ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 39 din 23 ianuarie

2013 a Tribunalului Neamț s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată

de reclamanta SC A.M.T.P. SA Roman în contradictoriu cu pârâții A.P., B.M.,

C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G. și T.V.; cu 3.100

lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă,

reclamanta SC A.M.T.P.R. SA , a chemat în judecată pe pârâții A.P., B.M., C.P.,

D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G. și T.V., solicitând instanței

prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata

contravalorii impozitului în sumă totală de 53.394,81 lei, aferent sumelor ce

li s au achitat cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul

2007, în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010, pronunțată de

Tribunalul Neamț, secția civilă, în Dosarul nr. 1181/103/2009, astfel cum fost

modificată prin Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă,

cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, precum și la

plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de fiecare dintre pârâți, de la

data scadenței (10 mai 2011) și până la efectuarea plății, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, în calitate de cesionar, a încheiat

cu pârâții (17 salariați/foști salariați), în calitate de cedenți, contractul

de cesiune din 23 mai 2001, prin care a dobândit dreptul la depunerea cererii

de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului de invenție,

precum și la invocarea priorității convenționale în legătură cu o pretinsă

invenție (ai cărei „autori“ sunt pârâții, împreună cu alte 4 persoane,

salariați/foști salariați), constând, în esență, într-o instalație automată de

călire a țevilor. Prin Hotărârea DIN 24 iulie 2002 emisă de O.S.I.M., a fost

încuviințată acordarea, pentru respectiva instalație, a Brevetului nr. 117862,

în favoarea SC P. SA Roman, actuala SC A.M.T.P.R. SA

Potrivit

dispozițiilor art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, cedenții ar avea

dreptul anual la echivalentul sumei de 10% din eficiența economică

postcalculată. Prevalându-se de un calcul eronat, efectuat în baza unei metode

de calcul raportate la un element diferit față de cel convenit de părți,

pârâții au promovat pe rolul Tribunalului Neamț o acțiune civilă prin care au

solicitat obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata sumei de 429.846,53 lei,

reprezentând, în opinia acestora, contravaloarea sumei la care ar fi

îndreptățiți pentru anul 2007, potrivit temeiului contractual indicat, precum

și a dobânzii legale aferente acestei sume.

Acțiunea menționată a

format obiectul Dosarului nr. 1181/103/2009 al Tribunalului Neamț și a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 prin care s-a

dispus obligarea Societății la plata către aceștia a sumei de 428.482,58 lei, a

dobânzii legale aferente (calculată de la data introducerii cererii de chemare

în judecată), precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.978

lei.

În faza procesuală a

apelului, instanța a redus onorariul avocațial la 7.500 lei, iar hotărârea a

devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului Societății.

Cu ordinele de plată,

SC A.M.T.P.R. SA a achitat fiecăruia dintre pârâți sumele cuvenite, conform

propriei lor înțelegeri privind împărțirea sumelor la care se referă contractul

de cesiune, înțelegere prevăzută la art. 9 lit. d) din contract și intitulată

„Acordul privind drepturile patrimoniale ale autorilor invenției“ din data de

23 mai 2001, însă plățile au fost efectuate fără ca Societatea să rețină sumele

ce trebuiau virate la bugetul statului cu titlu de impozit, astfel că

patrimoniul pârâților s-a mărit în mod nejustificat, în detrimentul

patrimoniului SC A.M.T.P.R. SA, care a achitat sumele respective către stat.

Reclamanta a arătat

că formularea acțiunii de față a fost determinată de refuzul pârâților de a da

curs solicitării sale de restituire a sumelor încasate eronat, menționându-se

că, într-o speță similară, instanța a calificat drept corectă poziția SC A.M.T.P.R.

SA de a reține din sumele plătite pârâților contravaloarea corespunzătoare

impozitului datorat de aceștia pentru venitul încasat, precum și contribuțiile

C.A.S. și C.A.S.S. (Dosar civil nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamț).

În continuare, reclamanta

a enunțat și a dezvoltat motivele pentru care se impune admiterea acțiunii

deduse judecății.

A. În conformitate cu

dispozițiile C. fisc. (varianta în vigoare la data plății sumelor, respectiv

cea din 10 mai 2011), din sumele plătite pârâților, trebuia reținut impozitul

pe venit.

a). Din interpretarea

dispozițiilor art. 39 C. fisc., rezultă regula conform căreia persoanei care

obține un venit îi revine obligația de a plăti impozit. Împrejurarea că SC A.M.T.P.R.

SA este îndreptățită să calculeze, să rețină și să vireze impozitul pe venit

este confirmată de art. 52 alin. (1) lit. a) C. fisc., care prevede astfel: „plătitorii

următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira

impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile

plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală; (…)”; or, în

cazul de față, sumele achitate pârâților în baza sentinței civile nr. 45 din 25

ianuarie 2010 a Tribunalul Neamț își au izvorul în drepturile de proprietate

intelectuală ale acestora (drepturi cuvenite inventatorilor).

În același sens,

potrivit art. 52

1

C. fisc.: „(1) Contribuabilii care realizează

venituri din activitățile menționate la art. 52 alin. (1) lit. a) - e) pot opta

pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final. Opțiunea de impunere a

venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui raport

juridic/contract și este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a

activității desfășurate pe baza acestuia. (2) Impozitul pe venit se calculează

prin reținere la sursă la momentul plății veniturilor de către plătitorii de

venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. (3) Impozitul

calculat și reținut reprezintă impozit final. (4) Impozitul astfel reținut se

virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei

în care a fost reținut“.

