ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3285/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3285/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010,

Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G., T.V., în

contradictoriu cu pârâta SC A.T.P. SA .

A fost obligată pârâta

să plătească reclamanților:

- suma de 428.482,58 RON,

cu titlu de despăgubiri civile;

- dobânda legală aferentă

acestei sume începând cu data de 12 mai 2008 până la achitarea integrală a debitului;

- suma de 219,78 RON,

cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de penalități.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. 2038/291 din 12 mai 2008, reclamanții A.P.,

B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G., T.V. au solicitat

obligarea pârâtei SC A.T.P. Roman SA la plata sumei de 429.846,53 RON, reprezentând

drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, penalități

și dobânzi aferente începând cu data introducerii acțiunii.

Pe calea cererii reconvenționale,

pârâta SC A.T.P. Roman SA a solicitat:

de invenție nr. X și

de cesiune din 23 mai 2001.

Prin sentința civilă

nr. 2715 din 30 septembrie 2008 a Judecătoriei Roman cauza a fost declinată în favoarea

Tribunalului Neam, secția comercială și de contencios administrativ.

La data de 17

februarie 2009, dosarul a fost scos de pe rolul secției comerciale și trimis spre

soluționare secției civile a Tribunalului Neamț, unde a fost înregistrat sub

nr. 1181/103/2009.

În ședința din 8

aprilie 2009 s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, formându-se un dosar

distinct.

Între reclamanți, în calitate

de cedenți și pârâta SC A.T.P. Roman SA, în calitate de cesionară, s-a încheiat

contractul de cesiune din 23 mai 2001, având ca obiect transferul dreptului la depunerea

cererii de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului, precum și

dreptul la invocarea priorității convenționale cu privire la o instalație automată

de călire a țevilor.

La data de 28 mai 2001,

a fost constituit la O.S.I.M. depozitul național reglementar referitor la invenția

în discuție, iar ulterior a fost emis în favoarea SC P. SA Roman, actuala SC A.T.P.

Roman SA, brevetul de invenție nr. X.

Prin art. 9 lit. c) din

contractul de cesiune, suma anuală cuvenită cedenților, autori ai invenției, a fost

stabilită la nivelul a 10% din eficiența economică postcalculată.

Potrivit art. 36 din Legea

nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului

se stabilesc pe bază de contract. Textul consacră principiul libertății contractuale,

ceea ce înseamnă în contextul capacității civile de folosință, libertatea în materie

a actului de voință a părților, guvernat de principiul forței obligatorii a contractului

prevăzut de art. 969 C. civ., dar îngrădită de dispozițiile art. 5 C. civ.

În condițiile alin.

(2) al art. menționat, drepturile patrimoniale se stabilesc în funcție de efectele

economice și/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcție de

aportul economic al invenției.

Prin cererea formulată,

reclamanții solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești stabilite prin

contractul de cesiune aferente anului 2007, respectiv a sumei de 429.846,53 RON,

arătând că pe anii anteriori, 2001, 2002, 2005 și 2006, plata s-a făcut de bunăvoie,

conform aceleiași metodologii.

Instanța reține că stabilirea

sumelor cuvenite inventatorilor presupunea și parcurgerea etapelor prevăzute în

Procedura tehnică privind aplicarea O.P.I. și acordarea drepturilor bănești autorilor,

însă pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau, refuzând plata și contestând

metodologia de calcul a eficienței economice utilizată de reclamanți.

Întrucât calculul prezentat

de reclamanți nu a fost aprobat, potrivit procedurii tehnice, de consiliul de administrație

și directorul general al societății pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză culpabil

să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor, instanța a stabilit această sumă

pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și a metodologiei

de calcul utilizate anterior de părțile în litigiu pe anii 2001-2006.

Expertul contabil a întocmit

în cauză, la solicitarea instanței, două variante de calcul, arătând însă că doar

una reprezintă eficiența economică în sensul art. 9 lit. c) din contractul de cesiune,

în timp ce metoda de calcul invocată de reclamanți se raportează la raționalizarea

consumurilor.

Astfel, potrivit variantei

inițiale de calcul a eficienței economice, având ca punct de plecare obținerea unui

profit suplimentar, drepturile cuvenite inventatorilor sunt în sumă de 5.448,45

RON, în timp ce, potrivit metodologiei folosită anterior în stabilirea drepturilor,

având ca bază economiile realizate cu ajutorul investiției, adică raționalizarea

de consumuri, drepturile cuvenite celor 13 inventatori sunt în cuantum de 428.482,58

RON.

