ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3289/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3289/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de

față:

Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și

asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 68 din 28 aprilie 2010, a respins apelurile

declarate de reclamantul P.V. împotriva sentinței civile nr. 118 din 20 ianuarie

2010 și sentinței civile nr. 960 din 22 noiembrie 2002 pronunțate de Tribunalul

Iași.

A admis apelul declarat

de reclamanții S.G., D.N., A.V. și A.D.G. împotriva sentinței civile nr. 960 din

22 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Iași, pe care a schimbat-o în tot.

A admis acțiunea introdusă

de S.G., D.N., A.V. și A.D.G. în contradictoriu cu pârâta A.M.T.P. Iași SA.

A obligat pe pârâtă să

le plătească reclamanților S.G., D.N., A.V. și A.D.G. drepturi bănești în calitate

de titulari ai „Brevetului de Invenție nr. A” emis de Oficiul de Stat pentru

Invenție și Mărci în cuantum de 1.459.922.213 ROL și cheltuieli de judecată în sumă

de 26.360 RON.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Iași la data de 03 mai 2001 sub nr. 4095/2001 reclamanții S.G., D.N.,

A.V., A.D.G. și P.V. au chemat în judecată SC „T.” SA Iași, în prezent A.M.T.P.

SA Iași, pentru a fi obligată la plata drepturilor bănești de inventator.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 61, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 și

art. 53 din Regulamentul de aplicare.

Tribunalul Iași, prin

sentința civilă nr. 960 din 22 noiembrie 2002, a respins acțiunea introdusă de reclamanții

S.G., D.N., A.V. și A.D.G., reținând că:

La 05 iunie 1997 a fost

înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci cererea formulată de reclamanți

și P.V. pentru brevetarea lucrării „Instalație de realizare a parapetelor și proceduri

de obținere a acestora”, iar la 30 mai 2000, sub nr. A, s-a eliberat în beneficiul

inventatorilor brevet de invenție pentru lucrarea realizată.

Pârâta SC „T.” SA Iași,

reclamantă în Dosarul nr. 934/3/2004 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

a promovat acțiune în anularea brevetului de invenție, judecata în prezenta cauză

fiind suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 829 din 05 iunie 2007 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea în nulitate a brevetului de invenție, hotărâre definitivă și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 56/A din 13 martie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pârâta nu a contestat

punerea în funcțiune a instalației brevetate, însă susține că aceasta a fost efectuată

de reclamanți în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991.

Pentru a fi incidente

însă dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991, ca invenția să aparțină

unității, era necesar să existe o convenție de realizare a unei atare invenții între

salariați și unitate sau ca aceștia să fi avut ca și atribuții de serviciu muncă

de creație, de invenție.

Or, fișa postului nu cuprinde

astfel de atribuții și nici nu există o prevedere contractuală în acest sens, în

speță fiind incidente dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991.

S-au dovedit condițiile

esențiale reglementate de dispozițiile Legii nr. 64/1991 ca fiind îndeplinite (să

existe o invenție brevetată și să fi fost aplicată de unitate), iar cererea reclamanților

de obligare a unității la plata drepturilor bănești cuvenite este admisibilă în

principiu.

S-a probat însă că aplicarea

invenției nu a adus beneficii unității până în prezent, expertiza efectuată de expert

B.V. statuând în acest sens. Tribunalul a ținut cont de această lucrare și a înlăturat

expertiza efectuată de experta A.V., motivat de faptul că aceasta a avut în vedere

și costurile efective aferente veniturilor obținute din vânzarea produselor realizate

prin exploatarea liniei tehnologice brevetate.

Avându-se în vedere astfel

că prin aplicarea invenției nu s-a realizat profit în perioada mai 1997 - decembrie

2001, instanța a respins cererea reclamanților-inventatori.

În faza judecății în primă

instanță, reclamantul P.V., care a îndeplinit funcția de director general și a reprezentat

pârâta în instanță, a formulat apărări pentru societate, iar în nume propriu a precizat

că nu se consideră reclamant în cauză, nu a semnat cererea de chemare în judecată

(Dosar nr. 4095/2001).