Reclamanta a mai

menționat că, în cazul de față, pârâții nu și-au exprimat o opțiune în sensul art.

52

1

alin. (3) C. fisc., context în care cota de impozit aplicabilă este

cea de 10%; se mai susține că această concluzie este confirmată și de

prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C.

fisc., care vin în sprijinul constatării faptului că societatea este

îndreptățită la recuperarea prejudiciului suferit, sens în care se prevalează

de dispozițiile art. 61, 62. 66

1

din aceste Norme.

b). Pârâții au

susținut că nu ar trebui să restituie sumele calculate cu titlu de impozit,

prevalându-se eronat de incidența dispozițiilor art. 42 C. fisc., care

statuează astfel: „În înțelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu

sunt impozabile: (b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând

despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte drepturi, cu excepția

câștigurilor primite de la societățile de asigurări ca urmare a contractului de

asigurare încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt

venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o

persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta,

inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (…)“.

Reclamanta a susținut

că scutirea prevăzută de art. 42 C. fisc. are în vedere o ipoteză distinctă, și

anume cea a despăgubirilor primite de o persoană în instanță, cum sunt, spre

exemplu, cele reprezentând echivalentul prejudiciului stabilit în temeiul

răspunderii civile delictuale. Ori, din moment ce legiuitorul a stabilit în

sensul că sumele reprezentând venituri din drepturi de proprietate intelectuală

sunt supuse impunerii prin reținere la sursă, fără a distinge după cum acestea

sunt achitate benevol sau ca urmare a unui litigiu finalizat printr-o hotărâre

judecătorească care reține o astfel de obligație, nu există nicio rațiune

pentru care să se poată realiza distincția la care se referă pârâții.

B. Se mai arată că

această dezlegarea acestei chestiuni a intrat în puterea de lucru judecat, iar

opinia contrară ar conduce la adoptarea unor soluții contradictorii cu privire

la aceeași împrejurare.

Faptul că SC A.M.T.P.R.

SA îi revine obligația de a calcula, reține și vira impozitul aferent sumelor

plătite pârâților fost tranșat în cadrul unor litigii anterioare, în Dosarul

nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamț și Dosarul nr. 1289/103/2007 al Curții

de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu

premise care, din punct de vedere juridic, sunt, în esență, identice.

C. Reclamanta a mai

susținut că este îndreptățită și la dobânda legală aferentă sumelor în

discuție, prin raportare la dispozițiile art. 1535 coroborat cu art. 1523 din

noul C. civ., din care rezultă atât faptul că dobânda legală în discuție îi

este datorată de la data scadenței, întrucât pârâții se află de drept în

întârziere prin refuzul explicit de efectuare a plaților exprimat prin adresa nr.

14638 din 05 septembrie 2011.

Pârâții sunt de

rea-credință, întrucât, pe de o parte, aceștia nu puteau ignora dispozițiile C.

fisc. în materie, iar pe de altă parte, au fost părți în litigiul care a format

obiectul Dosarului nr. 163/103/2009, astfel încât obligația de restituire le

incumbă încă de la momentul încasării sumelor la care nu erau îndreptățiți, și

anume imediat după data de 10 mai 2011, conform art. 994 din vechiul C. civ.,

sub imperiul căruia a luat naștere debitul în litigiu.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 1092 din vechiul C. civ.

și, în subsidiar, îmbogățirea fără justă cauză, precum și celelalte

dispozițiile legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în

judecată.

În dovedirea cererii,

au fost anexate înscrisurile pe care reclamanta le-a menționat în motivele

acesteia.

În cauză, pârâții au

formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a

tribunalului, în raport cu criteriul valoric prevăzut de art. 2 lit. b) C.

proc. civ. (dacă se va considera că instanța a fost învestită cu un litigiu

civil), iar pe de altă parte, excepția necompetenței funcționale a secției

civile a tribunalului, având în vedere că în cauză se invocă o obligație

fiscală, astfel încât, în opinia pârâților, pricina ar revini spre competentă

soluționare secției de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se putea

conchide însă asupra acestor aspecte de ordin procedural, pârâții au solicitat

să se pună în vedere reclamantei precizarea cererii de chemare în judecată.

Totodată, au invocat

și excepția lipsei de interes în formularea cererii, întrucât reclamanta nu a

făcut dovada unei pagube, astfel încât nu are un interes legitim în promovarea

acțiunii.

Pe fondul cererii,

pârâții au arătat că reclamanta a achitat în întregime fiecăruia dintre ei

sumele cuvenite, stabilite prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a

Tribunalului Neamț, susținând că pentru despăgubirile civile stabilite prin

hotărâri judecătorești nu se reține impozit la sursă deoarece, potrivit

dispozițiilor C. fisc., despăgubirile civile obținute prin hotărâri

judecătorești nu se impozitează.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a pretins că avea obligația să rețină la sursă

impozitele pentru sumele plătite pârâților, deoarece acestea ar reprezenta

drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală, ceea ce reprezintă o

susținere greșită, deoarece sumele solicitate de ei și acordate de instanțe nu

sunt drepturi patrimoniale de inventator, ci despăgubiri civile, datorate pentru

aceea că reclamanta a încălcat obligațiile asumate prin contractul de cesiune a

invenției; această calificare a acțiunii nu a fost contestată de SC A.M.T.P.R.

