ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3289/2011

Asupra cauzei civile de față: Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 68 din 28 aprilie 2010, a respins apelurile declarate de reclamantul P.V. împotriva sentinței civile nr. 118 din 20 ianuarie 2010 și sentinței civile nr. 960 din 22 noiembrie 2002 pronunțate de Tribunalul Iași. A admis apelul declarat de reclamanții S.G., D.N., A.V. și A.D.G. împotriva sentinței civile nr. 960 din 22 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Iași, pe care a schimbat-o în tot. A admis acțiunea introdusă de S.G., D.N., A.V. și A.D.G. în contradictoriu cu pârâta A.M.T.P. Iași SA. A obligat pe pârâtă să le plătească reclamanților S.G., D.N., A.V. și A.D.G. drepturi bănești în calitate de titulari ai „Brevetului de Invenție nr. A” emis de Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci în cuantum de 1.459.922.213 ROL și cheltuieli de judecată în sumă de 26.360 RON.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași la data de 03 mai 2001 sub nr. 4095/2001 reclamanții S.G., D.N., A.V., A.D.G. și P.V. au chemat în judecată SC „T.” SA Iași, în prezent A.M.T.P. SA Iași, pentru a fi obligată la plata drepturilor bănești de inventator. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 61, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 și art. 53 din Regulamentul de aplicare. Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 960 din 22 noiembrie 2002, a respins acțiunea introdusă de reclamanții S.G., D.N., A.V. și A.D.G., reținând că: La 05 iunie 1997 a fost înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci cererea formulată de reclamanți și P.V.

pentru brevetarea lucrării „Instalație de realizare a parapetelor și proceduri de obținere a acestora”, iar la 30 mai 2000, sub nr. A, s-a eliberat în beneficiul inventatorilor brevet de invenție pentru lucrarea realizată. Pârâta SC „T.” SA Iași, reclamantă în Dosarul nr. 934/3/2004 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a promovat acțiune în anularea brevetului de invenție, judecata în prezenta cauză fiind suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 829 din 05 iunie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea în nulitate a brevetului de invenție, hotărâre definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 56/A din 13 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pârâta nu a contestat punerea în funcțiune a instalației brevetate, însă susține că aceasta a fost efectuată de reclamanți în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991. Pentru a fi incidente însă dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991, ca invenția să aparțină unității, era necesar să existe o convenție de realizare a unei atare invenții între salariați și unitate sau ca aceștia să fi avut ca și atribuții de serviciu muncă de creație, de invenție. Or, fișa postului nu cuprinde astfel de atribuții și nici nu există o prevedere contractuală în acest sens, în speță fiind incidente dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991. S-au dovedit condițiile esențiale reglementate de dispozițiile Legii nr. 64/1991 ca fiind îndeplinite (să existe o invenție brevetată și să fi fost aplicată de unitate), iar cererea reclamanților de obligare a unității la plata drepturilor bănești cuvenite este admisibilă în principiu.

S-a probat însă că aplicarea invenției nu a adus beneficii unității până în prezent, expertiza efectuată de expert B.V. statuând în acest sens. Tribunalul a ținut cont de această lucrare și a înlăturat expertiza efectuată de experta A.V., motivat de faptul că aceasta a avut în vedere și costurile efective aferente veniturilor obținute din vânzarea produselor realizate prin exploatarea liniei tehnologice brevetate. Avându-se în vedere astfel că prin aplicarea invenției nu s-a realizat profit în perioada mai 1997 - decembrie 2001, instanța a respins cererea reclamanților-inventatori. În faza judecății în primă instanță, reclamantul P.V., care a îndeplinit funcția de director general și a reprezentat pârâta în instanță, a formulat apărări pentru societate, iar în nume propriu a precizat că nu se consideră reclamant în cauză, nu a semnat cererea de chemare în judecată (Dosar nr. 4095/2001).

Față de precizările reclamantului P.V., reprezentant legal al pârâtei societate comercială, prima instanță nu s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței civile nr. 960/2002, considerând că nu este legal învestită. În cadrul procedurii instituite de C. proc. civ., art. 281 2 , la cererea lui P.V., tribunalul, prin sentința civilă nr. 118 din 20 ianuarie 2010, a soluționat cererea, pe care a anulat-o pentru lipsa dovezii calității de reprezentant. Curtea de Apel a reținut următoarele cu privire la apelurile formulate în cauză. Curtea a dispus conexarea apelului declarat de P.V. împotriva sentinței civile nr. 118/2010 (Dosar nr. 4095/99/2001) la apelul declarat de ceilalți reclamanți autori ai invenției.

În apelul declarat P.V. a formulat critici comune pe fondul cauzei cu ceilalți apelanți și pe excepție, susținând că lipsa calității de reprezentant nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților și nu putea fi reținută din oficiu. În apel reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri și o nouă expertiză, admisă de instanță, efectuată de inginer B.I., cu obiectivele de a se stabili dacă: invenția a fost realizată în cadrul sarcinilor de serviciu, aplicată de intimata-pârâtă, înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci, la cererea reclamanților este conform legii și stabilirea drepturilor ce se cuvin conform Legii nr. 64/1991 pentru invenția aplicată.

