ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1863/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, la data de 9 mai 2014, reclamanții A., B.
și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, ca prin
hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei
de 30.000 RON daune materiale și 2.000.000 RON daune morale către
reclamanta A., a sumei de 1.000.000 RON daune morale și 500 RON lunar, cu
titlu de prestații periodice, începând cu 19 septembrie 2013 și
până la majorat, respectiv până la finalizarea studiilor, dar nu mai
târziu de vârsta de 26 ani către reclamanții B. și C.,
actualizarea acestor sume cu dobânda legală de la 19 septembrie 2013 -
momentul plății și indexarea despăgubirilor la rata
indicelui de inflație de la data plății, cu cheltuieli de judecată.
În drept,
acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din
Legea nr. 136/1995.
Prin
Sentința nr. 71 din 16 decembrie 2014 a Tribunalului Neamț au fost
respinse excepțiile inadmisibilității, a lipsei
calității procesuale active și pasive, invocate de pârâtă.
A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții
A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA. A fost obligată
pârâta să plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON cu titlu
de daune materiale și suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale, sume
ce se vor actualiza cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr.
13/2011, începând cu data de 9 mai 2014 și până la executare. A fost
obligată pârâta să plătească reclamanților B. și
C. câte 100.000 RON cu titlu de daune morale și, lunar, câte 16,5% din
venitul minim pe economie, cu titlu de pensie de întreținere, începând cu
data de 9 mai 2014 și până la majorat. A fost încuviințată
actualizarea sumelor stabilite cu titlu de daune morale și pensia
lunară de întreținere, cu dobânda legală prevăzută de
O.G. nr. 13/2011, începând cu data introducerii acțiunii, 9 mai 2014,
și până la executare. A fost obligată pârâta să
plătească reclamanților suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli
de judecată reprezentând onorariu de avocat. A fost obligată pârâta
să plătească statului suma de 6.705 RON reprezentând taxa
judiciară de timbru.
Curtea de
Apel Bacău, secția I civilă, prin Decizia nr. 272 din 17
februarie 2016 a admis apelul promovat de pârâta SC D. SA împotriva
Sentinței nr. 71 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul
Neamț, în sensul schimbării în parte a acesteia, prin respingerea, în
tot, a acțiunii. A menținut dispozițiile privind respingerea
excepțiilor și a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli
de judecată în apel.
Împotriva
acestei decizii au declarat, în temeiul art. 487 și 488 alin. (1) pct. 6
și 8 C. proc. civ., recurs reclamanții A., B. și C., solicitând
admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei
spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.
Au
susținut recurenții că în mod greșit a fost admis apelul
declarat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței nr. 71 din 16 decembrie
2014 a Tribunalului Neamț în sensul respingerii pretențiilor
solicitate în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Prima instanță
a admis acțiunea, însă sumele acordate au un caracter derizoriu,
nefiind în concordanță cu legislația în vigoare.
Critica
încadrată de recurenți în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se
referă la faptul că instanța de apel a interpretat
dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările și reasigurările în România prin coroborare cu ale
alin. (3) al aceluiași articol, o atare motivare fiind străină
de natura pricinii, câtă vreme legea în discuție este una
specială, derogatorie de la normele de drept comun.
Așadar,
art. 50 alin. (3) trebuia interpretat distinct de alin. (2), deoarece
soția și persoana aflată în întreținerea
conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au o calitate
specială, dobândită în temeiul unui drept autonom ce derivă din
contractul de asigurare reglementat în Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 26
alin. (1) și 46 alin. (1) pct. 1 și în baza riscului asigurat, vizat
de Legea-cadru nr. 136/1995, art. 49 și 50 alin. (3) și
următoarele.
Textul în
discuție derogă de la instituția răspunderii civile
delictuale, avută în vedere în mod greșit de instanța de apel.
Diferența clară constă în faptul că nu sunt acordate
despăgubiri în cazul în care intervin acțiuni de suicid ori se
constată că accidentul rutier a apărut ca urmare a
săvârșirii de infracțiuni cu intenție, însă, în
speța de față, instanța trebuie să pună în
aplicare dispozițiile Legii nr. 136/1995. În susținerea acestui motiv
de recurs a fost invocată Decizia nr. 2372/2014 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție prin care s-a statuat cu privire la
caracterul de normă specială a Legii nr. 136/1995, față de
prevederile Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, care are forță
probantă inferioară legii.
