ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2016

Decizia nr. 1863/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 mai 2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 30.000 RON daune materiale și 2.000.000 RON daune morale către reclamanta A., a sumei de 1.000.000 RON daune morale și 500 RON lunar, cu titlu de prestații periodice, începând cu 19 septembrie 2013 și până la majorat, respectiv până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta de 26 ani către reclamanții B. și C., actualizarea acestor sume cu dobânda legală de la 19 septembrie 2013 - momentul plății și indexarea despăgubirilor la rata indicelui de inflație de la data plății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Prin Sentința nr. 71 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului Neamț au fost respinse excepțiile inadmisibilității, a lipsei calității procesuale active și pasive, invocate de pârâtă. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 9 mai 2014 și până la executare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților B. și C. câte 100.000 RON cu titlu de daune morale și, lunar, câte 16,5% din venitul minim pe economie, cu titlu de pensie de întreținere, începând cu data de 9 mai 2014 și până la majorat.

A fost încuviințată actualizarea sumelor stabilite cu titlu de daune morale și pensia lunară de întreținere, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii, 9 mai 2014, și până la executare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. A fost obligată pârâta să plătească statului suma de 6.705 RON reprezentând taxa judiciară de timbru. Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 272 din 17 februarie 2016 a admis apelul promovat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței nr. 71 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Neamț, în sensul schimbării în parte a acesteia, prin respingerea, în tot, a acțiunii.

A menținut dispozițiile privind respingerea excepțiilor și a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii au declarat, în temeiul art. 487 și 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurs reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată. Au susținut recurenții că în mod greșit a fost admis apelul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței nr. 71 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului Neamț în sensul respingerii pretențiilor solicitate în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Prima instanță a admis acțiunea, însă sumele acordate au un caracter derizoriu, nefiind în concordanță cu legislația în vigoare.

Critica încadrată de recurenți în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prin coroborare cu ale alin. (3) al aceluiași articol, o atare motivare fiind străină de natura pricinii, câtă vreme legea în discuție este una specială, derogatorie de la normele de drept comun. Așadar, art. 50 alin. (3) trebuia interpretat distinct de alin. (2), deoarece soția și persoana aflată în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au o calitate specială, dobândită în temeiul unui drept autonom ce derivă din contractul de asigurare reglementat în Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, art. 26 alin. (1) și 46 alin. (1) pct. 1 și în baza riscului asigurat, vizat de Legea-cadru nr. 136/1995, art. 49 și 50 alin. (3) și următoarele. Textul în discuție derogă de la instituția răspunderii civile delictuale, avută în vedere în mod greșit de instanța de apel. Diferența clară constă în faptul că nu sunt acordate despăgubiri în cazul în care intervin acțiuni de suicid ori se constată că accidentul rutier a apărut ca urmare a săvârșirii de infracțiuni cu intenție, însă, în speța de față, instanța trebuie să pună în aplicare dispozițiile Legii nr. 136/1995. În susținerea acestui motiv de recurs a fost invocată Decizia nr. 2372/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat cu privire la caracterul de normă specială a Legii nr. 136/1995, față de prevederile Ordinului C.S.A.

nr. 14/2011, care are forță probantă inferioară legii. Recurenții mai arată că, în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, sunt aplicabile dispozițiile art. 1376 alin. (1) și (2) C. civ., conform cărora asigurătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat, independent de orice culpă, inclusiv propria culpă a conducătorului auto, în cazul în care vehiculul este un lucru asigurat civil. Așadar, în abordarea chestiunii răspunderii conducătorului auto vinovat de producerea accidentului se are în vedere culpa acestuia, și nu intenția. Mai susțin recurenții că în cazul de față este vorba de un contract care acoperă prejudiciile cauzate prin fapta lucrului, respectiv lucrul asigurat, în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prin urmare, asigurarea obligatorie de răspundere civilă vizează autovehiculul și nu persoana deținătorului acestuia.

Ca atare, în materia asigurărilor, răspunzător pentru producerea accidentului și, pe cale de consecință, de acordare a despăgubirilor, nu este persoana, indiferent de calitatea acesteia, ci autovehiculul asigurat, acesta fiind temeiul pentru care obligația de dezdăunare este stabilită în sarcina asigurătorului la care era asigurat autoturismul implicat în accident. În ceea ce privește motivul de nelegalitate susținut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) referitoare la contractul de asigurare și la persoanele îndreptățite la despăgubiri, schimbând natura și înțelesul acestora.

