ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3398/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată din 13 octombrie 2009 la Tribunalul Neamț, reclamanta SC C.W. SRL - prin administratorul judiciar, a chemat în judecată pârâta SC S. SRL pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză, pârâta să fie obligată la plata sumei de 108.617,06 euro cu titlu de preț și a sumei de 14.106,43 euro cu titlul de dobânzi. Pârâta a formulat întâmpinare și a arătat că recunoaște din debitul pretins conform facturilor enumerate doar suma de 43.412,19 euro, arătând că celelalte pretenții sunt neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 827/com din 7 septembrie 2010, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă SC C.W.

SRL - prin administrator judiciar R.I. SPRL și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 43.412,19 euro cu titlu de preț și suma de 6.234 euro cu titlu de dobândă, respectiv suma de 1.200 RON, cu titlu cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere pretențiile totale formulate de reclamantă la primul capăt de cerere (94.510,63 euro) și în raport de sumele constatate ca fiind achitate de pârâtă din respectivele pretenții (51.098,44 euro), a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 969 și 1073 C. civ., la plata diferenței rezultate. De asemenea, în temeiul art. 43 C. com., instanța a obligat-o și la plata sumei de 6.234 euro, reprezentând dobânda aferentă întârzierii în plată a sumelor datorate cu titlu de preț, solicitată prin cel de al doilea capăt de cerere, respectiv la cheltuieli de judecată aferente.

Curtea de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 15 din 3 februarie 2011 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 108.617 euro, reprezentând debit principal și dobânzi legale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția se întrerupe: prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”, potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o”, iar potrivit alin. (2) „După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție”.

Potrivit art. 1113 C. civ. „Când în chitanță nu se zice nimic despre imputație, plata trebuie să se impute asupra aceRONa din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen și alta neajunsă, deși aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputația se face asupra celei ajunse la termen. Dacă datoriile sunt de egală natură, imputația se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputația se face proporțional asupra tuturora.” Potrivit art. 1110 C. civ. „Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță, are dreptul de a declara, când plătește, care este datoria ce voiește a desface.” Potrivit art. 1101 C. civ.

„Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar.” Potrivit art. 1091 C. civ.

„Obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară, prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiției rezolutorii și prin prescripție.” Or, în interpretarea coroborată a acestor texte de lege, instanța de apel a reținut că: datoria se poate stinge prin plată, iertare de datorie ori prin prescripție; recunoașterea dreptului de cel în folosul căruia curge prescripția are ca efect curgerea unui nou termen de prescripție de la data când a operat recunoașterea; debitorul are dreptul de a stabili care este creanța stinsă atunci când plătește, însă exercitarea acestui drept este condiționată de declararea (expresă) în acest sens din partea debitorului, prin indicarea creanței pe care înțelege să o plătească cu prioritate, însă acest drept al debitorului nu poate știrbi la rândul său dreptul creditorului de a primi integral creanța sa; în consecință, o imputație stabilită prin referire la suma plătită poate fi valabilă numai dacă datoria se stinge integral, creditorul neputând fi obligat să primească plăți parțiale sub pretextul imputației stabilită de debitor, întrucât creditorul trebuie să știe care datorie este stinsă în întregime pentru a-și putea îndeplini obligațiile de ținere a contabilității în condițiile legii;

chiar dacă debitorul stabilește ca plata făcută să privească o datorie mai recentă decât altele mai vechi, asta nu poate avea semnificația că creditorul a pierdut drepturile de creanță anterioare celui stins prin imputație, pe de o parte, pentru că imputația nu poate privi decât partea sau întreaga datorie stinsă, iar nu și celelalte datorii, iar pe de altă parte stabilirea de comun acord a datoriei mai recente care se stinge prin imputație nu are semnificația stingerii datoriilor anterioare ale debitorului către creditorul său, neputând fi considerată remitere voluntară în ce privește creanțele anterioare ale debitorului; cu alte cuvinte, imputația plății are semnificație și are consecințe pentru debitor numai în ce privește caracterul oneros al datoriilor, adică privește numai alegerea dintre datorii a celei mai oneroase pentru debitor, însă nu înseamnă în nici un caz că achitarea unei datorii mai recente are drept efect și stingerea datoriei mai vechi și care în mod normal trebuia plătită mai întâi de către debitor.

