, acțiunea în valorificarea pretențiilor trebuia introdusă în termen de trei

ani de la data intrării în vigoare a acesteia.

Și din această

perspectivă, acțiunea introdusă abia la data de 28 februarie 2002 apare ca

fiind prescrisă.

Cum toate aceste

critici, sunt nefondate, Înalta Curte a menținut decizia instanței de apel și a

respins recursul ca nefondat.