Art. 50 alin. (3) reprezintă o excepție de la alin. (2) al aceleiași norme, stabilindu-se că soția persoanei vinovate de producerea accidentului dobândește un drept subiectiv independent în a obține despăgubiri, în aceeași situație aflându-se și persoanele care s-au aflat în întreținerea conducătorului auto. Instanța de apel nu a reținut o chestiune elementară, că soția nu este rudă și nici afin cu soțul său, fiind vorba despre o relație specială ce nu se bazează pe rudenie. De altfel, în motivarea deciziei, s-a făcut referire indirect și la art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, statuându-se că rudele trebuie să fie vătămate direct în accidentul de vehicul. Or, acest aspect este reglementat în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, lege specială în materie și care are o forță juridică superioară în raport cu ordinul menționat.

Față de cele arătate, decizia atacată este în contradicție cu practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 2.372/2014, fiind totodată pronunțată și cu încălcarea art. 49 și 50 alin. (3) din lege. Referitor la Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se susține că art. 50 alin. (3) are în vedere o altă situație specială, derogatorie de la alin. (2), în sensul că nu vizează rudele conducătorului auto răspunzător de producerea accidentului ce s-ar fi aflat în autoturism, ci doar soția și cei aflați în întreținerea celui răspunzător de producerea accidentului, a șoferului, în speță. Prin urmare, instanța de apel nu a înțeles cele două ipoteze contradictorii reținute în Decizia nr. 23/2015 pronunțată în recurs în interesul legii.

Or, cele 15 cazuri de excludere de la plata despăgubirilor potrivit contractului RCA sunt prevăzute expres de art. 27, astfel încât în situația dată nu se regăsește vreun astfel de caz. Un alt aspect criticat îl constituie nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în speță, potrivit căruia daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, și ale art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin, care prevăd limita de despăgubire pentru anul 2012 la un nivel de cel puțin 5.000.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.

Astfel, prin acordarea de către instanța de fond a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale ce nu reflectă nicidecum suferințele fizice și psihice îndurate de recurenți, nefiind avută în vedere legislația și jurisprudența din România. Prin urmare, decizia atacată este nelegală și sub aspectul soluționării capătului de cerere referitor la repararea prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit de recurenți în calitate de victime directe. Intimata SC D. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin punctul de vedere la raport și răspunsul la întâmpinare, recurenții au solicitat suspendarea prezentului recurs având în vedere cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, fiind depusă în acest sens copia extrasului din Ecris în care a fost invocată această excepție, ce privește Dosarul nr. x/86/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Aceiași recurenți au mai formulat o sesizare în vederea convocării colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru reanalizarea Deciziei nr. 23/2015 pronunțată în recurs în interesul legii, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În susținerea criticilor formulate prin cererea de recurs, recurenții au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătând, pe de o parte, că modul de interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995 constituie o motivare străină de natura pricinii, iar, pe de altă parte, că au fost aplicate greșit prevederile 50 alin. (3) din aceeași lege. Din dezvoltarea acestora, instanța constată că motivele reclamanților vizează de fapt greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3), referitoare la acordarea de despăgubiri în favoarea soțului și a persoanelor care se află în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, încadrându-se în pct. 8 al art. 488 C. proc.

civ., urmând a fi analizate în continuare din această perspectivă. Cadrul legal al acordării de despăgubiri pentru persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, avut în vedere de instanța de apel în soluționarea prezentului litigiu este dat de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, în care se arată: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul, este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului." Norma menționată în acest ultim alineat a fost interpretată cu caracter obligatoriu prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 23 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

nr. 71 din 1 februarie 2016, în sensul că "... dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier." Potrivit celor reținute în această decizie, a admite că art 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident, pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daunele morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi), înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial. În speță, deși există o victimă nemijlocită a faptei ilicite - conducătorul auto vătămat sau decedat, aceasta nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală sau decesul fiind rezultate ale propriei fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speță șoferul este și decedat). De altfel, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului cod, fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător. Ca atare, asigurătorul va fi ținut să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru prejudiciile lor corporale, acesta fiind sensul propriu al normei aliate în analiză.

Având în vedere circumstanțele particulare ale accidentului de circulație produs din culpa conducătorul autoturismului E., care a și decedat precum și faptul că soția și descendenții de gradul I ai acestuia au solicitat de la asigurătorul RCA plata de daune materiale, morale și prestații periodice ca urmare a decesului conducătorului auto, iar nu a unei vătămări corporale proprii, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, când a reținut că reclamanții din prezenta cauză nu sunt îndreptățiți a obține despăgubiri, neavând calitatea de pasageri ai autovehiculului la momentul producerii accidentului și nefiind victime directe în sensul celor menționate anterior.