Față de aceste considerente de drept, raportat la probatoriul administrat în fața primei instanțe, Curtea de Apel nu a luat în considerare susținerea pârâtei că nu ar fi recunoscut la data de 15 decembrie 2006 o datorie exigibilă către recurentă în valoare totală de 148.956,59 euro și pentru care se angaja să plătească imediat o sumă de 39.933,15 euro, pentru facturile emise de reclamantă și rămase neachitate de către pârâtă la acea dată, întrucât la dosarul de fond se află dovada că pârâta a plătit reclamantei suma de 39.933,15 euro, ceea ce denotă fără nici un dubiu că pârâta a recunoscut suma datorată reclamantei pentru facturile rămase neachitate până la data de 15 decembrie 2006 și a și plătit partea din datorie pe care se obligase să o achite deîndată, pentru a putea debloca raporturile comerciale dintre părți.

Prin această recunoaștere s-a întrerupt, deci, cursul prescripției extinctive care curgea în favoarea pârâtei, susținerea acesteia că nu a existat o recunoaștere și nu s-a finalizat negocierea dintre părți asupra diferendului privind plata datoriilor restante rămânând fără niciun suport probator, dispoziția de plată prin B. BANCA în favoarea reclamantei având ca obiect suma de 39.933,15 euro fiind făcută clar pentru datoria restantă. S-a mai reținut că aceste dispoziții de plată confirmă atât recunoașterea debitului de 148.956,59 euro restant la data de 15 decembrie 2006, cât și faptul că negocierile s-au finalizat cu înțelegerea plății imediate a unei sume de 39.933,15 euro, precum și a plății restului de 109.023,44 euro în cel mult 3 tranșe cel mai târziu până în februarie 2007, înlăturând apărările pârâtei conform cărora aceste creanțe ar fi prescrise.

În aceste condiții, s-a apreciat că înțelegerea pentru viitor potrivit căreia în cazul relațiilor comerciale derulate între părți începând cu decembrie 2006, plata se va face în avans, nu afectează cu nimic debitul rămas de acoperit și aferent anului 2006, după cum nici nu poate însemna că pentru datoria de 109.023,044 euro reclamanta ar fi renunțat la dreptul de creanță corelativ ori că legea prezumă ca achitate aceste obligații de plată ale pârâtei către reclamantă, chiar dacă prin imputația stabilită de către debitoarea – pârâtă s-ar fi stabilit plata datoriilor aferente mărfurilor expediate în anul 2007 (așa cum rezultă din dovezile privind plata unor facturi din anul 2007 prin intermediul băncilor depuse de pârâtă la dosarul cauzei).

Totodată, cum debitul de 109.023,044 euro era scadent în data de 15 decembrie 2006 și este mai mare decât cel pretins de către reclamantă și aferent perioadei ianuarie 2007 – decembrie 2007, instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., a considerat că nu poate da apelantei – reclamante mai mult decât a cerut, iar indicarea greșită de către aceasta a facturilor achitate și a celor rămase de achitat profită de fapt intimatei – pârâte, întrucât atât debitul cât și penalitățile cerute puteau fi cerute pentru restul de plată de 109.023,44 euro, datorie mai oneroasă pentru pârâtă decât cea aferentă anului 2007. Față de aceste considerente în drept și fapt, instanța de apel a statuat că instanța de prim fond a aplicat greșit legea, atunci când a stabilit că facturile și dovezile privind plățile care conțineau mențiunea privind plata în avans au stins dreptul reclamantei la urmărirea și încasarea debitului anterior de 109.023,44 euro ori când a ignorat probele care dovedeau recunoașterea dreptului reclamantei și care a întrerupt prescripția sau când a stabilit că indicarea greșită de către reclamantă a facturilor scadente, fiindcă din eroare a operat ca stinse alte debite decât acelea pe care le imputase debitoarea – pârâtă, ar avea ca efect stingerea datoriilor anterioare, instanța de fond având datoria să ceară lămuriri prin expertiză contabilă.

Cu alte cuvinte, s-a mai reținut că numai schimbarea cauzei este interzisă în apel, însă mijloacele de probă care demonstrează raporturile juridice dintre părți și efectele acestora în privința părților (cauza judecății) sunt permise, astfel că cererea reclamantei apare ca întemeiată în totalitate, chiar dacă aceasta a indicat greșit (și inabil) facturile a căror debite a considerat că nu sunt stinse, întrucât pretențiile sale erau valoric pe deplin întemeiate și susținute prin alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei și pentru care pârâta – intimată nu a făcut dovada că le-ar fi achitat. Ca urmare, pârâta a formulat recurs, în termenul legal, criticând hotărârea pentru motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. În cadrul primului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a depășit cadrul procesual și s-a pronunțat în afara acestor limite cu privire la un debit care nu a fost solicitat de reclamantă prin acțiunea introductivă și nici prin cererea de apel, încălcându-se astfel art. 720 3 C. proc. civ.