SA, iar instanțele au reținut o ca atare.

S-a mai arătat de

către pârâți că reclamanta face confuzie afirmând că, într-un alt litigiu (Dosarul

nr. 163/103/2009), instanțele ar fi constatat că se datorează impozite pentru

sume ce le au fost plătite într-o perioadă anterioară; în realitate, acel

litigiu a privit impozite datorate pentru drepturile patrimoniale achitate

inventatorilor, iar nu despăgubiri civile, ca în cauza de față; or, în aceste

condiții, reclamanta nu avea obligația legală de a calcula, reține și vira

impozit pentru despăgubirile civile achitate, așa cum pretinde prin acțiune,

deoarece despăgubirile nu sunt venituri, cum în mod greșit consideră reclamanta.

În consecință, pârâții

au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, pentru

situația în care s-ar considera că datorează impozite, au cerut să se constate

că, prin refuzul ca acestea să le fie reținute de către reclamantă, nu au

optat, conform art. 52

1

C. fisc., pentru reținerea la sursă.

Tribunalul, prin

încheierea de ședință din 21 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată excepția

necompetenței sale materiale, reținând că obiectul litigiului îl constituie,

indirect, întinderea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor chemați în

judecată în calitate de pârâți, astfel că, s-a apreciat că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ.

Pe fond, cererea de

chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele

considerente:

S-a constatat că prin

acțiunea formulată la data de 12 mai 2008, pârâții din dosarul de față au

formulat împotriva SC A.M.T.P.R. SA o acțiune în pretenții, înregistrată pe

rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, sub nr. 1181/103/2009, solicitând

obligarea acesteia la plata drepturilor bănești derivând din contractul de

cesiune din 23 mai 2001, plus penalități și dobânzi legale aferente sumelor

datorate. Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 45 din 25

ianuarie 2010, prin care pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma

de 428.482,58 lei cu titlu de despăgubiri și dobânda legală aferentă acestei

sume, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea

integrală a debitului. Aceste două dispoziții ale sentinței au fost menținute

integral, atât de instanța de apel (Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curții de

Apel Bacău), cât și de cea de recurs (Decizia nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală).

Suma stabilită prin

hotărârea judecătorească menționată a fost achitată de către reclamantă

pârâților prin ordine de plată din data de 10 mai 2011, pentru ca, la mai mult

de un an de la executarea benevolă a obligației, debitoarea să formuleze

prezenta acțiune în care invocă, practic, propria greșeală, aceea de a nu-și fi

îndeplinit pretinsa obligație legală de a calcula, reține și vira la bugetul de

stat impozitul aferent dintre sumele plătite fiecăruia dintre pârâți.

Prima instanță a

apreciat că în examinarea cauzei trebuie a se porni de la ceea ce reprezintă

sumele încasate de către pârâți de la reclamantă; or, s-a apreciat că indiferent

care ar fi natura raporturilor juridice dintre părți care au stat la baza

pronunțării de către sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a

Tribunalului Neamț, dispozitivul acesteia nu lasă loc niciunei interpretări,

stabilind, fără putință de îndoială, că suma de 428.482,58 lei este datorată de

reclamantă, în calitate de cesionară, pârâților, în calitate de cedenți, din

cauza neîndeplinirii, pentru anul 2007, a obligației care îi incumba în baza art.

9 lit. c) din contractul de cesiune din 23 mai 2001, anume aceea de a le achita

cedenților, autori ai invenției, anual, 10% din eficiența economică

postcalculată.

Din considerentele sentinței

civile nr. 45/2010, reiese că instanța a reținut că suma la a cărei plată a

fost obligată pârâta își are izvorul în răspunderea civilă contractuală și

reprezintă contravaloarea prejudiciului încercat de inventatori, pentru a cărui

reparare integrală, s-a apreciat că societatea datorează și dobânda legală,

calculată conform art. 1088 C. civ.

Față de

circumstanțele concrete ale cauzei, prima instanță a apreciat că, în prezenta

cauză, nu este incident niciunul dintre textele din legislația fiscală invocate

de reclamantă, fiind, în schimb, aplicabil, art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., la care fac referire și pârâții, prin întâmpinare.

Hotărârea

judecătorească ce a stat la baza plăților efectuate de reclamantă era

definitivă, irevocabilă și executorie, astfel încât debitoarea nu mai putea

opera modificări ale sumei stabilite de instanțele învestite cu soluționarea Dosarului

civil nr. 1181/103/2009, decât, eventual, în sensul majorării acesteia, prin

adăugarea dobânzii legale datorate de la data introducerii acțiunii și până la

plata integrală a datoriei principale.

Prin urmare, în

temeiul art. 42 lit. b) din C. fisc., acțiunea reclamantei a fost respinsă ca

neîntemeiată, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., privind suportarea cheltuielilor de judecată de partea căzută în

pretenții.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta a declarat recurs, calea de atac fiind calificată de

instanță drept apel, prin încheierea din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Bacău.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a arătat, în esență, că prima instanță a ignorat cadrul

juridic relevant și prin examinarea superficială a argumentelor deduse

judecății, reținând că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 42 C. fisc.;

pe de altă parte, s-a apreciat eronat că sumele achitate de către SC A.M.T.P.R.

SA ar avea o natură juridică diferită decât aceea de drepturi de proprietate

intelectuală.

