ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 39 din 23 ianuarie 2013 a Tribunalului Neamț s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A.M.T.P. SA Roman în contradictoriu cu pârâții A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G. și T.V.; cu 3.100 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâților. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea introductivă, reclamanta SC A.M.T.P.R. SA , a chemat în judecată pe pârâții A.P., B.M., C.P., D.V., D.M., I.D., M.V., S.I., T.V., B.M., G.C., S.G.

și T.V., solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata contravalorii impozitului în sumă totală de 53.394,81 lei, aferent sumelor ce li s au achitat cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007, în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția civilă, în Dosarul nr. 1181/103/2009, astfel cum fost modificată prin Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de fiecare dintre pârâți, de la data scadenței (10 mai 2011) și până la efectuarea plății, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, în calitate de cesionar, a încheiat cu pârâții (17 salariați/foști salariați), în calitate de cedenți, contractul de cesiune din 23 mai 2001, prin care a dobândit dreptul la depunerea cererii de brevet de invenție, la acordarea și eliberarea brevetului de invenție, precum și la invocarea priorității convenționale în legătură cu o pretinsă invenție (ai cărei „autori“ sunt pârâții, împreună cu alte 4 persoane, salariați/foști salariați), constând, în esență, într-o instalație automată de călire a țevilor. Prin Hotărârea DIN 24 iulie 2002 emisă de O.S.I.M., a fost încuviințată acordarea, pentru respectiva instalație, a Brevetului nr. 117862, în favoarea SC P. SA Roman, actuala SC A.M.T.P.R.

SA Potrivit dispozițiilor art. 9 lit. c) din contractul de cesiune, cedenții ar avea dreptul anual la echivalentul sumei de 10% din eficiența economică postcalculată. Prevalându-se de un calcul eronat, efectuat în baza unei metode de calcul raportate la un element diferit față de cel convenit de părți, pârâții au promovat pe rolul Tribunalului Neamț o acțiune civilă prin care au solicitat obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata sumei de 429.846,53 lei, reprezentând, în opinia acestora, contravaloarea sumei la care ar fi îndreptățiți pentru anul 2007, potrivit temeiului contractual indicat, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume.

Acțiunea menționată a format obiectul Dosarului nr. 1181/103/2009 al Tribunalului Neamț și a fost soluționată prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 prin care s-a dispus obligarea Societății la plata către aceștia a sumei de 428.482,58 lei, a dobânzii legale aferente (calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată), precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.978 lei. În faza procesuală a apelului, instanța a redus onorariul avocațial la 7.500 lei, iar hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului Societății. Cu ordinele de plată, SC A.M.T.P.R.

SA a achitat fiecăruia dintre pârâți sumele cuvenite, conform propriei lor înțelegeri privind împărțirea sumelor la care se referă contractul de cesiune, înțelegere prevăzută la art. 9 lit. d) din contract și intitulată „Acordul privind drepturile patrimoniale ale autorilor invenției“ din data de 23 mai 2001, însă plățile au fost efectuate fără ca Societatea să rețină sumele ce trebuiau virate la bugetul statului cu titlu de impozit, astfel că patrimoniul pârâților s-a mărit în mod nejustificat, în detrimentul patrimoniului SC A.M.T.P.R. SA, care a achitat sumele respective către stat. Reclamanta a arătat că formularea acțiunii de față a fost determinată de refuzul pârâților de a da curs solicitării sale de restituire a sumelor încasate eronat, menționându-se că, într-o speță similară, instanța a calificat drept corectă poziția SC A.M.T.P.R.

SA de a reține din sumele plătite pârâților contravaloarea corespunzătoare impozitului datorat de aceștia pentru venitul încasat, precum și contribuțiile C.A.S. și C.A.S.S. (Dosar civil nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamț). În continuare, reclamanta a enunțat și a dezvoltat motivele pentru care se impune admiterea acțiunii deduse judecății. A. În conformitate cu dispozițiile C. fisc. (varianta în vigoare la data plății sumelor, respectiv cea din 10 mai 2011), din sumele plătite pârâților, trebuia reținut impozitul pe venit. a). Din interpretarea dispozițiilor art. 39 C. fisc., rezultă regula conform căreia persoanei care obține un venit îi revine obligația de a plăti impozit. Împrejurarea că SC A.M.T.P.R.

SA este îndreptățită să calculeze, să rețină și să vireze impozitul pe venit este confirmată de art. 52 alin. (1) lit. a) C. fisc., care prevede astfel: „plătitorii următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală; (…)”; or, în cazul de față, sumele achitate pârâților în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalul Neamț își au izvorul în drepturile de proprietate intelectuală ale acestora (drepturi cuvenite inventatorilor). În același sens, potrivit art. 52 1 C. fisc.: „(1) Contribuabilii care realizează venituri din activitățile menționate la art. 52 alin. (1) lit. a) - e) pot opta pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final.