Înalta Curte reține că soluția pronunțată în cauză corespunde pe deplin dezlegării date prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 23/2015, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., în temeiul art 517 alin. (4) C. proc. civ. Printr-o primă critică recurenții reproșează instanței că în soluționarea apelului a interpretat dispozițiile alin. (3) al art. 50 prin coroborare cu cele ale alin. (2), și nu distinct, dată fiind calitatea specială a soției și a persoanei aflate în întreținerea conducătorului auto, dobândită în temeiul unui drept autonom ce derivă din contractul de asigurare. Textul de lege incident în cauză a fost interpretat de instanța de apel în contextul întregii reglementări a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, interesând în litigiu chestiunea dacă reclamanții au suferit vătămări corporale ca urmare a producerii accidentului, în calitate de victime directe.

Or, în speță, de la bun început recurenții au pretins de la asigurător recunoașterea unui drept de despăgubire pentru prejudiciile proprii decurgând din moartea soțului, respectiv a tatălui, ceea ce în doctrină s-a arătat a fi prejudiciul prin ricoșeu, indirect. Acest prejudiciu este reparabil doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și în cazul prejudiciului inițial, or, în situația dată nu se pune problema angajării răspunderii conducătorului auto față de sine însuși. Prin provocarea accidentului auto conducătorul își generează sieși un prejudiciu, acesta nefiind reparabil după regulile răspunderii civile delictuale deoarece partea responsabilă se identifică chiar cu victima.

Pe de altă parte, revenind la conținutul prevederilor art. 50 alin. (2) și (3), instanța reține că alin. (3) reprezintă o ipoteză specială a aplicării alin. (2), în sensul că prevede acordarea de despăgubiri rudelor sau persoanelor aflate într-o anumită relație cu persoana vinovată, însă numai cu condiția să fi fost victime directe implicate în producerea accidentului rutier. Instanța reține că dispoziția legală cuprinsă în alin. (3) a fost încorporată în conținutul legii pentru ca subiectele pe care le vizează să nu fie excluse de la despăgubire în cazul în care sunt victime directe tocmai în considerarea relației de rudenie cu conducătorul auto vinovat de producerea accidentului. Pentru considerentele arătate se va respinge ca nefondată critica invocată de recurenți.

În strânsă legătură cu acest motiv de recurs, a fost susținută aplicabilitatea Legii speciale nr. 136/1995, față de prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, susținere care este lipsită de relevanță în condițiile în care în speță tocmai au fost materializate dispozițiile Legii-cadru nr. 136/1995. În ceea ce privește critica referitoare la incidența răspunderii asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în baza art. 1376 alin. (1) și (2) C. civ., când vehiculul este un lucru asigurat civil, se constată că prima instanță a analizat acțiunea din perspectiva dispozițiilor speciale ale art. 50 alin. (3) din legea-cadru, invocate de recurenți ca temei juridic.

Astfel, în acest caz se aplică principiul specialia generalibus derogam, norma specială înlăturând de la aplicare norma generală. De asemenea, se reține că nemulțumirile recurenților referitoare la nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) și ale art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 precum și cele strict legate de cuantumul acordării daunelor materiale și morale nu se mai impune a fi analizate având în vedere că s-a considerat legală soluția instanței de apel de constatare ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. Cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenți, pe lângă faptul că este nedovedită, va fi respinsă întrucât prezentul demers judiciar a fost respins.

Referitor la solicitarea de suspendare a cauzei pe motivul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (3), instanța apreciază că nu se impune temporizarea cursului judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de sesizare în sine nereprezentând o ipoteză de stabilire a existenței sau inexistenței unui drept care face obiectul unei alte judecăți și de care depinde soluționarea litigiului principal Mai mult, din chiar înscrisurile depuse de recurenți în susținerea acestei cereri, se reține că excepția a fost ridicată în cadrul unui alt dosar, nr. x/86/2013 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în soluționarea recursului împotriva Deciziei nr. 265 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, cererea în discuție urmează a fi respinsă. Aceiași recurenți au mai formulat și o cerere de sesizare a colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea reanalizării Deciziei de recurs în interesul legii nr. 23/2015, în legătură cu aplicarea reglementării incidente în cauză. Precum se arată în art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește această atribuție constituțională.

Analizând sesizarea din perspectiva art. 514 și urm. C. proc. civ., indicate de recurenți, instanța o va respinge, în legătură cu aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) fiind deja pronunțată Decizia nr. 23/2015, ale cărei statuări sunt obligatorii pentru instanțele învestite cu soluționarea cauzei. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenții A., B. și C. Respinge cererea de sesizare a colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și justiție formulată de aceiași recurenți. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceiași recurenți împotriva Deciziei nr. 272 din 17 februarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016. Procesat de GGC - N