Apelanta a mai

susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța a ignorat dispozițiile

C. fisc. și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C.

fisc., care impun reținerea impozitului pe venit din sumele achitate intimaților

în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț.

S-a arătat în fața

primei instanțe că aceste sume reprezintă drepturi de proprietate intelectuală

care sunt supuse impozitării prin reținere la sursă conform art. 52 alin. (1) lit.

c) din C. fisc. raportate la pct. 61 și 62 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 571/2003.

De asemenea, apelanta

a susținut că prima instanță a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art.

42 lit. b) din C. fisc., întrucât drepturile bănești stabilite prin sentința

civilă nr. 45/2010 privesc drepturi decurgând din contractul de cesiune din 23

mai 2001, neexistând nicio distincție între achitarea acestora în mod benevol

sau ca urmare a unui litigiu finalizat prin hotărâre judecătorească; pe de altă

parte, sintagma „despăgubiri civile” folosită în hotărâre, are în vedere

denumirea generică a sumelor respective, comună în practica instanțelor

judecătorești.

Totodată, s-a mai

susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 1200

și ale art. 1202 pct. 4 C. civ., ignorându-se incidența puterii lucrului

judecat cu referire la Dosarul nr. 163/103/2009 în care a fost respinsă

acțiunea unui nr. de 15 persoane dintre cele semnatare ale contractului de

cesiune (printre care și intimații din prezenta cauză) în vederea obligării SC A.M.T.P.R.

SA la plata sumelor reținute cu titlu de impozit C.A.S. și C.A.S.S. în perioada

2003-2007; în același timp, prima instanță a ignorat faptul că în Dosarul nr.

1181/103/2009 sumele acordate sunt sume brute, precum și faptul că, hotărârea

apelată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conținând considerente

contradictorii.

Prin decizia civilă nr.

24 din 10 martie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, apelul

reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar cererea

de chemare în judecată a fost admisă; în consecință, s-a dispus obligarea

pârâților la restituirea către reclamantă a sumelor menționate în dispozitiv,

reprezentând contravaloarea impozitului legal aferent sumelor ce le-au fost

achitate de către reclamantă, ca și la plata dobânzii legale de la data

efectuării plății (10 mai 2011) până la achitarea efectivă; cu 39 lei

cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de

prima instanță, constatându-se că suma stabilită prin sentința civilă nr. 45/2010

a Tribunalului Neamț (428.482,58 lei și dobânda legală aferentă) care a fost

achitată în mod benevol de către reclamantă pârâților, prin ordine de plată din

data de 10 mai 2011 a reprezentat drepturi bănești derivând din contractul de

cesiune din 23 mai 2001.

Sumele a căror

restituire o pretinde reclamanta prin cererea de chemare în judecată formulată

în cauza de față constituie impozit aferent sumelor achitate pârâților în baza

hotătârii judecătorești menționate cu titlu de drepturi patrimoniale de

inventator pentru anul 2007.

Curtea de apel a

reținut că potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., plătitorii

următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira

impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile

plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală (…).

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod greșit a reținut că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile legale anterior citate, ci cele ale art. art. 42

lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pornindu-se de la premisa

greșită că sumele la care a fost obligată SC A.M.T.P.R. SA către

intimații-pârâți din cauza de față prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie

2010, au reprezentat despăgubiri, respectiv contravaloarea prejudiciului încercat

de inventatori.

Instanța de apel a

apreciat însă, că sumele acordate prin hotărârea judecătorească indicată, chiar

dacă sunt intitulate despăgubiri, în fapt, reprezintă drepturi patrimoniale din

drepturi de inventator, întrucât în Dosarul nr. 1181/103/2009 s-a solicitat

obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata drepturilor bănești derivând din contractul

de cesiune din 23 mai 2001, acțiune soluționată prin sentința civilă nr. 45 din

25 ianuarie 2010.

Or, conform art. 52

1

alin. (2) din C. fisc., impozitarea pe venit se calculează prin reținere la

sursă la momentul plății de către plătitorii de venituri.

Astfel, având în

vedere faptul că apelanta a achitat la 10 mai 2011sumele la care a căror plată

a fost obligată către pârâți, conform textului invocat anterior urma să

calculeze prin reținere la sursă impozitul datorat la bugetul de stat.

Pe de altă parte, instanța

de apel a apreciat că faptul că apelanta nu a achitat în mod benevol sumele

datorate din contractul de cesiune nu conduce la schimbarea naturii juridice a

sumelor achitate inventatorilor, acestea fiind drepturi patrimoniale derivate

din contractul de cesiune din 23 mai 2001, iar nu despăgubiri de natură a

conduce la aplicarea art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu consecința

scutirii de la plata impozitului.