Opțiunea de impunere a venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui raport juridic/contract și este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activității desfășurate pe baza acestuia. (2) Impozitul pe venit se calculează prin reținere la sursă la momentul plății veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. (3) Impozitul calculat și reținut reprezintă impozit final. (4) Impozitul astfel reținut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut“.

Reclamanta a mai menționat că, în cazul de față, pârâții nu și-au exprimat o opțiune în sensul art. 52 1 alin. (3) C. fisc., context în care cota de impozit aplicabilă este cea de 10%; se mai susține că această concluzie este confirmată și de prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., care vin în sprijinul constatării faptului că societatea este îndreptățită la recuperarea prejudiciului suferit, sens în care se prevalează de dispozițiile art. 61, 62. 66 1 din aceste Norme.

b). Pârâții au susținut că nu ar trebui să restituie sumele calculate cu titlu de impozit, prevalându-se eronat de incidența dispozițiilor art. 42 C. fisc., care statuează astfel: „În înțelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte drepturi, cu excepția câștigurilor primite de la societățile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (…)“.

Reclamanta a susținut că scutirea prevăzută de art. 42 C. fisc. are în vedere o ipoteză distinctă, și anume cea a despăgubirilor primite de o persoană în instanță, cum sunt, spre exemplu, cele reprezentând echivalentul prejudiciului stabilit în temeiul răspunderii civile delictuale. Ori, din moment ce legiuitorul a stabilit în sensul că sumele reprezentând venituri din drepturi de proprietate intelectuală sunt supuse impunerii prin reținere la sursă, fără a distinge după cum acestea sunt achitate benevol sau ca urmare a unui litigiu finalizat printr-o hotărâre judecătorească care reține o astfel de obligație, nu există nicio rațiune pentru care să se poată realiza distincția la care se referă pârâții.

B. Se mai arată că această dezlegarea acestei chestiuni a intrat în puterea de lucru judecat, iar opinia contrară ar conduce la adoptarea unor soluții contradictorii cu privire la aceeași împrejurare. Faptul că SC A.M.T.P.R. SA îi revine obligația de a calcula, reține și vira impozitul aferent sumelor plătite pârâților fost tranșat în cadrul unor litigii anterioare, în Dosarul nr. 163/103/2009 al Tribunalului Neamț și Dosarul nr. 1289/103/2007 al Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu premise care, din punct de vedere juridic, sunt, în esență, identice.

C. Reclamanta a mai susținut că este îndreptățită și la dobânda legală aferentă sumelor în discuție, prin raportare la dispozițiile art. 1535 coroborat cu art. 1523 din noul C. civ., din care rezultă atât faptul că dobânda legală în discuție îi este datorată de la data scadenței, întrucât pârâții se află de drept în întârziere prin refuzul explicit de efectuare a plaților exprimat prin adresa nr. 14638 din 05 septembrie 2011. Pârâții sunt de rea-credință, întrucât, pe de o parte, aceștia nu puteau ignora dispozițiile C. fisc. în materie, iar pe de altă parte, au fost părți în litigiul care a format obiectul Dosarului nr. 163/103/2009, astfel încât obligația de restituire le incumbă încă de la momentul încasării sumelor la care nu erau îndreptățiți, și anume imediat după data de 10 mai 2011, conform art. 994 din vechiul C. civ., sub imperiul căruia a luat naștere debitul în litigiu.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 1092 din vechiul C. civ. și, în subsidiar, îmbogățirea fără justă cauză, precum și celelalte dispozițiile legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În dovedirea cererii, au fost anexate înscrisurile pe care reclamanta le-a menționat în motivele acesteia. În cauză, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, în raport cu criteriul valoric prevăzut de art. 2 lit. b) C. proc. civ. (dacă se va considera că instanța a fost învestită cu un litigiu civil), iar pe de altă parte, excepția necompetenței funcționale a secției civile a tribunalului, având în vedere că în cauză se invocă o obligație fiscală, astfel încât, în opinia pârâților, pricina ar revini spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se putea conchide însă asupra acestor aspecte de ordin procedural, pârâții au solicitat să se pună în vedere reclamantei precizarea cererii de chemare în judecată. Totodată, au invocat și excepția lipsei de interes în formularea cererii, întrucât reclamanta nu a făcut dovada unei pagube, astfel încât nu are un interes legitim în promovarea acțiunii. Pe fondul cererii, pârâții au arătat că reclamanta a achitat în întregime fiecăruia dintre ei sumele cuvenite, stabilite prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, susținând că pentru despăgubirile civile stabilite prin hotărâri judecătorești nu se reține impozit la sursă deoarece, potrivit dispozițiilor C. fisc., despăgubirile civile obținute prin hotărâri judecătorești nu se impozitează.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins că avea obligația să rețină la sursă impozitele pentru sumele plătite pârâților, deoarece acestea ar reprezenta drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală, ceea ce reprezintă o susținere greșită, deoarece sumele solicitate de ei și acordate de instanțe nu sunt drepturi patrimoniale de inventator, ci despăgubiri civile, datorate pentru aceea că reclamanta a încălcat obligațiile asumate prin contractul de cesiune a invenției; această calificare a acțiunii nu a fost contestată de SC A.M.T.P.R. SA, iar instanțele au reținut o ca atare.