Constatările expertului sunt redate în concluziile expertizei astfel: - din punct de vedere tehnic soluția din brevet conținută în cuprinsul revendicărilor este aplicată instalației aflate în cadrul societății pârâte; - reclamanții au calitatea de autori, solicitanți și titulari ai brevetului (păstrată și urmare respingerii acțiunii în nulitate, sentința civilă nr. 829/2007 a Tribunalului București); - brevetul se află în perioada de valabilitate fiind achitate la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci taxele de menținere în vigoare; - la data de 06 septembrie 2000 pârâta a fost informată de autorii - titulari ai brevetului de existența acestuia, pârâta neavând un contract de cesiune sau licență din partea autorilor titulari ai brevetului.

Urmare respingerii acțiunii în nulitate a brevetului de invenție nr. A, reclamanților-salariați coautori le sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Curtea a reținut că Legea nr. 64/1991 a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă numerotare (M. Of. 541/08.08.2007) în cursul judecății, de la sesizarea instanței și soluționarea cauzei în primă instanță și judecarea apelului, în stabilirea drepturilor patrimoniale ale reclamanților fiind aplicabilă norma în vigoare la data nașterii dreptului la despăgubiri. Reclamanții sunt titularii drepturilor patrimoniale prevăzute în art. 36 fost 39 din lege în numerotarea de la data sesizării instanței, iar instanța este chemată să determine întinderea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor în lipsa unor raporturi contractuale și a acordului părților.

Situația de fapt stabilită în considerentele sentinței atacate are corespondent în probele dosarului, fiind corect reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la beneficii, conform art. 36 (fost art. 39) și potrivit regulii nr. 49 din H.G. nr. 152/1992 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. La data de 06 septembrie 2000 cei cinci reclamanți au făcut societății prima ofertă de a prelua în baza unui contract de licență dreptul de exploatare a brevetului de invenție pe teritoriul României, soluția din brevet a fost aplicată de societatea intimată instalației ce o deține, brevetul este în perioada de valabilitate, iar taxele de menținere în vigoare au fost achitate la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci.

În consecință, drepturile patrimoniale sunt datorate de la 06 septembrie 2000, dată a ofertei la care pârâta nu a răspuns și de la care se calculează și termenul de prescripție, neîmplinit în cauză (Decretul nr. 167/1958). Sub aspectul întinderii drepturilor cuvenite inventatorilor instanța și-a însușit concluziile expertizei privind cuantumul pretențiilor stabilite de inginer B.I., specialist în probleme de proprietate intelectuală care a aplicat criterii obiective ce vizează utilitatea și valoarea invenției, valorificarea produselor obținute prin aplicarea invenției, respectiv volumul vânzărilor și veniturile obținute de pârâtă.

Cum pârâta-intimată a luat cunoștință că reclamanții sunt titularii brevetului la 06 septembrie 2000, prin aplicarea invenției ulterior acestei date, în alte condiții decât cele stabilite prin lege, în afara contractului și a acordului reclamanților datorează despăgubiri (art. 33, art. 58 din Legea nr. 64/1991) de la data notificării și până în iulie 2003 în care a realizat venituri din vânzări. Stabilirea dreptului patrimonial, în speță, nu este condiționată de obținerea unor „beneficii” de cel ce folosește invenția. Art. 58 alin. (3) din Legea nr. 64/1994, anterior modificării și renumerotării, prevedea că pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun.

Punctul de vedere al expertului de individualizare a despăgubirilor pe numărul reclamanților 4 sau 5 nu a fost primit de Curte, fiind incident art. 294 C. proc. civ. În calea de atac nu pot fi formulate alte cereri, apărări decât cele ce au constituit obiect al judecății în primă instanță, despăgubirea având caracterul unei „obligații solidare” pentru reclamanții „creditori”. Prin aplicarea greșită a legii tribunalul a respins acțiunea, deși dispozițiile legale ce reglementează răspunderea celui ce folosește invenția în afara contractului și acordului autorului nu impuneau și condiția de a obține beneficii. De altfel, prin vânzarea produselor intimata a încasat „prețul”, dreptul patrimonial al autorilor reprezentând numai redevența, procentul aplicat la volumul vânzărilor generate de folosirea proprietății intelectuale, stabilit la 3% de expert în cuprinsul raportului pe criteriile obiective arătate.