Recurenții
mai arată că, în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri, sunt aplicabile dispozițiile art. 1376 alin. (1) și (2)
C. civ., conform cărora asigurătorul este obligat să repare
prejudiciul cauzat, independent de orice culpă, inclusiv propria
culpă a conducătorului auto, în cazul în care vehiculul este un lucru
asigurat civil. Așadar, în abordarea chestiunii răspunderii
conducătorului auto vinovat de producerea accidentului se are în vedere
culpa acestuia, și nu intenția.
Mai
susțin recurenții că în cazul de față este vorba de un
contract care acoperă prejudiciile cauzate prin fapta lucrului, respectiv
lucrul asigurat, în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prin
urmare, asigurarea obligatorie de răspundere civilă vizează
autovehiculul și nu persoana deținătorului acestuia. Ca atare,
în materia asigurărilor, răspunzător pentru producerea
accidentului și, pe cale de consecință, de acordare a
despăgubirilor, nu este persoana, indiferent de calitatea acesteia, ci
autovehiculul asigurat, acesta fiind temeiul pentru care obligația de
dezdăunare este stabilită în sarcina asigurătorului la care era
asigurat autoturismul implicat în accident.
În ceea ce
privește motivul de nelegalitate susținut de art. 488 pct. 8 C. proc.
civ., când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material", s-a arătat
că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.
50 alin. (3) referitoare la contractul de asigurare și la persoanele
îndreptățite la despăgubiri, schimbând natura și înțelesul
acestora. Art. 50 alin. (3) reprezintă o excepție de la alin. (2) al
aceleiași norme, stabilindu-se că soția persoanei vinovate de
producerea accidentului dobândește un drept subiectiv independent în a
obține despăgubiri, în aceeași situație aflându-se și persoanele
care s-au aflat în întreținerea conducătorului auto.
Instanța
de apel nu a reținut o chestiune elementară, că soția nu
este rudă și nici afin cu soțul său, fiind vorba despre o
relație specială ce nu se bazează pe rudenie. De altfel, în
motivarea deciziei, s-a făcut referire indirect și la art. 27 din
Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, statuându-se că rudele trebuie să fie
vătămate direct în accidentul de vehicul. Or, acest aspect este
reglementat în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, lege specială în
materie și care are o forță juridică superioară în
raport cu ordinul menționat.
Față
de cele arătate, decizia atacată este în contradicție cu
practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Decizia nr. 2.372/2014, fiind totodată pronunțată
și cu încălcarea art. 49 și 50 alin. (3) din lege.
Referitor la
Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
se susține că art. 50 alin. (3) are în vedere o altă
situație specială, derogatorie de la alin. (2), în sensul că nu
vizează rudele conducătorului auto răspunzător de
producerea accidentului ce s-ar fi aflat în autoturism, ci doar soția
și cei aflați în întreținerea celui răspunzător de
producerea accidentului, a șoferului, în speță. Prin urmare,
instanța de apel nu a înțeles cele două ipoteze contradictorii
reținute în Decizia nr. 23/2015 pronunțată în recurs în
interesul legii. Or, cele 15 cazuri de excludere de la plata
despăgubirilor potrivit contractului RCA sunt prevăzute expres de
art. 27, astfel încât în situația dată nu se regăsește
vreun astfel de caz.
Un alt aspect
criticat îl constituie nesocotirea de către instanța de apel a
prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în
speță, potrivit căruia daunele morale se acordă în
conformitate cu legislația și jurisprudența din România, și
ale art. 24 alin. (2) lit. b) din același ordin, care prevăd limita
de despăgubire pentru anul 2012 la un nivel de cel puțin 5.000.000
euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data
producerii accidentului, comunicat de B.N.R.
Astfel, prin acordarea
de către instanța de fond a unor sume derizorii, s-a ajuns la
pronunțarea unei hotărâri nelegale ce nu reflectă nicidecum
suferințele fizice și psihice îndurate de recurenți, nefiind
avută în vedere legislația și jurisprudența din România.
Prin urmare,
decizia atacată este nelegală și sub aspectul
soluționării capătului de cerere referitor la repararea
prejudiciului patrimonial și nepatrimonial suferit de recurenți în
calitate de victime directe.
Intimata SC
D. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
Prin punctul
de vedere la raport și răspunsul la întâmpinare, recurenții au
solicitat suspendarea prezentului recurs având în vedere cererea de sesizare a
Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, fiind depusă în
acest sens copia extrasului din Ecris în care a fost invocată această
excepție, ce privește Dosarul nr. x/86/2013 al Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
Aceiași
recurenți au mai formulat o sesizare în vederea convocării colegiului
de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție,
pentru reanalizarea Deciziei nr. 23/2015 pronunțată în recurs în
interesul legii, în legătură cu interpretarea și aplicarea art.