Față de cele reținute,

curtea de apel a constatat că tribunalul în mod greșit a respins acțiunea

reclamantei, astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ. apelul a fost admis, iar

sentința apelată a fost schimbată în tot și, în consecință, s-a dispus

obligarea pârâților la restituirea către reclamantă a sumelor menționate în

dispozitiv, reprezentând contravaloarea impozitului aferent sumelor achitate

pârâților cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în

baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț - în Dosarul

nr. 1181/103/2009; s-a mai apreciat că în cauză nu se poate reține că s-ar

încălca autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentința

menționată, având în vedere obiectul diferit al celor două pricini; de

asemenea, instanța de apel a stabilit că sumele la a căror restituire au fost

obligați pârâții, urmează a fi plătite cu dobânda legală de la data scadenței

10 mai 2011 (când au fost achitate efectiv către pârâți) până la efectuarea

plății, conform celor prevăzute de art. 3 alin. (3) și alin. (4) din O.G. nr. 9/2000

(până la 31 august 2011) și de dispozițiile art. 1 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., s-a dispus obligarea pârâților să plătească reclamantei cheltuieli

de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la prima instanță.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâții au promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au

învederat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, invocând

următoarele argumente:

S-a susținut că instanța

de apel a motivat în mod contradictoriu, pe de o parte, că prin sentința civilă

nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț definitivă și irevocabilă, SC

A.M.T.P.R. SA a fost obligată să plătească pârâților suma de 428.482,58 lei cu

„titlu de despăgubiri" și dobânda legală aferentă acestei sume, iar pe de

altă parte, a reținut că „suma stabilită prin sentința menționată a reprezentat

drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001”; or, în

opinia recurenților, aceste considerente se exclud, fiind contradictorii,

întrucât nu se poate reține că sumele solicitate de SC A.M.T.P.R. SA reprezintă

„impozit aferent sumelor care le-au fost achitate cu titlu de drepturi

patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în baza sentinței civile nr. 45 din

25 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul Neamț.”

Pentru susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, recurenții arată că instanța

de apel era obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a sentinței civile

nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, potrivit căreia SC A.M.T.P.R.

SA a fost obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de

despăgubiri” și dobânda legală aferentă acestei sume, hotărâre definitivă și

irevocabilă, ci doar prin încălcarea autorității de lucru judecat s-a dat o

altă calificare sumelor la care intimata a fost obligată către recurenți,

reținându-se în mod nelegal că „sumele stabilite prin sentința menționată au

reprezentat drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai

2001” și apreciindu-se că nu se poate reține că s-ar încălca autoritatea de

lucru judecat în raport de cele stabilite în Dosarul nr. 1181/103/2009, având

în vedere obiectul diferit din cauza menționată și prezenta cauză.

Recurenții mai arată

că autoritatea de lucru judecat are o dublă funcție: cea negativă, de evitare a

contradicțiilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătorești, ce poate fi

valorificată prin intermediul excepției procesuale a autorității de lucru judecat

și cea pozitivă - de evitare a contradicțiilor dintre considerentele

hotărârilor judecătorești.

Se mai menționează că

în doctrina juridică s-a arătat că „în timp ce funcția negativă a lucrului

judecat împiedică o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate

a elementelor acțiunii, funcția pozitivă a lucrului judecat nu presupune

identitate de acțiuni, ci doar de chestiune litigioasă și nu împiedică o a doua

judecată, ci obliga judecătorul cauzei să tină seama de ceea ce s-a tranșat

jurisdicțional anterior și are legătură cu noul litigiu (astfel spus, este

ușurată sarcina probațiunii, aducându-se în fața instanței constatări ale unor

raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi

ignorate, neputându-se statua contrar celor stabilite deja de o instanță de

judecată).”

Ca atare, cele

tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea

pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod

diferit față de instanța anterioară, iar jurisprudența instanțelor referitoare

la acest aspect este unitară, sens în care se invocă Decizia civilă nr. 2554

din 5 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Recurenții arată că ceea

ce instanța de apel a motivat privește funcția negativă a autorității de lucru

judecat, deși era evident că în speță se aplică efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a

Tribunalului Neamț, pârâta SC A.M.T.P.R. SA (intimata din cauza de față) a fost

obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri”,

hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat prin respingerea căilor de

atac și invocată în cauza de față, astfel că, în acest litigiu instanța nu

putea statua contrar celor stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă; cum instanța de apel a stabilit o altă concluzie

decât instanțele din litigiul anterior, au fost înfrânte dispozițiile art. 1200

C. civ. de la l864 și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea celui

de-al treilea motiv de recurs invocat de recurenți, prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de

drept material -, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile

C. fisc., incidente în cauză.

Astfel, potrivit art.

42 lit. b) teza a doua din C. fisc., despăgubirile acordate prin hotărâri

judecătorești nu sunt impozabile; or, această normă în mod nelegal a fost

înlăturată de la aplicare de instanța de apel, deși prin sentința civilă nr. 45

din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, pârâta SC A.M.T.P.R. SA a fost

obligată să le achite recurenților o sumă cu „titlu de despăgubiri”.

Neținând seama de această

hotărâre judecătorească, instanța de apel a considerat că despăgubirile

înseamnă drepturi patrimoniale cuvenite inventatorilor, chiar dacă SC

A.M.T.P.R. SA nu a respectat contractul de cesiune, iar recurenții au fost nevoiți

să solicite despăgubiri pentru nerespectarea contractului, astfel încât s-au

înlăturat dispozițiile art. 42 lit. b) teza a doua C. fisc. și s-a făcut

aplicarea unui alt text neincident în cauză.

Pe de altă parte,

recurenții au mai invocat că reclamanta nu a dovedit că ar fi achitat impozitul

către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un interes legitim.

Recursul formulat de

către pârâți a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

a II-a civilă.