S-a mai arătat de către pârâți că reclamanta face confuzie afirmând că, într-un alt litigiu (Dosarul nr. 163/103/2009), instanțele ar fi constatat că se datorează impozite pentru sume ce le au fost plătite într-o perioadă anterioară; în realitate, acel litigiu a privit impozite datorate pentru drepturile patrimoniale achitate inventatorilor, iar nu despăgubiri civile, ca în cauza de față; or, în aceste condiții, reclamanta nu avea obligația legală de a calcula, reține și vira impozit pentru despăgubirile civile achitate, așa cum pretinde prin acțiune, deoarece despăgubirile nu sunt venituri, cum în mod greșit consideră reclamanta. În consecință, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, pentru situația în care s-ar considera că datorează impozite, au cerut să se constate că, prin refuzul ca acestea să le fie reținute de către reclamantă, nu au optat, conform art. 52 1 C. fisc., pentru reținerea la sursă.

Tribunalul, prin încheierea de ședință din 21 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale, reținând că obiectul litigiului îl constituie, indirect, întinderea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor chemați în judecată în calitate de pârâți, astfel că, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente: S-a constatat că prin acțiunea formulată la data de 12 mai 2008, pârâții din dosarul de față au formulat împotriva SC A.M.T.P.R. SA o acțiune în pretenții, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, sub nr. 1181/103/2009, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, plus penalități și dobânzi legale aferente sumelor datorate.

Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010, prin care pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 428.482,58 lei cu titlu de despăgubiri și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului. Aceste două dispoziții ale sentinței au fost menținute integral, atât de instanța de apel (Decizia nr. 49 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Bacău), cât și de cea de recurs (Decizia nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

Suma stabilită prin hotărârea judecătorească menționată a fost achitată de către reclamantă pârâților prin ordine de plată din data de 10 mai 2011, pentru ca, la mai mult de un an de la executarea benevolă a obligației, debitoarea să formuleze prezenta acțiune în care invocă, practic, propria greșeală, aceea de a nu-și fi îndeplinit pretinsa obligație legală de a calcula, reține și vira la bugetul de stat impozitul aferent dintre sumele plătite fiecăruia dintre pârâți.

Prima instanță a apreciat că în examinarea cauzei trebuie a se porni de la ceea ce reprezintă sumele încasate de către pârâți de la reclamantă; or, s-a apreciat că indiferent care ar fi natura raporturilor juridice dintre părți care au stat la baza pronunțării de către sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, dispozitivul acesteia nu lasă loc niciunei interpretări, stabilind, fără putință de îndoială, că suma de 428.482,58 lei este datorată de reclamantă, în calitate de cesionară, pârâților, în calitate de cedenți, din cauza neîndeplinirii, pentru anul 2007, a obligației care îi incumba în baza art. 9 lit. c) din contractul de cesiune din 23 mai 2001, anume aceea de a le achita cedenților, autori ai invenției, anual, 10% din eficiența economică postcalculată.

Din considerentele sentinței civile nr. 45/2010, reiese că instanța a reținut că suma la a cărei plată a fost obligată pârâta își are izvorul în răspunderea civilă contractuală și reprezintă contravaloarea prejudiciului încercat de inventatori, pentru a cărui reparare integrală, s-a apreciat că societatea datorează și dobânda legală, calculată conform art. 1088 C. civ. Față de circumstanțele concrete ale cauzei, prima instanță a apreciat că, în prezenta cauză, nu este incident niciunul dintre textele din legislația fiscală invocate de reclamantă, fiind, în schimb, aplicabil, art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., la care fac referire și pârâții, prin întâmpinare.

Hotărârea judecătorească ce a stat la baza plăților efectuate de reclamantă era definitivă, irevocabilă și executorie, astfel încât debitoarea nu mai putea opera modificări ale sumei stabilite de instanțele învestite cu soluționarea Dosarului civil nr. 1181/103/2009, decât, eventual, în sensul majorării acesteia, prin adăugarea dobânzii legale datorate de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a datoriei principale. Prin urmare, în temeiul art. 42 lit. b) din C. fisc., acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., privind suportarea cheltuielilor de judecată de partea căzută în pretenții. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, calea de atac fiind calificată de instanță drept apel, prin încheierea din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat, în esență, că prima instanță a ignorat cadrul juridic relevant și prin examinarea superficială a argumentelor deduse judecății, reținând că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 42 C. fisc.; pe de altă parte, s-a apreciat eronat că sumele achitate de către SC A.M.T.P.R. SA ar avea o natură juridică diferită decât aceea de drepturi de proprietate intelectuală. Apelanta a mai susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța a ignorat dispozițiile C. fisc. și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., care impun reținerea impozitului pe venit din sumele achitate intimaților în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț.