De remarcat că diferențele

între cele două variante de calcul sunt semnificative, iar dintre acestea numai

una corespunde metodologiei de calcul folosite anterior în stabilirea drepturilor

inventatorilor, în baza aceluiași contract de cesiune.

Astfel: pentru anul 2001

eficiența economică a fost de 857.022,3 dolari SUA; pentru anul 2002 - de 343.714

dolari SUA; pentru anul 2003 - de 142.893,2 dolari SUA; pentru anul 2004 - de 1.834.227

RON; pentru anul 2005 de 4.674.833 RON; pentru anul 2006 de 5.152.437 RON.

Pentru anul 2007, folosind

aceeași metodologie, expertul a stabilit suma de 5.162.440,72 RON, apropiată de

valorile anterior menționate.

În aceste condiții instanța

a avut în vedere această valoare, întrucât are la bază criterii aplicate de părți

în anii anteriori, schimbarea metodologiei de calcul potrivit variantei inițiale

indicate de expert implicând o renegociere a clauzelor contractuale.

Pentru repararea integrală

a prejudiciului încercat de reclamanți ca urmare a neexecutării de către pârâtă

a obligațiilor contractuale instanța a acordat și dobânda legală, calculată în conformitate

cu art. 1088 C. civ., începând cu data introducerii acțiunii – 12 mai 2008, până

la achitarea integrală a debitului.

În legătură cu pretenția

reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților tribunalul a reținut

că nu are suport contractual, în condițiile în care art. 6 invocat trimite generic

la dispozițiile C. civ. privind despăgubirile în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii

necorespunzătoare a obligațiilor asumate.

Judecata în apel

Prin decizia civilă

nr. 49 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă și pentru cauze cu minori,

familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâta

SC A.T.P. Roman SA; a schimbat în parte sentința, în sensul că valoarea cheltuielilor

de judecată la care a fost obligată pârâta este de 7.500 RON, în loc de 21.978 RON,

prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.; au fost menținute celelalte dispoziții

din sentința apelată care nu sunt contrare decizii.

Au fost obligați intimații

să plătească apelantei suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată, în apel.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Art. 36 din Legea nr.

64/1991 reprezintă doar o aplicare a dispozițiilor art. 969 - 970 C. civ. și a principiului

libertății contractuale cum corect a susținut apelanta. În aceste condiții este

limpede că problema de drept care se ridică în cauza de față este de a stabili înțelesul

exact pe care părțile contractuale l-au dat sintagmei „eficiența economică postcalculată”

menționată în art. 9 lit. c) din contractul de cesiune.

Ținând seama de faptul

că prin contract - forma scrisă ad probationem - părțile nu au definit în concret

această sintagmă, este deosebit de relevant în efectuarea acestui demers modul în

care au acționat părțile în executarea acestei clauze contractuale în cursul anilor

precedenți (2001-2006).

Or, din probatoriul administrat

în cauză rezultă fără echivoc că părțile, inclusiv pârâta, au înțeles în tot acest

interval de timp (2001-2006) ca eficiența economică postcalculată să se determine

prin metoda de calcul indicată de intimații-reclamanți și nu prin metoda stabilită

de expertul desemnat de instanță sau de către expertul-parte.

Lămurirea unei clauze

contractuale (interpretarea acesteia) nu este sinonimă cu modificarea acesteia.

Modificarea unei clauze presupune prin ipoteză că sensul acesteia este pe deplin

lămurit.

Prima instanță nu a reținut

că părțile ar fi modificat clauza prevăzută în art. 9 lit. c) din contractul de

cesiune, cum eronat susține pârâta, ci a reținut că părțile au înțeles să interpreteze

și să aplice într-un anumit mod o clauză contractuală.

În perioada 2001-2006

pârâta a plătit reclamanților de bunăvoie - nu numai ca urmare a unor somații de

plată împotriva cărora nu a formulat acțiune în anulare, deși avea acest drept -

sumele solicitate de aceștia în baza acelorași modele de calcul invocate în cauza

de față. Susținerea pârâtei conform căreia în aceste cazuri a fost vorba de o „decizie

managerială determinată de scutirea costurilor ocazionate de eventualele litigii”

nu va fi luată în considerare, deoarece atunci când a făcut acele plăți aceasta

nu a învederat reclamanților acest considerent. Toate aceste plăți anterioare au

fost aprobate de conducerea societății care este formată de un organ colegial, astfel

că este irelevant faptul că reclamantul Bâ.R.D. deținea în acea perioadă funcția

de director executiv al pârâtei.

