ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2295/2016

Decizia nr. 2295/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția civilă, la data de 25 martie 2014, sub nr. x/121/2014, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1355, art. 1357 și urm., art. 1381, art. 1382, art. 1385-1388, art. 1391-1392 și urm. C. civ., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Galați, obligarea pârâtei la plata sumei de 105.911,65 lei, reprezentând despăgubiri civile ca urmare a prejudiciului produs de societate prin fapta sa ilicită; la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale; la plata unei prestații periodice lunare - rente viagere pe toată perioada invalidității, începând cu data săvârșirii faptei ilicite, în funcție de fluctuațiile monedei naționale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 571 din 13 mai 2015 a Tribunalului Galați, secția civilă, a respins acțiunea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 63/A din 22 martie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul reclamantului. A schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea. A obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 6.963,36 lei reprezentând daune materiale și a echivalentului în lei, la data plății a 200.000 euro cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata lunară, către reclamant, a următoarelor sume: 793 lei pentru perioada 01.08.2012-31.12.2012; 827 lei pentru perioada 01.01.2013-31.12.2013; 887 lei pentru perioada 01.01.2014-31.12.2014; 986,5 lei pentru perioada 01.01.2015-31.12.2015; 1.047 lei începând cu 01.01.2016 până la încetarea stării de invaliditate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

- Au fost stabilite, în mod greșit, daunele materiale la suma de 6.963,36 lei, deși la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare reprezentând cheltuielile efectuate de către reclamant, de la data producerii accidentului și până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Instanța nu a luat în considerare toate înscrisurile depuse ca fiind cheltuieli ocazionate de producerea faptei ilicite, valoarea acestora fiind de 105.911,65 lei, ceea ce înseamnă că s-a efectuat un calcul matematic greșit.

- De asemenea, în ce privește acordarea rentei viagere, instanța a reținut eronat că la data producerii accidentului, reclamantul era elev în clasa a IX-a. În realitate, era elev în clasa a X-a, iar studiile le-ar fi terminat în anul 2013.

Totodată, neraportându-se la data accidentului, instanța a omis eronat perioada 06.06.2011-31.07.2012 de la acordarea rentei viagere.

- În privința daunelor morale, suma de 200.000 euro acordată cu acest titlu este exagerat de mică, reținându-se culpa pârâtei în proporție de 50% deși în realitate, acesteia îi aparținea vinovăția exclusivă în producerea accidentului.

Astfel, pârâta nu a luat nicio măsură pentru a restricționa accesul la bazin, deși acesta era în curs de umplere, avertismentul referitor la interzicerea săritului de la platformă era incomplet, iar salvamarul nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau conform fișei postului.

Toate probele administrate conduc la concluzia vinei exclusive a pârâtei, ceea ce trebuia să aibă consecințe și pe planul cuantumului despăgubirilor morale.

La stabilirea despăgubirilor morale trebuia să se țină seama și de durerile fizice, precum și de cele psihice - ca urmare a faptului că reclamantul este imobilizat într-un scaun cu rotile, fără a se putea mișca fără intervenția altei persoane - precum și de prejudiciul estetic, în condițiile în care, fiindu-i interzise multe activități la care avea dreptul în mod normal, îi este creat un amplu complex de inferioritate.

- Instanța de apel a încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, cel al dreptului de dispoziție al părților, pronunțându-se cu depășirea limitelor învestirii, ceea ce atrage sancțiunea nulității hotărârii conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pârâta să fie obligată la acoperirea prejudiciului material și moral suferit.

Prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și a respins acțiunea, în timp ce instanța de apel a reținut că în cauză s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale proprii sau a comitentului pentru fapta prepusului și în baza acestui temei de drept a apreciat ca fiind fondate pretențiile deduse judecății.

Or, atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au fundamentat cererea de chemare în judecată au vizat antrenarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru fapta proprie.

O astfel de răspundere trebuia să fie analizată în cauză însă instanța de apel, trecând peste limitele învestirii, a supus analizei sale alte categorii de răspundere civilă delictuală.

- Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza a II-a C. proc. civ.

Decizia din apel a reținut incidența dispozițiilor art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ., apreciind că fapta ilicită ce este imputabilă societății constă într-o inacțiune, respectiv în aceea că nu a luat măsurile ce se impun pentru a restricționa accesul oamenilor în bazinul de înot cât timp acesta era în curs de umplere.

Această inacțiune nu poate fi reținută însă ca temei al răspunderii delictuale a pârâtei, având în vedere că aceasta este o persoană juridică a cărei răspundere pentru fapta proprie poate fi antrenată doar în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 (dat fiind momentul în care s-a produs accidentul).