S-a arătat în fața primei instanțe că aceste sume reprezintă drepturi de proprietate intelectuală care sunt supuse impozitării prin reținere la sursă conform art. 52 alin. (1) lit. c) din C. fisc. raportate la pct. 61 și 62 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. De asemenea, apelanta a susținut că prima instanță a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 42 lit. b) din C. fisc., întrucât drepturile bănești stabilite prin sentința civilă nr. 45/2010 privesc drepturi decurgând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, neexistând nicio distincție între achitarea acestora în mod benevol sau ca urmare a unui litigiu finalizat prin hotărâre judecătorească; pe de altă parte, sintagma „despăgubiri civile” folosită în hotărâre, are în vedere denumirea generică a sumelor respective, comună în practica instanțelor judecătorești.

Totodată, s-a mai susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 1200 și ale art. 1202 pct. 4 C. civ., ignorându-se incidența puterii lucrului judecat cu referire la Dosarul nr. 163/103/2009 în care a fost respinsă acțiunea unui nr. de 15 persoane dintre cele semnatare ale contractului de cesiune (printre care și intimații din prezenta cauză) în vederea obligării SC A.M.T.P.R. SA la plata sumelor reținute cu titlu de impozit C.A.S. și C.A.S.S. în perioada 2003-2007; în același timp, prima instanță a ignorat faptul că în Dosarul nr. 1181/103/2009 sumele acordate sunt sume brute, precum și faptul că, hotărârea apelată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conținând considerente contradictorii.

Prin decizia civilă nr. 24 din 10 martie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar cererea de chemare în judecată a fost admisă; în consecință, s-a dispus obligarea pârâților la restituirea către reclamantă a sumelor menționate în dispozitiv, reprezentând contravaloarea impozitului legal aferent sumelor ce le-au fost achitate de către reclamantă, ca și la plata dobânzii legale de la data efectuării plății (10 mai 2011) până la achitarea efectivă; cu 39 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de prima instanță, constatându-se că suma stabilită prin sentința civilă nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț (428.482,58 lei și dobânda legală aferentă) care a fost achitată în mod benevol de către reclamantă pârâților, prin ordine de plată din data de 10 mai 2011 a reprezentat drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001. Sumele a căror restituire o pretinde reclamanta prin cererea de chemare în judecată formulată în cauza de față constituie impozit aferent sumelor achitate pârâților în baza hotătârii judecătorești menționate cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007. Curtea de apel a reținut că potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., plătitorii următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală (…). În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod greșit a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale anterior citate, ci cele ale art. art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pornindu-se de la premisa greșită că sumele la care a fost obligată SC A.M.T.P.R.

SA către intimații-pârâți din cauza de față prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010, au reprezentat despăgubiri, respectiv contravaloarea prejudiciului încercat de inventatori. Instanța de apel a apreciat însă, că sumele acordate prin hotărârea judecătorească indicată, chiar dacă sunt intitulate despăgubiri, în fapt, reprezintă drepturi patrimoniale din drepturi de inventator, întrucât în Dosarul nr. 1181/103/2009 s-a solicitat obligarea SC A.M.T.P.R. SA la plata drepturilor bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001, acțiune soluționată prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010. Or, conform art. 52 1 alin. (2) din C. fisc., impozitarea pe venit se calculează prin reținere la sursă la momentul plății de către plătitorii de venituri.

Astfel, având în vedere faptul că apelanta a achitat la 10 mai 2011sumele la care a căror plată a fost obligată către pârâți, conform textului invocat anterior urma să calculeze prin reținere la sursă impozitul datorat la bugetul de stat. Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că faptul că apelanta nu a achitat în mod benevol sumele datorate din contractul de cesiune nu conduce la schimbarea naturii juridice a sumelor achitate inventatorilor, acestea fiind drepturi patrimoniale derivate din contractul de cesiune din 23 mai 2001, iar nu despăgubiri de natură a conduce la aplicarea art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu consecința scutirii de la plata impozitului. Față de cele reținute, curtea de apel a constatat că tribunalul în mod greșit a respins acțiunea reclamantei, astfel că, în baza art. 296 C. proc.

civ. apelul a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în tot și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâților la restituirea către reclamantă a sumelor menționate în dispozitiv, reprezentând contravaloarea impozitului aferent sumelor achitate pârâților cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț - în Dosarul nr. 1181/103/2009; s-a mai apreciat că în cauză nu se poate reține că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentința menționată, având în vedere obiectul diferit al celor două pricini; de asemenea, instanța de apel a stabilit că sumele la a căror restituire au fost obligați pârâții, urmează a fi plătite cu dobânda legală de la data scadenței 10 mai 2011 (când au fost achitate efectiv către pârâți) până la efectuarea plății, conform celor prevăzute de art. 3 alin. (3) și alin. (4) din O.G.

nr. 9/2000 (până la 31 august 2011) și de dispozițiile art. 1 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. În temeiul art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâților să plătească reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la prima instanță. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâții au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au învederat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, invocând următoarele argumente: S-a susținut că instanța de apel a motivat în mod contradictoriu, pe de o parte, că prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț definitivă și irevocabilă, SC A.M.T.P.R.