Dispozițiile din procedura

tehnică sunt irelevante în cauza de față, deoarece, pe de o parte, obligația asumată

de pârâtă prin contractul de cesiune este una pură și simplă și nu una potestativă

sau pur potestativă, iar, pe de altă parte, refuzul Consiliului de Administrație

de a aproba sumele cuvenite reclamanților pentru anul 2007 nu a fost justificat

obiectiv de către pârâtă, or, este de principiu că nemo auditur propriam turpitudime

allegans.

Hotărârea primei instanțe

este însă netemeinică în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având

ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată. Față de complexitatea medie a pricinii

și activitatea concretă desfășurată de apărătorul reclamanților se impune, într-adevăr,

ajustarea cuantumului acestora în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâta, invocând următoarele motive:

de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, recurenta susține că dispozițiile art. 9 lit. c) din contractul

de cesiune reprezintă o clauză clară, nesusceptibilă de interpretare.

În atare situație, intervenția

judecătorului, ca interpret, este exclusă, el neputând cerceta înțelesul convenției

părților.

Astfel, art. 9 lit.

c) în discuție prevede că suma la care ar avea intimații dreptul anual reprezintă

10% din eficiența economică postcalculată.

Faptul că aceasta este

o clauză clară rezultă din aceea că părțile nu au făcut decât să preia unul din

criteriile avute în vedere de art. 39 din Legea nr. 64/1991, actualmente art. 36,

care prevede:

Drepturile patrimoniale

se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea

brevetului sau în funcție de aportul economic al invenției.

Eficiența economică -

element în funcție de care se cuantifică sumele concrete - presupune variații ce

sunt susceptibile a fi calculate, așa cum s-a realizat de către experții contabili

în speță.

Aceasta nu înseamnă că

un element clar definit prin contractul de cesiune ar putea fi înlocuit în mod discreționar

de instanță, pe cale de interpretare, cu unul substanțial diferit, în speță raționalizarea

consumurilor, ce are în vedere exclusiv economiile de materii prime obținute prin

utilizarea pretinsei invenții.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că soluția ignoră art. 9 lit.

c) și art. IX.10 din contractul de cesiune, art. 36 din Legea nr. 64/1991 și

art. 969-970 C. civ., deoarece suma acordată a fost stabilită prin raportare la

o metodă de calcul diferită - raționalizarea consumurilor de cea agreată – eficiența

economică.

Făcând referire la adresele

din 25 februarie 2005 și din 14 ianuarie 2008, recurenta susține că metoda de calcul

utilizată este complet diferită de cea agreată conform art. 9 lit. c) din contractul

de cesiune, fiind axată pe calculul economiilor realizate/estimate prin utilizarea

invenției.

Această metodă se rezumă

doar la prezentarea unor consumuri aferente cuptorului de călit țevi la care a fost

aplicată invenția și respectiv, cuptorului de călit țevi utilizat anterior, fără

a lua în calcul elemente specifice economice cum ar fi profitul, veniturile obținute

concret din valorificarea produselor comercializate, cheltuielilor ocazionate de

producerea cantităților respective de produse, etc.

În continuare, recurenta

se referă în mod concret la opiniile expertului desemnat de instanță și expertului

parte, la faptul că prin completarea la raportul de expertiză se confirmă împrejurarea

că cele două metode de calcul cuantifică elemente diferite, că înșiși reclamanții

nu au înțeles să formuleze obiecțiuni cu privire la concluziile expertului și că

niciunul din înscrisurile prezentate de aceștia nu le justifică pretențiile.

Pe baza acestor înscrisuri,

reclamanții solicită plata unei sume cu încălcarea dispozițiilor art. 970 C.

civ., ceea ce nu naște în sarcina recurentei obligația de a o și aproba.

Soluția instanței de apel

ignoră și art. X.10 din contractul de cesiune, conform căruia eventualele acte adiționale

se vor încheia numai în formă scrisă.

În speță, metoda de calcul

de care se prevalează reclamanții este menționată în adresa din 25 februarie 2005,

care a fost întocmită și aprobată cu nerespectarea unor obligații legale esențiale

de către inventator aspect ignorat de către instanța de apel.

Concret, metoda a fost

„aprobată” de B.R.D., care face parte din grupul celor 17 inventatori, printre care

și reclamanții intimați și deținea la momentul respectiv funcția de director executiv

al recurentei.