50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.
Înalta Curte
a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În
susținerea criticilor formulate prin cererea de recurs, recurenții au
invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.,
arătând, pe de o parte, că modul de interpretare de către
instanța de apel a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din
Legea nr. 136/1995 constituie o motivare străină de natura pricinii,
iar, pe de altă parte, că au fost aplicate greșit prevederile 50
alin. (3) din aceeași lege.
Din
dezvoltarea acestora, instanța constată că motivele
reclamanților vizează de fapt greșita interpretare și
aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3), referitoare la acordarea de
despăgubiri în favoarea soțului și a persoanelor care se
află în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat,
încadrându-se în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., urmând a fi analizate în
continuare din această perspectivă.
Cadrul legal
al acordării de despăgubiri pentru persoanele păgubite prin vătămare
corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de
bunuri, avut în vedere de instanța de apel în soluționarea
prezentului litigiu este dat de prevederile art. 50 din Legea nr. 136/1995, în
care se arată:
"Despăgubirile
se acordă pentru sumele pe care asiguratul, este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de
judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală
sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În caz de
vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă
atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul,
cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția
conducătorului vehiculului respectiv.
Se
acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care
formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția)
sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori
conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea
accidentului."
Norma
menționată în acest ultim alineat a fost interpretată cu
caracter obligatoriu prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 23 din 26
octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, publicată în M. Of. nr. 71 din 1 februarie 2016, în sensul
că "... dreptul la despăgubiri recunoscut soțului
(soției) sau persoanelor care se află în întreținerea
proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,
răspunzător de producerea accidentului, privește doar
vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului
rutier."
Potrivit
celor reținute în această decizie, a admite că art 50 alin. (3)
din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor
familiei conducătorului auto vinovat de accident, pentru repararea
prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în
cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii
pe care acesta o presta în timpul vieții, daunele morale pentru durerea
pierderii unei ființe dragi), înseamnă a admite că
asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea
prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu
este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale
aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat
de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate
ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.
Or, precum
s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă
sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul
prejudiciului inițial.
În
speță, deși există o victimă nemijlocită a faptei
ilicite - conducătorul auto vătămat sau decedat, aceasta nu
poate răspunde față de sine însăși,
vătămarea sa corporală sau decesul fiind rezultate ale propriei
fapte, și, prin urmare, este de neconceput să se discute despre
răspunderea sa față de membrii propriei familii (în cele mai
multe ipoteze de speță șoferul este și decedat). De altfel,
atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului cod,
fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele
înlăturării răspunderii civile delictuale.
În concluzie,
cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale
a conducătorului auto față de sine însuși, este
exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin
ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași
conducător.
Ca atare,
asigurătorul va fi ținut să despăgubească membrii
familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceștia
sunt victime directe ale accidentului auto, așadar pentru prejudiciile lor
corporale, acesta fiind sensul propriu al normei aliate în analiză.
Având în
vedere circumstanțele particulare ale accidentului de circulație
produs din culpa conducătorul autoturismului E., care a și decedat
precum și faptul că soția și descendenții de gradul I
ai acestuia au solicitat de la asigurătorul RCA plata de daune materiale,
morale și prestații periodice ca urmare a decesului
conducătorului auto, iar nu a unei vătămări corporale
proprii, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a
dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, când a
reținut că reclamanții din prezenta cauză nu sunt
îndreptățiți a obține despăgubiri, neavând calitatea
de pasageri ai autovehiculului la momentul producerii accidentului și
nefiind victime directe în sensul celor menționate anterior.
Înalta Curte
reține că soluția pronunțată în cauză corespunde
pe deplin dezlegării date prin Decizia de recurs în interesul legii nr.
23/2015, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of.,
în temeiul art 517 alin. (4) C. proc. civ.
Printr-o
primă critică recurenții reproșează instanței
că în soluționarea apelului a interpretat dispozițiile alin. (3)
al art. 50 prin coroborare cu cele ale alin. (2), și nu distinct,
dată fiind calitatea specială a soției și a persoanei
aflate în întreținerea conducătorului auto, dobândită în temeiul
unui drept autonom ce derivă din contractul de asigurare.
Textul de
lege incident în cauză a fost interpretat de instanța de apel în
contextul întregii reglementări a dispozițiilor art. 50 din Legea nr.
136/1995, interesând în litigiu chestiunea dacă reclamanții au
suferit vătămări corporale ca urmare a producerii accidentului,
în calitate de victime directe.