SA a fost obligată să plătească pârâților suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri" și dobânda legală aferentă acestei sume, iar pe de altă parte, a reținut că „suma stabilită prin sentința menționată a reprezentat drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001”; or, în opinia recurenților, aceste considerente se exclud, fiind contradictorii, întrucât nu se poate reține că sumele solicitate de SC A.M.T.P.R. SA reprezintă „impozit aferent sumelor care le-au fost achitate cu titlu de drepturi patrimoniale de inventator pentru anul 2007 în baza sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2001 pronunțată de Tribunalul Neamț.” Pentru susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ. referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, recurenții arată că instanța de apel era obligată să respecte autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, potrivit căreia SC A.M.T.P.R. SA a fost obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri” și dobânda legală aferentă acestei sume, hotărâre definitivă și irevocabilă, ci doar prin încălcarea autorității de lucru judecat s-a dat o altă calificare sumelor la care intimata a fost obligată către recurenți, reținându-se în mod nelegal că „sumele stabilite prin sentința menționată au reprezentat drepturi bănești derivând din contractul de cesiune din 23 mai 2001” și apreciindu-se că nu se poate reține că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat în raport de cele stabilite în Dosarul nr. 1181/103/2009, având în vedere obiectul diferit din cauza menționată și prezenta cauză.

Recurenții mai arată că autoritatea de lucru judecat are o dublă funcție: cea negativă, de evitare a contradicțiilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătorești, ce poate fi valorificată prin intermediul excepției procesuale a autorității de lucru judecat și cea pozitivă - de evitare a contradicțiilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești.

Se mai menționează că în doctrina juridică s-a arătat că „în timp ce funcția negativă a lucrului judecat împiedică o nouă judecată în fond, atunci când există tripla identitate a elementelor acțiunii, funcția pozitivă a lucrului judecat nu presupune identitate de acțiuni, ci doar de chestiune litigioasă și nu împiedică o a doua judecată, ci obliga judecătorul cauzei să tină seama de ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior și are legătură cu noul litigiu (astfel spus, este ușurată sarcina probațiunii, aducându-se în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate, neputându-se statua contrar celor stabilite deja de o instanță de judecată).” Ca atare, cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară, iar jurisprudența instanțelor referitoare la acest aspect este unitară, sens în care se invocă Decizia civilă nr. 2554 din 5 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Recurenții arată că ceea ce instanța de apel a motivat privește funcția negativă a autorității de lucru judecat, deși era evident că în speță se aplică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, pârâta SC A.M.T.P.R. SA (intimata din cauza de față) a fost obligată să le plătească suma de 428.482,58 lei cu „titlu de despăgubiri”, hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat prin respingerea căilor de atac și invocată în cauza de față, astfel că, în acest litigiu instanța nu putea statua contrar celor stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; cum instanța de apel a stabilit o altă concluzie decât instanțele din litigiul anterior, au fost înfrânte dispozițiile art. 1200 C. civ.

de la l864 și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În susținerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de recurenți, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material -, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile C. fisc., incidente în cauză. Astfel, potrivit art. 42 lit. b) teza a doua din C. fisc., despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu sunt impozabile; or, această normă în mod nelegal a fost înlăturată de la aplicare de instanța de apel, deși prin sentința civilă nr. 45 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Neamț, pârâta SC A.M.T.P.R. SA a fost obligată să le achite recurenților o sumă cu „titlu de despăgubiri”.

Neținând seama de această hotărâre judecătorească, instanța de apel a considerat că despăgubirile înseamnă drepturi patrimoniale cuvenite inventatorilor, chiar dacă SC A.M.T.P.R. SA nu a respectat contractul de cesiune, iar recurenții au fost nevoiți să solicite despăgubiri pentru nerespectarea contractului, astfel încât s-au înlăturat dispozițiile art. 42 lit. b) teza a doua C. fisc. și s-a făcut aplicarea unui alt text neincident în cauză. Pe de altă parte, recurenții au mai invocat că reclamanta nu a dovedit că ar fi achitat impozitul către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un interes legitim. Recursul formulat de către pârâți a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenții au învestit instanța de recurs cu o cerere de suspendare a executării deciziei recurate, în sarcina acestora fiind stabilită achitarea unei cauțiuni de 1.000 lei, prin încheierea din camera de consiliu din 26 septembrie 2014 a Înaltei Curți, secția a II-a civilă, cererea de suspendare formulată în temeiul art. 300 alin. (3) C. proc. civ. fiind respinsă prin încheierea din 10 octombrie 2014. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs (fila 64 dosar Înalta Curte de Casați și Justiție, secția a II-a civilă) prin care a răspuns argumentat criticilor formulate prin motivele de recurs, solicitându-se menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.