Recurenții au

învestit instanța de recurs cu o cerere de suspendare a executării deciziei

recurate, în sarcina acestora fiind stabilită achitarea unei cauțiuni de 1.000

lei, prin încheierea din camera de consiliu din 26 septembrie 2014 a Înaltei

Curți, secția a II-a civilă, cererea de suspendare formulată în temeiul art. 300

alin. (3) C. proc. civ. fiind respinsă prin încheierea din 10 octombrie 2014.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs (fila 64 dosar Înalta Curte de

Casați și Justiție, secția a II-a civilă) prin care a răspuns argumentat criticilor

formulate prin motivele de recurs, solicitându-se menținerea deciziei recurate

prin respingerea recursului ca nefondat.

La primul termen de

judecată acordat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă,

din 24 octombrie 2014, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată secției I civile,

având în vedere că în cadrul acestei secții funcționează completele

specializate în cauza privind proprietatea intelectuală; în considerarea

acestei specializări, completul inițial învestit (C12) din cadrul secției I

civile, la termenul din 21 noiembrie 2014, în temeiul art. 99 alin. (2) teza a

II-a din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat

prin H.C.S.M. nr. 387/2005, l-a înaintat acestui complet specializat (C7) în

cauze privind proprietatea intelectuală.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Astfel cum deja s-a

stabilit, potrivit mențiunilor din practicaua prezentei decizii, recursul de

față va fi analizat pe temeiul dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, întrucât

cauza de față a fost pornită la prima instanță la data de 26 iulie 2012 (data

poștei), prin urmare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ. (15 februarie 2013).

Cum recurenții pârâți

au invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 - decizia

recurată cuprinde motive contradictorii, ale art. 488 alin. (1) pct. 7 -

încălcarea autorității de lucru judecat, precum și pe cele ale art. 488 alin.

(1) pct. 8 - aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, motive de

nelegalitate consacrate prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte va proceda la

recalificarea acestor motive în raport de dispozițiile C. proc. civ. de la

1865; prin urmare, se va proceda la evaluarea primelor două motive de recurs

dezvoltate de recurenți în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 (motive

contradictorii ale deciziei) și a celui de-al treilea motiv de recurs, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 (aplicarea greșită a legii).

Pornind de la situația

de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în cauza de

față, intimata reclamantă a învestit instanța cu o cerere în repetițiune,

solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâților la restituirea unei plăți nedatorate pe care a efectuat-o benevol

către aceștia, din eroare.

Astfel, în executarea

de bunăvoie a sentinței civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț, definitivă

prin Decizia civilă nr. nr. 49/2010 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate Intelectuală, intimata reclamantă a achitat

recurenților suma de 428.482,58 lei și dobânzile legale aferente, în proporția

cuvenită fiecărui pârât, potrivit convenției lor - art. 9 lit. d) din

contractul de cesiune din 23 mai 2001, astfel cum rezultă din odinele de plată de

plată din 10 mai 2011 (filele 16-29 dosar primă instanță).

Suma stabilită prin

hotărârea judecătorească (în absența unei mențiuni exprese în sens contrar)

reprezenta o sumă brută și nu netă, iar în ce-i privește pe pârâți, un venit

impozabil.

În aplicarea regulii

stipulate de art. 39 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (forma în vigoare

la momentul ce interesează în cauză - 10 mai 2011, data efectuării plăților

către pârâți) potrivit căreia persoanei care obține un venit îi revine

obligația de a plăti impozit, astfel încât rezultă din aceste sume trebuia a fi

dedus impozitul pe venit prevăzut de lege, recurenții pârâți invocând însă

existența unei excepții de la plata impozitului pe venit (art. 42 lit. b din C.

fisc.), astfel cum se va analiza în continuare.

În consecință, în

analiza caracterului de plată nedatorată a sumei achitate recurenților,

intimata reclamantă a susținut că îi revenea obligația de a calcula, reține și

vira la bugetul de stat impozitul datorat în calitatea sa de plătitor de

venituri.

În acest sens, au

fost invocate dispozițiile art. art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., care prevăd

astfel: „plătitorii următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a

reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți

anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate

intelectuală.

Această regulă este

aplicabilă în cazul în care contribuabilii care realizează venituri din

activitățile menționate la art. 52 alin. (1) lit. a)-e) din același C. fisc. nu

au optat pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final, opțiune care

trebuie a se manifesta în condițiile legii - în scris, în momentul încheierii

fiecărui raport juridic/contract și este aplicabilă veniturilor realizate ca

urmare a activității desfășurate pe baza acestuia, conform celor prevăzute de art.

52

1

alin. (1) din C. fisc., opțiune pe care recurenții-pârâți nu au

dovedit-o în cauză.

Or, potrivit pct. 66

1

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr.

44/2004, persoanele fizice care realizează venituri din activități de

proprietate intelectuală (...) au dreptul să opteze pentru impunerea venitului

brut cu cota de 16%, impozitul fiind final, potrivit art. 52

1

din C.

fisc.

Cum această opțiune

nu a fost manifestată de către recurenți, intimata reclamantă avea obligația

descrisă la pct. 61 din aceleași Norme, în calitate de plătitor de venituri,

anume de a calcula, reține și vira o sumă reprezentând 10% din venitul brut

realizat de titularii de drepturi de proprietate intelectuală, această sumă

reprezentând plată anticipată în contul impozitului anual datorat de

contribuabilii recurenți.

Cum intimata

reclamantă nu a calculat, reținut și virat sumele corespunzătoare acestui

impozit datorat la bugetul de stat la momentul plăților efectuate către pârâți

și a achitat sume brute acestora (care au inclus și suma corespunzătoare

acestui impozit pe venit), rezultă că în mod nedatorat a efectuat plățile în

partea referitoare la impozitul ce trebuia reținut la sursă.