Or, în
speță, de la bun început recurenții au pretins de la
asigurător recunoașterea unui drept de despăgubire pentru prejudiciile
proprii decurgând din moartea soțului, respectiv a tatălui, ceea ce
în doctrină s-a arătat a fi prejudiciul prin ricoșeu, indirect.
Acest
prejudiciu este reparabil doar dacă sunt întrunite condițiile
răspunderii civile delictuale și în cazul prejudiciului inițial,
or, în situația dată nu se pune problema angajării
răspunderii conducătorului auto față de sine însuși.
Prin provocarea accidentului auto conducătorul își generează sieși
un prejudiciu, acesta nefiind reparabil după regulile răspunderii
civile delictuale deoarece partea responsabilă se identifică chiar cu
victima.
Pe de
altă parte, revenind la conținutul prevederilor art. 50 alin. (2)
și (3), instanța reține că alin. (3) reprezintă o
ipoteză specială a aplicării alin. (2), în sensul că prevede
acordarea de despăgubiri rudelor sau persoanelor aflate într-o
anumită relație cu persoana vinovată, însă numai cu
condiția să fi fost victime directe implicate în producerea
accidentului rutier.
Instanța
reține că dispoziția legală cuprinsă în alin. (3) a
fost încorporată în conținutul legii pentru ca subiectele pe care le
vizează să nu fie excluse de la despăgubire în cazul în care
sunt victime directe tocmai în considerarea relației de rudenie cu
conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.
Pentru
considerentele arătate se va respinge ca nefondată critica
invocată de recurenți.
În
strânsă legătură cu acest motiv de recurs, a fost
susținută aplicabilitatea Legii speciale nr. 136/1995, față
de prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant, susținere care este lipsită de
relevanță în condițiile în care în speță tocmai au
fost materializate dispozițiile Legii-cadru nr. 136/1995.
În ceea ce
privește critica referitoare la incidența răspunderii asigurătorului
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în baza art. 1376 alin. (1) și (2)
C. civ., când vehiculul este un lucru asigurat civil, se constată că
prima instanță a analizat acțiunea din perspectiva dispozițiilor
speciale ale art. 50 alin. (3) din legea-cadru, invocate de recurenți ca
temei juridic. Astfel, în acest caz se aplică principiul specialia
generalibus derogam, norma specială înlăturând de la aplicare norma
generală.
De asemenea,
se reține că nemulțumirile recurenților referitoare la nesocotirea
de către instanța de apel a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f)
și ale art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 precum
și cele strict legate de cuantumul acordării daunelor materiale
și morale nu se mai impune a fi analizate având în vedere că s-a
considerat legală soluția instanței de apel de constatare ca
neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
Cererea de
obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, formulată de
recurenți, pe lângă faptul că este nedovedită, va fi respinsă
întrucât prezentul demers judiciar a fost respins.
Referitor la
solicitarea de suspendare a cauzei pe motivul sesizării Curții
Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 50 alin. (3), instanța apreciază că nu
se impune temporizarea cursului judecății în temeiul art. 413 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de sesizare în sine nereprezentând o
ipoteză de stabilire a existenței sau inexistenței unui drept
care face obiectul unei alte judecăți și de care depinde
soluționarea litigiului principal Mai mult, din chiar înscrisurile depuse
de recurenți în susținerea acestei cereri, se reține că
excepția a fost ridicată în cadrul unui alt dosar, nr. x/86/2013
aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția a II-a civilă, în soluționarea recursului împotriva
Deciziei nr. 265 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel
Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal. În consecință, cererea în discuție urmează a fi
respinsă.
Aceiași
recurenți au mai formulat și o cerere de sesizare a colegiului de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în
vederea reanalizării Deciziei de recurs în interesul legii nr. 23/2015, în
legătură cu aplicarea reglementării incidente în cauză.
Precum se arată
în art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație
și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară
a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit
competenței sale. Deciziile pronunțate în procedura recursului în
interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța
supremă îndeplinește această atribuție
constituțională.
Analizând
sesizarea din perspectiva art. 514 și urm. C. proc. civ., indicate de
recurenți, instanța o va respinge, în legătură cu aplicarea
și interpretarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) fiind deja
pronunțată Decizia nr. 23/2015, ale cărei statuări sunt
obligatorii pentru instanțele învestite cu soluționarea cauzei.
În
consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte
va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenții A., B. și
C.
Respinge
cererea de sesizare a colegiului de conducere al Înaltei Curți de
Casație și justiție formulată de aceiași
recurenți.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de aceiași recurenți împotriva Deciziei
nr. 272 din 17 februarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I
civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.
Procesat de