La primul termen de judecată acordat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, din 24 octombrie 2014, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată secției I civile, având în vedere că în cadrul acestei secții funcționează completele specializate în cauza privind proprietatea intelectuală; în considerarea acestei specializări, completul inițial învestit (C12) din cadrul secției I civile, la termenul din 21 noiembrie 2014, în temeiul art. 99 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin H.C.S.M. nr. 387/2005, l-a înaintat acestui complet specializat (C7) în cauze privind proprietatea intelectuală. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Astfel cum deja s-a stabilit, potrivit mențiunilor din practicaua prezentei decizii, recursul de față va fi analizat pe temeiul dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, întrucât cauza de față a fost pornită la prima instanță la data de 26 iulie 2012 (data poștei), prin urmare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (15 februarie 2013). Cum recurenții pârâți au invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 - decizia recurată cuprinde motive contradictorii, ale art. 488 alin. (1) pct. 7 - încălcarea autorității de lucru judecat, precum și pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 - aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, motive de nelegalitate consacrate prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte va proceda la recalificarea acestor motive în raport de dispozițiile C. proc.

civ. de la 1865; prin urmare, se va proceda la evaluarea primelor două motive de recurs dezvoltate de recurenți în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 (motive contradictorii ale deciziei) și a celui de-al treilea motiv de recurs, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 (aplicarea greșită a legii). Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că în cauza de față, intimata reclamantă a învestit instanța cu o cerere în repetițiune, solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la restituirea unei plăți nedatorate pe care a efectuat-o benevol către aceștia, din eroare.

Astfel, în executarea de bunăvoie a sentinței civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț, definitivă prin Decizia civilă nr. nr. 49/2010 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3285 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate Intelectuală, intimata reclamantă a achitat recurenților suma de 428.482,58 lei și dobânzile legale aferente, în proporția cuvenită fiecărui pârât, potrivit convenției lor - art. 9 lit. d) din contractul de cesiune din 23 mai 2001, astfel cum rezultă din odinele de plată de plată din 10 mai 2011 (filele 16-29 dosar primă instanță). Suma stabilită prin hotărârea judecătorească (în absența unei mențiuni exprese în sens contrar) reprezenta o sumă brută și nu netă, iar în ce-i privește pe pârâți, un venit impozabil.

În aplicarea regulii stipulate de art. 39 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (forma în vigoare la momentul ce interesează în cauză - 10 mai 2011, data efectuării plăților către pârâți) potrivit căreia persoanei care obține un venit îi revine obligația de a plăti impozit, astfel încât rezultă din aceste sume trebuia a fi dedus impozitul pe venit prevăzut de lege, recurenții pârâți invocând însă existența unei excepții de la plata impozitului pe venit (art. 42 lit. b din C. fisc.), astfel cum se va analiza în continuare. În consecință, în analiza caracterului de plată nedatorată a sumei achitate recurenților, intimata reclamantă a susținut că îi revenea obligația de a calcula, reține și vira la bugetul de stat impozitul datorat în calitatea sa de plătitor de venituri.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. art. 52 alin. (1) lit. a) din C. fisc., care prevăd astfel: „plătitorii următoarelor venituri au obligația de a calcula, de a reține și de a vira impozit prin reținere la sursă, reprezentând plăți anticipate, din veniturile plătite: a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală. Această regulă este aplicabilă în cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activitățile menționate la art. 52 alin. (1) lit. a)-e) din același C. fisc. nu au optat pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final, opțiune care trebuie a se manifesta în condițiile legii - în scris, în momentul încheierii fiecărui raport juridic/contract și este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activității desfășurate pe baza acestuia, conform celor prevăzute de art. 52 1 alin. (1) din C. fisc., opțiune pe care recurenții-pârâți nu au dovedit-o în cauză.

Or, potrivit pct. 66 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, persoanele fizice care realizează venituri din activități de proprietate intelectuală (...) au dreptul să opteze pentru impunerea venitului brut cu cota de 16%, impozitul fiind final, potrivit art. 52 1 din C. fisc. Cum această opțiune nu a fost manifestată de către recurenți, intimata reclamantă avea obligația descrisă la pct. 61 din aceleași Norme, în calitate de plătitor de venituri, anume de a calcula, reține și vira o sumă reprezentând 10% din venitul brut realizat de titularii de drepturi de proprietate intelectuală, această sumă reprezentând plată anticipată în contul impozitului anual datorat de contribuabilii recurenți.