Or, potrivit textului menționat, faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

În speță, fapta ilicită, așa cum a fost identificată de instanța de apel, nu a fost săvârșită de organele persoanei juridice, astfel încât să poată fi obligată însăși persoana juridică.

Astfel, restricționarea accesului persoanelor în bazinul în curs de umplere nu era o activitate ce trebuia îndeplinită de organele de conducere ale persoanei juridice, pentru asemenea activități fiind angajați salvamari.

Rezultă că instanța de apel a aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 998 C. civ., câtă vreme trebuiau analizate elementele răspunderii civile delictuale ale persoanei juridice pentru fapta proprie reglementate de art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Recursurile sunt nefondate.

- Susținerea unui cuantum nejustificat de mic al despăgubirilor materiale se întemeiază pe pretinse aspecte de netemeinicie, de apreciere a probatoriului și de calcul matematic eronat, ceea ce nu poate fundamenta o critică de nelegalitate.

Astfel, recurentul-reclamant pretinde că instanța n-ar fi luat în considerare „toate înscrisurile depuse” și „toate plățile efectuate”, ignorând faptul că recursul nu este o cale de atac devolutivă de reevaluare și reapreciere a probatoriului, în vederea stabilirii altei situații de fapt.

Sub pretextul „unui calcul matematic greșit” (fără a arăta în ce ar consta și ce aspect de nelegalitate ar atrage), reclamantul pretinde instanței de recurs să „repare această greșeală printr-un calcul exact al daunelor materiale”, nesocotind împrejurarea că eventualele erori de calcul nu au deschisă, pentru îndreptarea lor, calea recursului.

În măsura în care astfel de erori de adiționare ar exista, ele s-ar subscrie unor simple erori materiale, pentru care există însă o altă procedură de îndreptare, simplificată (art. 442 C. proc. civ.) și care exclude calea apelului sau a recursului (art. 446 C. proc. civ.).

- Referitor la modalitatea de stabilire a rentei viagere, critica reclamantului este de asemenea, lipsită de temei.

Susținerea greșitei stabiliri de către instanță a anului de studii în care se afla reclamantul (clasa a IX-a și nu clasa a X-a, ceea ce ar fi însemnat că trebuia să termine liceul în anul 2013) este lipsită de relevanță cătă vreme instanța de apel a stabilit dreptul la rentă viageră începând cu anul 2012 (deci la un moment favorabil reclamantului, față de data menționată de acesta ca reprezentând finalul studiilor liceale).

În ce privește neacordarea rentei viagere și pentru perioada 06.06.2011-31.07.2012, critica este lipsită de fundament, având în vedere că dreptul de creanță având acest obiect a fost recunoscut, nu de la data producerii accidentului, ci de la data la care, definitivându-și studiile liceale, reclamantul s-ar fi putut angaja.

Rolul rentei viagere este de a compensa - alături și în completarea pensiei de invaliditate - veniturile pe care victima le-ar fi putut obține dacă s-ar fi angajat (raportate, în lipsa unui alt criteriu obiectiv, la venitul mediu brut pe economie).

Cum în speță nu s-a pretins că se intenționa ca angajarea și prestarea unei activități salarizate de către reclamant să fi avut loc înainte de terminarea liceului, în mod corect instanța de apel s-a raportat la acest moment și nu la cel al săvârșirii faptei ilicite.

Este nefondată și critica privind cuantumul daunelor morale.

Astfel, pretinzând că i se cuvenea o sumă mai mare cu acest titlu, recurentul-reclamant susține greșita dimensionare a despăgubirilor ca urmare a stabilirii unei culpe de 50% din partea pârâtei deși acesteia i-ar fi aparținut vinovăția exclusivă, făcându-se trimitere la o serie de mijloace de probă din care ar fi rezultat o altă situație de fapt.

Critica reclamantului având un asemenea conținut supune analizei un aspect de netemeinicie și de evaluare a probelor, iar nu un aspect de nelegalitate care să fie verificat în recurs.

În condițiile în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că reclamantul a ignorat avertismentul referitor la interdicția săririi de la platformă, precum și faptul că bazinul era în curs de umplere, împrejurare constatată de toți cei prezenți, la care s-a adăugat modalitatea în care reclamantul efectua săriturile, recurentul nu poate combate în recurs aceste statuări de fapt, care sunt în competența instanțelor de fond și care au condus la concluzia culpei acestuia, de 50% în producerea accidentului.

În ce privește starea fizică și psihică a reclamantului, contrar susținerii din recurs, acestea au fost avute în vedere de instanța de apel ca elemente determinante în cuantificarea prejudiciului moral.