Astfel, deși reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit principal de 94.510,06 euro decurgând din neplata anumitor facturi indicate expres prin cererea de chemare în judecată, la care s-a raportat în mod evident și apelanta – reclamantă prin cererea de apel, instanța de apel a schimbat obiectul și cauza cererii deduse judecăți și a analizat în apel o datorie de 148.956,59 euro, cu privire la care s-a reținut că recurenta – pârâtă ar fi recunoscut-o la 15 decembrie 2006 și din care s-ar fi achitat suma de 39.933,15 euro fără a se indica însă care sunt facturile aferente, motivându-se în sensul că, în realitate, acesta este debitul care trebuia pretins prin acțiunea introductivă, fiind anterior acestuia.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că și în situația în care ar exista un document de recunoaștere a vreunui alt debit decât cel solicitat în baza celor 10 facturi, acesta nu putea constitui temei pentru această cauză și oricum nu se poate vorbi de o singură datorie, ci de operațiuni comerciale distincte așa cum rezultă din chiar facturile depuse de reclamantă și atașate acțiunii introductive. Așa fiind, este greșită atât aplicarea în cauză a efectelor juridice ale unor plăți parțiale cât și critica adusă de instanța de apel instanței de fond potrivit căreia s-ar fi apreciat în mod eronat că au fost stinse datoriile anterioare, deși prima instanță nici nu a reținut acest lucru.

A mai arătat că în condițiile în care instanța de apel a considerat că instanța de fond trebuia să ceară lămuriri expertului contabil, tocmai instanța de apel era aceea care, pentru a aplica corect legea, trebuia să facă aceste demersuri. Totodată, există o destinație a plăților stabilită în egală măsură de creditor și de debitor, dispozițiile art. 1110 și art. 1112 C. civ. fiind imperative în această privință, nefiind aplicabilă regula imputației legale a plății câtă vreme există o imputație convențională care respectă legea. În fine, greșit s-a reținut că în cadrul concilierii directe pentru debitul solicitat prin acțiunea introductivă s-ar fi recunoscut suma pretinsă, iar împrejurarea că în contabilitatea proprie reclamanta a înregistrat diferit plățile stingând alte debite decât cele declarate de recurentă nu îi poate fi opozabilă.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește fondat. Cererea de chemare în judecată învestește instanța de judecată cu soluționarea unei pretenții civile concrete între părți, de la această dată luând naștere un raport juridic procesual care generează drepturi și obligații atât pentru părți cât și pentru instanță, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii neputând hotărî decât asupra cererii deduse judecății, iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în aplicarea principiului disponibilității, în calea devolutivă a apelului nu se poate schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată.

Cererea chemare în judecată determină, deci, cadrul procesual cu privire la părți, cauză și obiect, instanța de apel neputând schimba, din oficiu, aceste limite. Prin urmare, de vreme ce prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să plătească contravaloarea anumitor facturi pentru prestații contractuale efectuate pe o anumită perioadă (ianuarie 2007 – decembrie 2007) așa cum rezultă din aceste facturi, iar prin apelul acesteia s-au adus critici în legătură cu plata acestor prestații, instanța de apel nu putea, din oficiu, să se pronunțe în sensul admiterii apelului și a obligării pârâtei la plata contravalorii întregii sume pretinse pentru prestații contractuale realizate anterior perioadei în litigiu (până la 15 decembrie 2006) cu motivarea nelegală că prin aceasta nu ar fi procedat la depășirea limitelor cu care a fost învestită, ci doar a avut în vedere anumite împrejurări de fapt ignorate de parte.

Procedând astfel, instanța de apel nu a avut în vedere în judecata sa doar imputația plăților cu raportare la debitul pretins, ci a schimbat chiar limitele învestirii, soluționând apelul și modificând sentința în sensul admiterii acțiunii pentru un alt debit echivalent altor prestații efectuate pe o perioadă anterioară celei ce a făcut obiectul judecății. Procedând astfel, instanța de apel s-a pronunțat extra petita, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 294, art. 295 C. proc. civ. raportat la art. 720 3 C. proc. civ., respectiv a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., situație ce impune însă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în sensul admiterii recursului și casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, și nu a pronunțării unei hotărâri în fond, în recurs, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. așa cum s-a solicitat, instanța de apel nepronunțându-se pe fond în limitele învestirii pentru a se putea realiza controlul de legalitate. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și criticile din recurs privitoare la fondul litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL ITALIA, împotriva deciziei nr. 15/2011 din 3 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.