Cum intimata reclamantă nu a calculat, reținut și virat sumele corespunzătoare acestui impozit datorat la bugetul de stat la momentul plăților efectuate către pârâți și a achitat sume brute acestora (care au inclus și suma corespunzătoare acestui impozit pe venit), rezultă că în mod nedatorat a efectuat plățile în partea referitoare la impozitul ce trebuia reținut la sursă. Întrucât plățile au fost efectuate către pârâți la 10 mai 2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - 1 octombrie 2011, rezultă că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1865. Art. 993 C. civ. referitor la plata lucrului nedatorat prevede dreptul debitorului (intimata-reclamantă) la restituire, astfel: acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului, iar art. 992 C. civ.

stabilește obligația corelativă a creditorului (recurenții-pârâți) în sensul că cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu îi este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit; în plus, art. 994 C. civ. mai stabilește că atunci când cel care a primit plata a fost de rea-credință (în sensul că a cunoscut că nu i se cuvenea acea plată) este dator a restitui atât capitalul, cât și dobânzile sau fructele din ziua plății (în speță, din 10 mai 2011). În ce privește criticile formulate de recurenți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu conține motive contradictorii, întrucât ambele instanțe de fond au calificat în mod corect natura juridică a sumelor ce le-au fost acordate prin sentința civilă nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț (definitivă și irevocabilă), fără ca prin aceasta să se aducă atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești sau funcției pozitive a puterii de lucru judecat. Astfel, este reală susținerea recurenților că în dispozitivul sentinței menționate pârâta (intimata din cauza de față) a fost obligată la plata sumei de 428.482,58 lei cu titlu de despăgubiri civile și a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 12 mai 2008 până la achitarea integrală a debitului.

Cu toate acestea, s-a constatat în mod judicios că acest dispozitiv este susținut și trebuie a fi interpretat în funcție de considerentele care îl explicitează, iar din cuprinsul acestora a rezultat în mod neîndoielnic că în cauza respectivă a fost angajată răspunderea contractuală a pârâtei, aceasta fiind obligată să achite recurenților suma menționată, în temeiul dispozițiilor art. 9 lit. c) din contractul de cesiune din 23 mai 2001 prin care părțile au convenit plata anuală a drepturilor inventatorilor la nivelul unei sume reprezentând un procent de 10% din eficiența economică postcalculată rezultată din aplicarea invenției; ca atare, temeiul cererii nu a fost răspunderea civilă delictuală.

În plus, clauza în temeiul căreia a fost pronunțată hotărârea judecătorească era izvorul unei obligații civile de a da - având ca obiect plata unei sume de bani, determinabilă în raport de un anumit criteriu. Plata este un mijloc de stingere a obligațiilor, iar executarea obligației indiferent de obiectul ei - de a da, de a face sau de a nu face - are loc, ca regulă, de bunăvoie. Dacă însă debitorul nu efectuează plata, pentru valorificarea dreptului său, creditorul poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a-l sili la executare, astfel cum au procedat recurenții prin formularea cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. 1181/103/2009, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 45/2010 a Tribunalului Neamț, definitivă și irevocabilă.

În principiu, și executarea (plata) silită a obligației se face tot în natură, prin obligarea debitorului să execute în mod efectiv și real însuși obiectul obligației și numai când executarea în natură a obligației nu mai este posibilă se poate trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă din cauza neexecutării în natură a obligației de către debitor. Or, așa cum s-a arătat, obiectul obligației contractuale a intimatei decurgând din art. 9 lit. c) din contractul de cesiune îl constituia o obligație de a da - constând în plata unei sume de bani, iar obligațiile cu un astfel de obiect întotdeauna pot fi executate silit în natură.

În consecință, în mod corect instanțele anterioare au reținut că prin dispozitivul sentinței civile nr. 45/2010 s-a dispus executarea silită în natură a obligație contractuale de a da, iar nu prin echivalent (despăgubiri), interpretare ce rezultă din observarea considerentelor hotărârii judecătorești în discuție. Potrivit regulilor dreptului material, o sumă de bani este un bun determinat generic (res genera), ceea ce, între altele, are semnificații și pentru momentul transmiterii dreptului asupra ei ca și pentru suportarea riscului contractual, întrucât bunurile de gen nu pier (genera non pereunt); de aceea, întotdeauna este posibilă executarea silită în natură a unei obligații având ca obiect bunuri de gen, astfel încât, pentru obligațiile având un atare obiect nu se va putea recurge la executarea prin echivalent (despăgubiri).