Acesta a avut un interes

direct de a maximiza sumele ce urmau a fi încasate, motiv pentru care avea obligația

de a informa pe recurentă și de a nu emite nicio decizie ori aprobare conform

art. 149 alin. (1) coroborat cu art. 148 și 152 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În situații similare se

află și F.S., care a semnat în calitate de șef atelier secție și S.G., director

executiv al recurentei.

este consecința interpretării eronate a actului juridic dedus judecății și a schimbării

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, conform art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs se susține că în ipoteza în care instanța de recurs ar considera

că se impune interpretarea unei clauze, ar trebui să aibă în vedere următoarele

argumente:

Operațiunea de interpretare

a unei clauze contractuale are drept finalitate determinarea exactă a înțelesului

respectivei clauze, în strânsă corelație cu voința internă a părților.

Or, din interpretarea

dată de instanța de apel rezultă că, pentru a acoperi costurile ocazionate de utilizarea

invenției, ar fi necesar un aport de capital din partea acționarilor recurentei,

întrucât utilizarea invenției ar cauza pierderi activității acesteia.

Tocmai pentru a evita

o atare situație, la stabilirea retribuției anuale a inventatorilor, în conformitate

cu dispozițiile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, părțile s-au raportat

ab initio la eficiența economică.

Este exclus ca, prin raportare

la voința internă a recurentei, aceasta să agreeze o clauză care să contravină scopului

avut în vedere la încheierea contractului.

Instanța de apel ignoră

și că o atare interpretare ar contraveni scopului oricărei societăți comerciale

- maximizarea profitului în cadrul activității sale.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, schimbarea

sentinței și în principal, respingerea acțiunii introductive, iar în subsidiar,

admiterea în parte a acesteia, cu obligarea sa la plata sumei de 5.448,45 RON și

a dobânzii legale, stabilite prin raportul de expertiză întocmit inițial.

Recurenta a mai solicitat

și suspendarea executării deciziei până la soluționarea recursului, dar nu a insistat

în această cerere, dat fiind că recursul s-a judecat la primul termen.

Intimații reclamanți au

depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este într-adevăr

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

nelegalitatea operațiunii de interpretare a clauzei contractuale conținută în

art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiat cu intimații, ea însăși propune

instanței o altă interpretare, susținerile sale fiind contradictorii sub acest aspect.

Astfel, recurenta arată,

pe de o parte, că art. 9 lit. c) prevede în mod clar că suma la care au dreptul

intimații reprezintă echivalentul a 10% din eficiența economică postcalculată și

că această clauză nu face decât să preia unul din criteriile avute în vedere de

art. 39 - actualul art. 36 - din Legea nr. 64/1991.

Deși nu este de acord

cu interpretarea potrivit căreia eficiența economică postcalculată se stabilește

prin raportare la economiile rezultate din raționalizarea consumurilor prin aplicarea

invenției, recurenta solicită instanței să aibă în vedere, drept criteriu, profitul

realizat ca urmare a aplicării invenției, în speță tocmai absența acestui profit.

În acest mod, recurenta

însăși recunoaște împrejurarea că, în realitate, pentru soluționarea litigiului

este necesară lămurirea înțelesului sintagmei „eficiență economică”.

Este adevărat că această

sintagmă a fost preluată dintr-un text de lege - art. 39 din Legea nr. 64/1991 dar

nici legea nu definește ce trebuie să se înțeleagă prin eficiență economică.

Actualmente, art. 36

alin. (2) al Legii nr. 64/1991 republicată, face referire la „efectele economice”

rezultate din exploatarea brevetului, respectiv la „aportul economic” al invenției,

de asemenea fără a le defini.

În atare situație, chiar

dacă claritatea clauzei contractuale din art. 9 lit. c) este neîndoielnică în ceea

ce privește procentul de 10% și faptul că eficiența economică este cea postcalculată,

adică cea calculată ulterior, în ceea ce privește sintagma „eficiență economică”

aceasta necesită lămurire, cum corect au reținut instanțele anterioare.

Prin urmare, faptul că

judecătorii apelului au clarificat înțelesul acestei sintagme – pe baza înscrisurilor

depuse la dosar de părți și opiniilor exprimate de experți – nu reprezintă o operațiune

care să fie prohibită de lege și care să atragă incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

metoda de calcul utilizată de instanță (raționalizarea consumurilor) este diferită

de cea agreată de părți (eficiența economică).

În realitate, așa cum

s-a arătat și anterior, nu este vorba de două metode de calcul diferite, ci de aplicarea

unui criteriu, atât legal cât și convențional, de determinare a sumelor cuvenite

inventatorilor.