Întrucât plățile au

fost efectuate către pârâți la 10 mai 2011, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1 octombrie 2011, rezultă că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1865.

Art. 993 C. civ.

referitor la plata lucrului nedatorat prevede dreptul debitorului (intimata-reclamantă)

la restituire, astfel: acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o

datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului, iar art. 992 C. civ.

stabilește obligația corelativă a creditorului (recurenții-pârâți) în sensul că

cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu îi este debit, este

obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit; în plus, art. 994 C. civ.

mai stabilește că atunci când cel care a primit plata a fost de rea-credință

(în sensul că a cunoscut că nu i se cuvenea acea plată) este dator a restitui

atât capitalul, cât și dobânzile sau fructele din ziua plății (în speță, din 10

mai 2011).

În ce privește

criticile formulate de recurenți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. Înalta Curte constată că decizia recurată nu conține motive

contradictorii, întrucât ambele instanțe de fond au calificat în mod corect

natura juridică a sumelor ce le-au fost acordate prin sentința civilă nr. 45/2010

a Tribunalului Neamț (definitivă și irevocabilă), fără ca prin aceasta să se

aducă atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești sau

funcției pozitive a puterii de lucru judecat.

Astfel, este reală

susținerea recurenților că în dispozitivul sentinței menționate pârâta

(intimata din cauza de față) a fost obligată la plata sumei de 428.482,58 lei

cu titlu de despăgubiri civile și a dobânzii legale aferente acestei sume,

începând cu data de 12 mai 2008 până la achitarea integrală a debitului.

Cu toate acestea, s-a

constatat în mod judicios că acest dispozitiv este susținut și trebuie a fi

interpretat în funcție de considerentele care îl explicitează, iar din

cuprinsul acestora a rezultat în mod neîndoielnic că în cauza respectivă a fost

angajată răspunderea contractuală a pârâtei, aceasta fiind obligată să achite

recurenților suma menționată, în temeiul dispozițiilor art. 9 lit. c) din

contractul de cesiune din 23 mai 2001 prin care părțile au convenit plata anuală

a drepturilor inventatorilor la nivelul unei sume reprezentând un procent de 10%

din eficiența economică postcalculată rezultată din aplicarea invenției; ca

atare, temeiul cererii nu a fost răspunderea civilă delictuală.

În plus, clauza în

temeiul căreia a fost pronunțată hotărârea judecătorească era izvorul unei

obligații civile de a da - având ca obiect plata unei sume de bani,

determinabilă în raport de un anumit criteriu.

Plata este un mijloc

de stingere a obligațiilor, iar executarea obligației indiferent de obiectul ei

- de a da, de a face sau de a nu face - are loc, ca regulă, de bunăvoie.

Dacă însă debitorul

nu efectuează plata, pentru valorificarea dreptului său, creditorul poate recurge

la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a-l sili la

executare, astfel cum au procedat recurenții prin formularea cererii de chemare

în judecată în Dosarul nr. 1181/103/2009, finalizat prin pronunțarea sentinței

civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț, definitivă și irevocabilă.

În principiu, și

executarea (plata) silită a obligației se face tot în natură, prin obligarea

debitorului să execute în mod efectiv și real însuși obiectul obligației și

numai când executarea în natură a obligației nu mai este posibilă se poate

trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri

creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în

natură a obligației de către debitor.

Or, așa cum s-a

arătat, obiectul obligației contractuale a intimatei decurgând din art. 9 lit. c)

din contractul de cesiune îl constituia o obligație de a da - constând în plata

unei sume de bani, iar obligațiile cu un astfel de obiect întotdeauna pot fi

executate silit în natură.

În consecință, în mod

corect instanțele anterioare au reținut că prin dispozitivul sentinței civile nr.

45/2010 s-a dispus executarea silită în natură a obligație contractuale de a

da, iar nu prin echivalent (despăgubiri), interpretare ce rezultă din

observarea considerentelor hotărârii judecătorești în discuție.

Potrivit regulilor dreptului

material, o sumă de bani este un bun determinat generic (res genera), ceea ce,

între altele, are semnificații și pentru momentul transmiterii dreptului asupra

ei ca și pentru suportarea riscului contractual, întrucât bunurile de gen nu

pier (genera non pereunt); de aceea, întotdeauna este posibilă executarea

silită în natură a unei obligații având ca obiect bunuri de gen, astfel încât,

pentru obligațiile având un atare obiect nu se va putea recurge la executarea

prin echivalent (despăgubiri).

Efectul pozitiv al

puterii de lucru judecat presupune că partea care a câștigat procesul se poate

prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă într-o nouă judecată, fără ca instanța ulterioară să mai poată lua

în discuție existența dreptului; în același timp, puterea de lucru judecat are

și o funcție negativă, în sensul că partea care a pierdut procesul nu mai poate

repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Or, niciunul dintre

aceste efecte nu a fost atins în operațiunea instanțelor de fond de a se

raporta în explicitarea dispozitivului sentinței executate benevol de către

intimată prin înseși considerentele care îl susțin, considerente care fac corp

comun cu acesta și care sunt elemente intrinseci ale hotărârii judecătorești

menționate; în plus, în mod unanim se admite atât în doctrină cât și în

jurisprudență că nu reprezintă o încălcare a autorității de lucru judecat nici

situația în care părțile cauzei ar recurge la dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ. și prin urmare, instanța, printr-o hotărâre ulterioară ar lămuri înțelesul,

întinderea sau aplicarea dispozitivului ori ar concilia dispozițiile potrivnice

din cuprinsul dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

Din perspectiva

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

susțin că deși le-au fost achitate sumele a căror restituire o pretinde

reclamanta fără a se deduce impozitul pe venit, aceste sume reprezentau

venituri neimpozabile, în sensul dispozițiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003,

întrucât acestea le-au fost achitate cu titlu de despăgubiri, iar nu de

drepturi de proprietate intelectuală.