Față de precizările reclamantului

P.V., reprezentant legal al pârâtei societate comercială, prima instanță nu s-a

pronunțat prin dispozitivul sentinței civile nr. 960/2002, considerând că nu este

legal învestită.

În cadrul procedurii instituite

de C. proc. civ., art. 281

2

, la cererea lui P.V., tribunalul, prin sentința

civilă nr. 118 din 20 ianuarie 2010, a soluționat cererea, pe care a anulat-o pentru

lipsa dovezii calității de reprezentant.

Curtea de Apel a reținut

următoarele cu privire la apelurile formulate în cauză.

Curtea a dispus conexarea

apelului declarat de P.V. împotriva sentinței civile nr. 118/2010 (Dosar nr. 4095/99/2001)

la apelul declarat de ceilalți reclamanți autori ai invenției.

În apelul declarat P.V.

a formulat critici comune pe fondul cauzei cu ceilalți apelanți și pe excepție,

susținând că lipsa calității de reprezentant nu a fost pusă în discuția contradictorie

a părților și nu putea fi reținută din oficiu.

În apel reclamanții au

solicitat administrarea probei cu înscrisuri și o nouă expertiză, admisă de instanță,

efectuată de inginer B.I., cu obiectivele de a se stabili dacă: invenția a fost

realizată în cadrul sarcinilor de serviciu, aplicată de intimata-pârâtă, înregistrarea

la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci, la cererea reclamanților este conform

legii și stabilirea drepturilor ce se cuvin conform Legii nr. 64/1991 pentru invenția

aplicată.

Constatările expertului

sunt redate în concluziile expertizei astfel:

- din punct de vedere

tehnic soluția din brevet conținută în cuprinsul revendicărilor este aplicată instalației

aflate în cadrul societății pârâte;

- reclamanții au calitatea

de autori, solicitanți și titulari ai brevetului (păstrată și urmare respingerii

acțiunii în nulitate, sentința civilă nr. 829/2007 a Tribunalului București);

- brevetul se află în

perioada de valabilitate fiind achitate la Oficiul de Stat pentru Invenție și

Mărci taxele de menținere în vigoare;

- la data de 06

septembrie 2000 pârâta a fost informată de autorii - titulari ai brevetului de existența

acestuia, pârâta neavând un contract de cesiune sau licență din partea autorilor

titulari ai brevetului.

Urmare respingerii acțiunii

în nulitate a brevetului de invenție nr. A, reclamanților-salariați coautori le

sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 64/1991 privind

brevetele de invenție.

Curtea a reținut că Legea

nr. 64/1991 a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă

numerotare (M. Of. 541/08.08.2007) în cursul judecății, de la sesizarea instanței

și soluționarea cauzei în primă instanță și judecarea apelului, în stabilirea drepturilor

patrimoniale ale reclamanților fiind aplicabilă norma în vigoare la data nașterii

dreptului la despăgubiri. Reclamanții sunt titularii drepturilor patrimoniale prevăzute

în art. 36 fost 39 din lege în numerotarea de la data sesizării instanței, iar instanța

este chemată să determine întinderea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor

în lipsa unor raporturi contractuale și a acordului părților.

Situația de fapt stabilită

în considerentele sentinței atacate are corespondent în probele dosarului, fiind

corect reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la beneficii, conform art. 36 (fost

art. 39) și potrivit regulii nr. 49 din H.G. nr. 152/1992 de aprobare a Regulamentului

de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

La data de 06

septembrie 2000 cei cinci reclamanți au făcut societății prima ofertă de a prelua

în baza unui contract de licență dreptul de exploatare a brevetului de invenție

pe teritoriul României, soluția din brevet a fost aplicată de societatea intimată

instalației ce o deține, brevetul este în perioada de valabilitate, iar taxele de

menținere în vigoare au fost achitate la Oficiul de Stat pentru Invenție și Mărci.

În consecință, drepturile

patrimoniale sunt datorate de la 06 septembrie 2000, dată a ofertei la care pârâta

nu a răspuns și de la care se calculează și termenul de prescripție, neîmplinit

în cauză (Decretul nr. 167/1958).