Acest criteriu este reprezentat

în mod generic prin sintagma ”eficiența economică”.

El nu a fost explicitat

de legiuitor și nici părțile litigante nu au prevăzut prin contractul de cesiune

încheiat în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, ce urmează a se înțelege

prin eficiență economică.

În opinia recurentei,

prin eficiență economică trebuie să se înțeleagă profitul suplimentar realizat prin

utilizarea invenției.

O asemenea accepțiune

nu este exclusă, ci, dimpotrivă, este una pertinentă în litigii de acest gen, dar

nu este singura posibilă.

Recurenta nu a fost în

măsură să susțină cu argumente de ordin juridic de ce prin eficiență economică ar

trebui să se înțeleagă în mod exclusiv profitul realizat, nu numai ca urmare a utilizării

invenției în procesul de fabricație, dar și în urma comercializării produselor astfel

fabricate, așa cum a susținut și cu ocazia dezbaterilor orale.

Punctul de vedere al recurentei

ar presupune că, ori de câte ori titularul brevetului, folosind invenția, nu obține

profit, atunci nu datorează inventatorului nicio despăgubire.

O asemenea interpretare

contravine atât literei cât și spiritului legii respectiv art. 36 din Legea nr.

64/1991 care prevede că:

Pentru invențiile create

și realizate în condițiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară și ale art. 5

alin. (2), inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de

contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.

Drepturile patrimoniale

se stabilesc în funcție de efectele economice și/sau sociale rezultate din exploatarea

brevetului sau în funcție de acordul economic al invenției.

Fără a reanaliza proba

cu expertiză și respectiv înscrisurile depuse la dosar - deoarece această operațiune

este atributul exclusiv al instanțelor de fond - Înalta Curte reține că, pe baza

probatoriului administrat, Curtea de Apel a stabilit, ca situație de fapt, împrejurarea

că prin utilizarea invenției – chiar dacă recurenta nu a obținut profit – a realizat

o economie prin raționalizarea consumurilor. Folosirea vechiului procedeu și a vechii

instalații de călire a țevilor, și nu a celor brevetate, ar fi atras consumuri mai

mari și prin urmare, pierderi.

De aici rezultă că prin

utilizarea invenției cu titlul „Procedeu și instalație automată de călire a țevilor”,

ai cărei autori sunt reclamanții intimați, recurenta a realizat o economie, ceea

ce se circumscrie noțiunii cu sens larg de „eficiență economică” sau de „efecte

economice”.

Raportându-se, așadar,

la acest criteriu astfel explicitat, Curtea de Apel a pronunțat o soluție legală,

nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici

prin raportare la art. 36 din Legea nr. 64/1991 și nici prin raportare la art. 969-970

C. civ.

De asemenea, nu se poate

reține nici critica potrivit căreia Curtea de Apel ar fi dat eficiență unui act

adițional la contractul de cesiune care să fi fost încheiat altfel decât în formă

scrisă, așa cum s-a prevăzut în art. IX.10 din contract.

Faptul că persoane din

conducerea societății comerciale recurente ar fi agreat, pentru perioada 2001-2006,

interpretarea sintagmei „eficiență economică postcalculată” prin raționalizarea

consumurilor nu a fost considerat ca fiind un act adițional la contract, ci a fost

avut în vedere, alături de alte probe, în stabilirea situației de fapt.

Relațiile specifice dreptului

muncii dintre respectivele persoane și recurentă, nu fac obiectul litigiului de

față.

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece nu s-a pus

problema interpretării unui act juridic dedus judecății, al cărui înțeles ori a

cărui natură să fi fost schimbate de instanța de apel.

Ceea ce s-a dedus judecății

a fost pretenția reclamanților de a fi despăgubiți pentru utilizarea invenției ai

căror autori sunt.

Voința internă a părților,

manifestată prin contractul de cesiune, pe care s-a întemeiat pretenția reclamanților

a fost aceea a utilizării invenției și corelativ, a recompensării autorilor acesteia.

Faptul că unitatea recurentă

ar fi urmărit obținerea unei eficiențe economice și respectiv, maximizarea profitului

nu o exonerează de răspundere în ipoteza în care, din motive independente de voința

reclamanților, nu a atins în activitatea sa aceste scopuri.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta pârâtă.

În baza art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli

de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta

SC A.T.P. Roman SA î

mpotriva

deciziei nr. 49 din 03 mai 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Obligă pe recurentă la

plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți A.P.,

B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., M.B., G.C., S.G. și T.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2011.