Critica nu poate fi

primită pentru următoarele considerente:

Art. 42 lit. b) din C.

fisc. (forma în vigoare în martie 2011, așadar și la momentul ce interesează în

speță - 10 mai 2011) prevede că în înțelesul impozitului pe venit următoarele

venituri nu sunt impozabile: „b) sumele încasate din asigurări de orice fel

reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte drepturi, cu

excepția câștigurilor primite de la societățile de asigurări ca urmare a

contractului de asigurare încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare.

Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de

către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de

aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daune morale.”

În primul rând, deja

s-a reținut că recurenților nu le-au fost acordate despăgubiri prin hotărârea

executată de intimată, ci au obținut executarea silită în natură a unei

obligații contractuale constând în plata unei sume de bani; pe de altă parte,

recurenții citează în mod eronat și în afara contextului ei norma pe care se

întemeiază în invocarea apărării privind caracterul neimpozabil al veniturilor

încasate, în următorii termeni: „despăgubirile acordate prin hotărâri

judecătorești nu sunt impozabile”, ceea ce nu corespunde textului oficial al C.

fisc., în forma aplicabilă în cauză.

În plus,despăgubirile

enunțate de art. 42 lit. b) din C. fisc. nu privesc orice fel de despăgubiri

(iar dintre acestea, nu doar pe cele stabilite prin hotărâri judecătorești, cum

greșit pretind recurenții), ci despăgubiri acordate fie pe temei contractual,

fie prin angajarea răspunderii civile delictuale, dacă este cazul; prin urmare,

acestea nu pot fi decât despăgubiri decurgând din producerea unui risc

asigurat, așadar, lato sensu dezdăunări în materia asigurărilor.

În sprijinul acestei

interpretări vin și dispozițiile pct. 5-7 din H.G. nr. 44 din 22 ianuarie 2004 (text

în vigoare începând cu data de 1 martie 2011) pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, referitoare la art. 42 lit. b)

din C. fisc. care, în vederea aplicării unitare a art. 42 lit. b) din C. fisc.,

prevăd:

„5. Sunt

neimpozabile despăgubirile, sumele asigurate și orice alte drepturi acordate

asiguraților, beneficiarilor sau terțelor persoane păgubite, din asigurările de

orice fel, potrivit legislației privind societățile de asigurare și

supravegherea asigurărilor.

reprezentând alte drepturi acordate asiguraților pot avea, printre altele,

următoarele forme: răscumpărări parțiale în contul persoanei asigurate, plăți

eșalonate, rente, venituri rezultate din fructificarea rezervelor constituite

din primele plătite de asigurați, precum și orice alte sume de aceeași natură,

indiferent de denumirea sau forma sub care sunt plătite, în contul persoanei

asigurate.

în care suportatorul primei de asigurare este o persoană fizică independentă,

persoană juridică sau orice altă entitate care desfășoară o activitate, atunci

contravaloarea primelor de asigurare reprezintă venituri impozabile pentru

persoana fizică beneficiară.”

În consecință, nici

dacă în mod real recurenții ar fi primit despăgubiri prin sentința civilă nr. 45/2010

(iar nu drepturi de proprietate intelectuală prin executarea silită în natură a

obligației contractuale de către intimată, obținută prin pronunțarea

hotărârii), aceștia nu ar fi intrat sub incidența dispozițiilor art. 42 lit. b)

din C. fisc., normă care stabilește caracterul neimpozabil al altor venituri

decât cele din cauză.

Prin motivele de

recurs, recurenții au mai invocat și faptul că reclamanta nu a dovedit că ar fi

achitat impozitul către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un

interes legitim.

Nici această excepție

nu va putea fi reținută, întrucât față de raportul juridic de drept fiscal dintre

intimată și autoritățile fiscale ale statului, recurenții au calitatea de terți,

astfel încât eventuala neachitare a efectivă la bugetul de stat a impozitului

pe venit de către plătitorul de drepturi nu poate fi invocată de către aceștia.

În același timp, se

constată că potrivit prevederilor art. 52

1

alin. (4) din C. fisc., impozitul

astfel reținut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a

lunii următoare celei în care a fost reținut; or, reținerea impozitilui la

sursă încă nu a avut loc, date fiind circumstanțele speței.

Având în vederea

toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul pârâților ca nefondat; totodată, se va face aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate

de intimată în această etapă procesuală și va dispune obligarea pârâților la

achitarea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții A.P., B.M., B.M., C.P., D.V., D.M., G.C.,

I.D., M.V., S.I., S.G. (prin moștenitori S.F., S.V., S.T.), T.V. și T.V.

împotriva Deciziei nr. 24 din 10 martie 2014 a

Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe

recurenții-pârâți la plata sumei de 4.179,52 lei cheltuieli judecată către

intimata-reclamantă SC A.M.T.P.R. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 ianuarie 2015.