Sub aspectul întinderii

drepturilor cuvenite inventatorilor instanța și-a însușit concluziile expertizei

privind cuantumul pretențiilor stabilite de inginer B.I., specialist în probleme

de proprietate intelectuală care a aplicat criterii obiective ce vizează utilitatea

și valoarea invenției, valorificarea produselor obținute prin aplicarea invenției,

respectiv volumul vânzărilor și veniturile obținute de pârâtă.

Cum pârâta-intimată a

luat cunoștință că reclamanții sunt titularii brevetului la 06 septembrie 2000,

prin aplicarea invenției ulterior acestei date, în alte condiții decât cele stabilite

prin lege, în afara contractului și a acordului reclamanților datorează despăgubiri

(art. 33, art. 58 din Legea nr. 64/1991) de la data notificării și până în iulie

2003 în care a realizat venituri din vânzări.

Stabilirea dreptului patrimonial,

în speță, nu este condiționată de obținerea unor „beneficii” de cel ce folosește

invenția.

Art. 58 alin. (3) din

Legea nr. 64/1994, anterior modificării și renumerotării, prevedea că pentru prejudiciile

cauzate titularul are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun.

Punctul de vedere al expertului

de individualizare a despăgubirilor pe numărul reclamanților 4 sau 5 nu a fost primit

de Curte, fiind incident art. 294 C. proc. civ. În calea de atac nu pot fi formulate

alte cereri, apărări decât cele ce au constituit obiect al judecății în primă instanță,

despăgubirea având caracterul unei „obligații solidare” pentru reclamanții  „creditori”.

Prin aplicarea greșită

a legii tribunalul a respins acțiunea, deși dispozițiile legale ce reglementează

răspunderea celui ce folosește invenția în afara contractului și acordului autorului

nu impuneau și condiția de a obține beneficii. De altfel, prin vânzarea produselor

intimata a încasat „prețul”, dreptul patrimonial al autorilor reprezentând numai

redevența, procentul aplicat la volumul vânzărilor generate de folosirea proprietății

intelectuale, stabilit la 3% de expert în cuprinsul raportului pe criteriile obiective

arătate.

Apelul declarat de P.V.

nu este întemeiat deoarece faptul că acesta are „vocație” la despăgubiri ca autor

al invenției nu impune obligarea pârâtei la plata acestora, alăturat celorlalți

reclamanți, întrucât dreptul la acțiune nu a fost exercitat în modalitatea și termenele

prevăzute de lege pentru a obține recunoașterea și realizarea în instanța de judecată.

Cererea de cheltuieli

de judecată formulată de cei patru reclamanți pentru care s-a admis acțiunea este

întemeiată, conform art. 274 C. proc. civ. și s-a admis în limita pretențiilor dovedite

privind onorariile pentru avocat, chitanțelor depuse la dosar și a onorariului numai

pentru expertiza tehnică, ale cărei concluzii au fost însușite de Curte.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta SC A.M.T.P. SA Iași, în susținerea căruia s-au arătat următoarele:.

de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Soluția instanței de apel

a avut la bază greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr.

64/1991, care prevăd că „Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele

economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de

aportul economic al invenției" fără a se menționa procentul în limita căruia

aceste drepturi salariale pot fi recunoscute.

În aceste condiții, instanța

trebuia să se raporteze la criteriile stabilite în dispoziția legală menționată,

urmând să aibă în vedere efectele economice rezultate din exploatarea brevetului

sau aportul economic al invenției.

Corecta aplicare a acestor

dispoziții presupunea ca instanța să stabilească în prealabil conținutul criteriilor

prevăzute de lege și apoi, pe bază de expertiză, să determine efectiv care este

întinderea acestora în cauza supusă soluționării.

Fără a se respecta etapele

menționate s-a dispus direct efectuarea raportului de expertiză, fără ca anterior

instanța să definească criteriile în funcție de care urmau să fie determinate drepturile

bănești solicitate.