Apelul declarat de P.V. nu este întemeiat deoarece faptul că acesta are „vocație” la despăgubiri ca autor al invenției nu impune obligarea pârâtei la plata acestora, alăturat celorlalți reclamanți, întrucât dreptul la acțiune nu a fost exercitat în modalitatea și termenele prevăzute de lege pentru a obține recunoașterea și realizarea în instanța de judecată. Cererea de cheltuieli de judecată formulată de cei patru reclamanți pentru care s-a admis acțiunea este întemeiată, conform art. 274 C. proc. civ. și s-a admis în limita pretențiilor dovedite privind onorariile pentru avocat, chitanțelor depuse la dosar și a onorariului numai pentru expertiza tehnică, ale cărei concluzii au fost însușite de Curte.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.M.T.P. SA Iași, în susținerea căruia s-au arătat următoarele:. 1. Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Soluția instanței de apel a avut la bază greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, care prevăd că „Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției" fără a se menționa procentul în limita căruia aceste drepturi salariale pot fi recunoscute. În aceste condiții, instanța trebuia să se raporteze la criteriile stabilite în dispoziția legală menționată, urmând să aibă în vedere efectele economice rezultate din exploatarea brevetului sau aportul economic al invenției.

Corecta aplicare a acestor dispoziții presupunea ca instanța să stabilească în prealabil conținutul criteriilor prevăzute de lege și apoi, pe bază de expertiză, să determine efectiv care este întinderea acestora în cauza supusă soluționării. Fără a se respecta etapele menționate s-a dispus direct efectuarea raportului de expertiză, fără ca anterior instanța să definească criteriile în funcție de care urmau să fie determinate drepturile bănești solicitate. 2. La expertiza realizată în faza apelului, atât intimații cât și pârâta au formulat obiecțiuni, iar acestea au fost încuviințate, printre care și cea formulată de recurentă referitoare la modul de calcul al despăgubirilor. În lipsa oricărui răspuns al expertului cu privire la criticile respective, precum și aspectele referitoare la corecta aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, la termenul din data de 14 octombrie 2009 a solicitat completarea expertizei.

Cererea a fost respinsă, în mod neîntemeiat, de instanța de apel, astfel încât aceasta a trecut la soluționarea apelului, pe care l-a și admis, însușindu-și concluziile raportului de expertiză. Interpretarea potrivit căreia drepturile bănești cuvenite inventatorilor se determină prin raportare atât la veniturile obținute din valorificarea bunurilor obținute din exploatarea invenției, cât și la costurile aferente obținerii veniturilor respective rezultă și din dispozițiile art. 5 lit. c) din Normele privind determinarea cotei de profit aferentă aplicării unei invenții, aprobate prin H.G. nr. 1585/2002. Prin cererea de recurs s-a solicitat și suspendarea executării hotărârii atacate, cu privire la care recurenta a avut poziția exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Recursul formulat de către pârât vizează modul de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991 republicată. Din considerentele deciziei rezultă însă că soluția pronunțată a fost fundamentată pe dispozițiile aceleiași legi, dar în forma de la data sesizării instanței, respectiv data nașterii dreptului ca acțiune. S-a reținut că legea a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă renumerotare - M. Of. 541/08.08.2007 în cursul judecății, de la sesizarea instanței și soluționarea cauzei în primă instanță și în apel, însă este aplicabilă norma în vigoare la data nașterii dreptului la despăgubiri, reclamanții fiind titularii drepturilor patrimoniale prevăzute de textele în vigoare la data sesizării instanței.

În condițiile în care pârâta-intimată a luat cunoștință că reclamanții sunt titularii brevetului la data de 6 septembrie 2000, prin aplicarea invenției ulterior acestei date, în alte condiții decât cele stabilite prin lege, în lipsa unui contract de cesiune sau licență cu autorii invenției și a acordului acestora-reclamanții, datorează despăgubiri, cu referire la art. 33 și art. 58 din Legea nr. 64/1991. Cu referire la dispozițiile art. 58 alin. (3) din lege, în forma anterioară modificării și renumerotării, care erau în sensul că pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, s-a reținut că stabilirea dreptului patrimonial în speță nu este condiționată de obținerea unor beneficii de către cel care folosește invenția.

S-a constatat astfel că prin aplicarea greșită a legii tribunalul a respins acțiunea, deși dispozițiile legale ce reglementează răspunderea celui ce folosește invenția în afara contractului și acordului autorului nu impuneau și condiția de a obține beneficii. Raționamentul juridic al instanței de apel, care a justificat soluția pe dispoziții relative la utilizarea invenției fără contract și acordul inventatorului, în vigoare la o anumită dată, nu a fost contestat de către pârâta recurentă, care s-a limitat la a susține o greșită aplicare a art. 36 din legea republicată, fără a arăta argumentele pentru care aceste dispoziții legale, cu un alt conținut, neavut în vedere de instanță, sunt aplicabile în speță.

2. În ceea ce privește respingerea de către instanța de apel a cererii pârâtei prin care s-a solicitat completarea expertizei, învederându-se că se impune ca instanța să definească mai întâi criteriile menționate la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, se constată că respectiva cerere punea în discuție aspecte de legalitate, cu referire la un anumit text legal, apreciat de instanță ca nefiind incident în cauză. Față de modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel și de criticile de recurs, astfel cum au fost acestea formulate, nu poate fi primită nici această critică de recurs. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.M.T.P. SA Iași împotriva deciziei nr. 68 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2011.