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că partea care a câștigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă într-o nouă judecată, fără ca instanța ulterioară să mai poată lua în discuție existența dreptului; în același timp, puterea de lucru judecat are și o funcție negativă, în sensul că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Or, niciunul dintre aceste efecte nu a fost atins în operațiunea instanțelor de fond de a se raporta în explicitarea dispozitivului sentinței executate benevol de către intimată prin înseși considerentele care îl susțin, considerente care fac corp comun cu acesta și care sunt elemente intrinseci ale hotărârii judecătorești menționate; în plus, în mod unanim se admite atât în doctrină cât și în jurisprudență că nu reprezintă o încălcare a autorității de lucru judecat nici situația în care părțile cauzei ar recurge la dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. și prin urmare, instanța, printr-o hotărâre ulterioară ar lămuri înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului ori ar concilia dispozițiile potrivnice din cuprinsul dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că deși le-au fost achitate sumele a căror restituire o pretinde reclamanta fără a se deduce impozitul pe venit, aceste sume reprezentau venituri neimpozabile, în sensul dispozițiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, întrucât acestea le-au fost achitate cu titlu de despăgubiri, iar nu de drepturi de proprietate intelectuală. Critica nu poate fi primită pentru următoarele considerente: Art. 42 lit. b) din C. fisc.

(forma în vigoare în martie 2011, așadar și la momentul ce interesează în speță - 10 mai 2011) prevede că în înțelesul impozitului pe venit următoarele venituri nu sunt impozabile: „b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte drepturi, cu excepția câștigurilor primite de la societățile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare.

Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daune morale.” În primul rând, deja s-a reținut că recurenților nu le-au fost acordate despăgubiri prin hotărârea executată de intimată, ci au obținut executarea silită în natură a unei obligații contractuale constând în plata unei sume de bani; pe de altă parte, recurenții citează în mod eronat și în afara contextului ei norma pe care se întemeiază în invocarea apărării privind caracterul neimpozabil al veniturilor încasate, în următorii termeni: „despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu sunt impozabile”, ceea ce nu corespunde textului oficial al C. fisc., în forma aplicabilă în cauză.

În plus,despăgubirile enunțate de art. 42 lit. b) din C. fisc. nu privesc orice fel de despăgubiri (iar dintre acestea, nu doar pe cele stabilite prin hotărâri judecătorești, cum greșit pretind recurenții), ci despăgubiri acordate fie pe temei contractual, fie prin angajarea răspunderii civile delictuale, dacă este cazul; prin urmare, acestea nu pot fi decât despăgubiri decurgând din producerea unui risc asigurat, așadar, lato sensu dezdăunări în materia asigurărilor. În sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile pct. 5-7 din H.G. nr. 44 din 22 ianuarie 2004 (text în vigoare începând cu data de 1 martie 2011) pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, referitoare la art. 42 lit. b) din C. fisc.

care, în vederea aplicării unitare a art. 42 lit. b) din C. fisc., prevăd: „5. Sunt neimpozabile despăgubirile, sumele asigurate și orice alte drepturi acordate asiguraților, beneficiarilor sau terțelor persoane păgubite, din asigurările de orice fel, potrivit legislației privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. 6. Sumele reprezentând alte drepturi acordate asiguraților pot avea, printre altele, următoarele forme: răscumpărări parțiale în contul persoanei asigurate, plăți eșalonate, rente, venituri rezultate din fructificarea rezervelor constituite din primele plătite de asigurați, precum și orice alte sume de aceeași natură, indiferent de denumirea sau forma sub care sunt plătite, în contul persoanei asigurate.

7. În cazul în care suportatorul primei de asigurare este o persoană fizică independentă, persoană juridică sau orice altă entitate care desfășoară o activitate, atunci contravaloarea primelor de asigurare reprezintă venituri impozabile pentru persoana fizică beneficiară.” În consecință, nici dacă în mod real recurenții ar fi primit despăgubiri prin sentința civilă nr. 45/2010 (iar nu drepturi de proprietate intelectuală prin executarea silită în natură a obligației contractuale de către intimată, obținută prin pronunțarea hotărârii), aceștia nu ar fi intrat sub incidența dispozițiilor art. 42 lit. b) din C. fisc., normă care stabilește caracterul neimpozabil al altor venituri decât cele din cauză.

Prin motivele de recurs, recurenții au mai invocat și faptul că reclamanta nu a dovedit că ar fi achitat impozitul către bugetul de stat, astfel încât nu justifică în cauză un interes legitim. Nici această excepție nu va putea fi reținută, întrucât față de raportul juridic de drept fiscal dintre intimată și autoritățile fiscale ale statului, recurenții au calitatea de terți, astfel încât eventuala neachitare a efectivă la bugetul de stat a impozitului pe venit de către plătitorul de drepturi nu poate fi invocată de către aceștia. În același timp, se constată că potrivit prevederilor art. 52 1 alin. (4) din C. fisc., impozitul astfel reținut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut; or, reținerea impozitilui la sursă încă nu a avut loc, date fiind circumstanțele speței.

Având în vederea toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâților ca nefondat; totodată, se va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimată în această etapă procesuală și va dispune obligarea pârâților la achitarea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții A.P., B.M., B.M., C.P., D.V., D.M., G.C., I.D., M.V., S.I., S.G. (prin moștenitori S.F., S.V., S.T.), T.V. și T.V. împotriva Deciziei nr. 24 din 10 martie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 4.179,52 lei cheltuieli judecată către intimata-reclamantă SC A.M.T.P.R. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2015.