în faza apelului, atât intimații cât și pârâta au formulat obiecțiuni, iar acestea

au fost încuviințate, printre care și cea formulată de recurentă referitoare la

modul de calcul al despăgubirilor.

În lipsa oricărui răspuns

al expertului cu privire la criticile respective, precum și aspectele referitoare

la corecta aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, la

termenul din data de 14 octombrie 2009 a solicitat completarea expertizei.

Cererea a fost respinsă,

în mod neîntemeiat, de instanța de apel, astfel încât aceasta a trecut la soluționarea

apelului, pe care l-a și admis, însușindu-și concluziile raportului de expertiză.

Interpretarea potrivit

căreia drepturile bănești cuvenite inventatorilor se determină prin raportare atât

la veniturile obținute din valorificarea bunurilor obținute din exploatarea invenției,

cât și la costurile aferente obținerii veniturilor respective rezultă și din dispozițiile

art. 5 lit. c) din Normele privind determinarea cotei de profit aferentă aplicării

unei invenții, aprobate prin H.G. nr. 1585/2002.

Prin cererea de recurs

s-a solicitat și suspendarea executării hotărârii atacate, cu privire la care recurenta

a avut poziția exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea

celor ce succed:

către pârât vizează modul de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea

nr. 64/1991 republicată.

Din considerentele

deciziei rezultă însă că soluția pronunțată a fost fundamentată pe dispozițiile

aceleiași legi, dar în forma de la data sesizării instanței, respectiv data nașterii

dreptului ca acțiune.

S-a reținut

că legea a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă renumerotare

- M. Of. 541/08.08.2007 în cursul judecății, de la sesizarea instanței și soluționarea

cauzei în primă instanță și în apel, însă este aplicabilă norma în vigoare la data

nașterii dreptului la despăgubiri, reclamanții fiind titularii drepturilor patrimoniale

prevăzute de textele în vigoare la data sesizării instanței. În condițiile în care

pârâta-intimată a luat cunoștință că reclamanții sunt titularii brevetului la data

de 6 septembrie 2000, prin aplicarea invenției ulterior acestei date, în alte condiții

decât cele stabilite prin lege, în lipsa unui contract de cesiune sau licență cu

autorii invenției și a acordului acestora-reclamanții, datorează despăgubiri, cu

referire la art. 33 și art. 58 din Legea nr. 64/1991.

Cu referire

la dispozițiile art. 58 alin. (3) din lege, în forma anterioară modificării și renumerotării,

care erau în sensul că pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri

potrivit dreptului comun, s-a reținut că stabilirea dreptului patrimonial în speță

nu este condiționată de obținerea unor beneficii de către cel care folosește invenția.

S-a constatat

astfel că prin aplicarea greșită a legii tribunalul a respins acțiunea, deși dispozițiile

legale ce reglementează răspunderea celui ce folosește invenția în afara contractului

și acordului autorului nu impuneau și condiția de a obține beneficii.

Raționamentul

juridic al instanței de apel, care a justificat soluția pe dispoziții relative la

utilizarea invenției fără contract și acordul inventatorului, în vigoare la o anumită

dată, nu a fost contestat de către pârâta recurentă, care s-a limitat la a susține

o greșită aplicare a art. 36 din legea republicată, fără a arăta argumentele pentru

care aceste dispoziții legale, cu un alt conținut, neavut în vedere de instanță,

sunt aplicabile în speță.

ce privește respingerea de către instanța de apel a cererii pârâtei

prin care s-a solicitat

completarea expertizei, învederându-se că se impune ca instanța să definească mai

întâi criteriile menționate la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, se constată

că respectiva cerere punea în discuție aspecte de legalitate, cu referire la un

anumit text legal, apreciat de instanță ca nefiind incident în cauză.

Față de modul de soluționare

a cauzei de către instanța de apel și de criticile de recurs, astfel cum au fost

acestea formulate, nu poate fi primită nici această critică de recurs.

În considerarea argumentelor

reținute mai sus, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care se va dispune respingerea recursului

ca nefondat, cu aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC A.M.T.P. SA Iași împotriva deciziei nr. 68 din 28

aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 aprilie 2011.