Astfel, analiza elementelor răspunderii civile delictuale s-a făcut tocmai pornind de la situația de fapt și de la consecințele produse asupra victimei (cu referire punctuală la concluziile raportului de expertiză medico-legală, la traumatismul vertebro-medular și leziunile cervicale, la faptul că vindecarea s-a făcut cu sechele, determinând o infirmitate fizică permanentă).

De aceea, împrejurarea că instanța nu menționează expres prejudiciul estetic (în susținerea căruia recurentul prezintă însă elemente care conturează noțiunea de prejudiciu de agrement, referitoare la imposibilitatea desfășurării de activități specifice vârstei) nu înseamnă că nu a fost avută în vedere și această situație particulară, relevată de datele speței.

Faptul că despăgubirile n-au fost recunoscute în cuantumul pretins (1 milion euro) nu este rezultatul ignorării suferințelor psihice și fizice, a invalidității severe, ci al aprecierii și evaluării întregii situații de fapt, care a însemnat inclusiv reținerea culpei concurente a victimei.

Ca atare, decizia nu este lipsită de temei legal cum se pretinde.

- Pretinzând nesocotirea limitelor învestirii și incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în mod eronat, că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra altui temei juridic decât cel care a constituit cauza cererii de chemare în judecată, verificând atât elementele răspunderii pentru fapta proprie (dar fără a examina în mod particular răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice) cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceasta, în contextul în care prima instanță a respins acțiunea constatând că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii pârâtei pentru fapta proprie.

Pe acest aspect, al fundamentului juridic al pretențiilor reclamantului, se constată că prima instanță a procedat la o calificare în drept a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, constatând, în condițiile în care reclamantul indicase dispoziții ale noului C. civ., deși fapta ilicită fusese săvârșită anterior intrării acestuia în vigoare, că incidente sunt prevederile art. 998 C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) și ale art. 1000 alin. (3) C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).

Contrar susținerii recurentei-pârâte, analiza probatoriului în prima instanță s-a făcut cu referire la cele două fundamente juridice diferite ale răspunderii delictuale (pentru fapta proprie și respectiv pentru fapta altei persoane).

Tot astfel, în faza devolutivă a apelului, instanța a verificat cele două temeiuri juridice, care constituiseră cauza cererii de chemare în judecată, cu respectarea limitelor învestirii.

Soluția diferită la care a ajuns instanța de apel nu s-a datorat modificării temeiului juridic (care n-a fost completat și nici schimbat), ci propriei evaluări a probatoriului care a condus-o la concluzia, argumentată, a întrunirii elementelor răspunderii delictuale.

- Critica potrivit căreia, analizând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, text neanalizat de instanță, nu poate fi primită întrucât a fost formulată omisso medio.

Astfel, apărările pârâtei în fața primei instanțe au vizat neîndeplinirea cerințelor răspunderii delictuale reglementate de art. 998 C. civ.

Cu referire la acest temei juridic (și nu la cel invocat în recurs, reprezentat de art. 35 din Decretul nr. 31/1954) s-a pronunțat sentința tribunalului.

Or, în ipoteza în care ar fi apreciat că prima instanță a dat o dezlegare necorespunzătoare apărărilor sale, reținând un temei juridic greșit și prejudiciind-o astfel prin considerentele sentinței (chiar dacă soluția îi era favorabilă), pârâta avea posibilitatea să declare apel împotriva considerentelor hotărârii, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Într-o asemenea ipoteză, reglementată de norma procedurală citată, instanța are posibilitatea să înlăture considerentele greșite și să le înlocuiască cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Neprocedând în această modalitate, pârâta supune pentru prima dată în recurs critici referitoare la un alt temei juridic decât cel care a făcut obiect al judecății instanțelor de fond, ceea ce este inadmisibil.

Legalitatea unei soluții - respectiv în ce măsură s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt relevată de probe - poate fi analizată în recurs prin raportare la normele de drept care s-au constituit în temei al pretențiilor respectiv al apărărilor formulate de părți în fața instanțelor de fond.

De aceea, aducând pentru prima dată în dezbaterea judiciară, abia prin motivele de recurs, un text de lege care ar avea condiții mai restrictive pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, pârâta nu poate pretinde caracterul nelegal al unei soluții care nu face analiza respectivei dispoziții în absența unei învestiri legale în acest sens.

Ca atare, nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Văzând toate considerentele anterioare, ambele recursuri au fost găsite nefondate și respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., cu domiciliul în Galați, jud. Galați, și de pârâta SC B. SRL Galați, cu sediul în Galați, jud. Galați, împotriva deciziei nr. 63/A din 22 martie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 noiembrie 2016.