ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3398/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3398/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată din 13 octombrie 2009

la Tribunalul Neamț, reclamanta SC C.W. SRL - prin administratorul judiciar, a chemat

în judecată pârâta SC S. SRL pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța

în cauză, pârâta să fie obligată la plata sumei de 108.617,06 euro cu titlu de preț

și a sumei de 14.106,43 euro cu titlul de dobânzi.

Pârâta a formulat întâmpinare

și a arătat că recunoaște din debitul pretins conform facturilor enumerate doar

suma de 43.412,19 euro, arătând că celelalte pretenții sunt neîntemeiate.

Prin sentința civilă

nr. 827/com din 7 septembrie 2010, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă

SC C.W. SRL - prin administrator judiciar R.I. SPRL și

a obligat-o pe pârâtă

să plătească reclamantei suma de 43.412,19 euro cu titlu de preț și suma de 6.234

euro cu titlu de dobândă, respectiv suma de 1.200 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a avut în vedere pretențiile totale formulate de reclamantă la primul

capăt de cerere (94.510,63 euro) și în raport de sumele constatate ca fiind achitate

de pârâtă din respectivele pretenții (51.098,44 euro), a obligat-o pe pârâtă, în

temeiul art. 969 și 1073 C. civ., la plata diferenței rezultate.

De asemenea, în temeiul

art. 43 C. com., instanța a obligat-o și la plata sumei de 6.234 euro, reprezentând

dobânda aferentă întârzierii în plată a sumelor datorate cu titlu de preț, solicitată

prin cel de al doilea capăt de cerere, respectiv la cheltuieli de judecată aferente.

Curtea de Apel

Bacău, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 15 din 3 februarie

2011 a

admis

apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, a schimbat în parte sentința

apelată în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 108.617 euro, reprezentând

debit principal și dobânzi legale.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că

potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția

se întrerupe: prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de

cel în folosul căruia curge prescripția”, potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 „Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea

care a întrerupt-o”, iar potrivit alin. (2) „După întrerupere începe să curgă o

nouă prescripție”.

Potrivit art. 1113 C.

civ. „Când în chitanță nu se zice nimic despre imputație, plata trebuie să se impute

asupra aceRONa din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea

mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen și alta neajunsă,

deși aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputația se face asupra celei ajunse

la termen.

Dacă datoriile sunt de

egală natură, imputația se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate

egale, imputația se face proporțional asupra tuturora.”

Potrivit art. 1110 C.

civ. „Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță,

are dreptul de a declara, când plătește, care este datoria ce voiește a desface.”

Potrivit art. 1101 C.

civ. „Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria

divizibilă chiar.”

Potrivit art. 1091 C.

civ. „Obligațiile se sting prin plată, prin novațiune, prin remitere voluntară,

prin compensație, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune,

prin efectul condiției rezolutorii și prin prescripție.”

Or, în interpretarea coroborată

a acestor texte de lege, instanța de apel a reținut că: datoria se poate stinge

prin plată, iertare de datorie ori prin prescripție; recunoașterea dreptului de

cel în folosul căruia curge prescripția are ca efect curgerea unui nou termen de

prescripție de la data când a operat recunoașterea; debitorul are dreptul de a stabili

care este creanța stinsă atunci când plătește, însă exercitarea acestui drept este

condiționată de declararea (expresă) în acest sens din partea debitorului, prin

indicarea creanței pe care înțelege să o plătească cu prioritate, însă acest drept

al debitorului nu poate știrbi la rândul său dreptul creditorului de a primi integral

creanța sa; în consecință, o imputație stabilită prin referire la suma plătită poate

fi valabilă numai dacă datoria se stinge integral, creditorul neputând fi obligat

să primească plăți parțiale sub pretextul imputației stabilită de debitor, întrucât

creditorul trebuie să știe care datorie este stinsă în întregime pentru a-și putea

îndeplini obligațiile de ținere a contabilității în condițiile legii; chiar dacă

debitorul stabilește ca plata făcută să privească o datorie mai recentă decât altele

mai vechi, asta nu poate avea semnificația că creditorul a pierdut drepturile de

creanță anterioare celui stins prin imputație, pe de o parte, pentru că imputația

nu poate privi decât partea sau întreaga datorie stinsă, iar nu și celelalte datorii,

iar pe de altă parte stabilirea de comun acord a datoriei mai recente care se stinge

prin imputație nu are semnificația stingerii datoriilor anterioare ale debitorului

către creditorul său, neputând fi considerată remitere voluntară în ce privește

creanțele anterioare ale debitorului; cu alte cuvinte, imputația plății are semnificație

și are consecințe pentru debitor numai în ce privește caracterul oneros al datoriilor,

adică privește numai alegerea dintre datorii a celei mai oneroase pentru debitor,

însă nu înseamnă în nici un caz că achitarea unei datorii mai recente are drept

efect și stingerea datoriei mai vechi și care în mod normal trebuia plătită mai

întâi de către debitor.

Față de aceste considerente

de drept, raportat la probatoriul administrat în fața primei instanțe, Curtea de

Apel nu a luat în considerare susținerea pârâtei că nu ar fi recunoscut la data

de 15 decembrie 2006 o datorie exigibilă către recurentă în valoare totală de 148.956,59

euro și pentru care se angaja să plătească imediat o sumă de 39.933,15 euro, pentru

facturile emise de reclamantă și rămase neachitate de către pârâtă la acea dată,

întrucât la dosarul de fond se află dovada că pârâta a plătit reclamantei suma de

39.933,15 euro, ceea ce denotă fără nici un dubiu că pârâta a recunoscut suma datorată

reclamantei pentru facturile rămase neachitate până la data de 15 decembrie 2006

și a și plătit partea din datorie pe care se obligase să o achite deîndată, pentru

a putea debloca raporturile comerciale dintre părți.

Prin această recunoaștere

s-a întrerupt, deci, cursul prescripției extinctive care curgea în favoarea pârâtei,

susținerea acesteia că nu a existat o recunoaștere și nu s-a finalizat negocierea

dintre părți asupra diferendului privind plata datoriilor restante rămânând fără

niciun suport probator, dispoziția de plată prin B. BANCA în favoarea reclamantei

având ca obiect suma de 39.933,15 euro fiind făcută clar pentru datoria restantă.

S-a mai reținut că aceste

dispoziții de plată confirmă atât recunoașterea debitului de 148.956,59 euro restant

la data de 15 decembrie 2006, cât și faptul că negocierile s-au finalizat cu înțelegerea

plății imediate a unei sume de 39.933,15 euro, precum și a plății restului de 109.023,44

euro în cel mult 3 tranșe cel mai târziu până în februarie 2007, înlăturând apărările

pârâtei conform cărora aceste creanțe ar fi prescrise.

În aceste condiții, s-a

apreciat că înțelegerea pentru viitor potrivit căreia în cazul relațiilor comerciale

derulate între părți începând cu decembrie 2006, plata se va face în avans, nu afectează

cu nimic debitul rămas de acoperit și aferent anului 2006, după cum nici nu poate

însemna că pentru datoria de 109.023,044 euro reclamanta ar fi renunțat la dreptul

de creanță corelativ ori că legea prezumă ca achitate aceste obligații de plată

ale pârâtei către reclamantă, chiar dacă prin imputația stabilită de către debitoarea

– pârâtă s-ar fi stabilit plata datoriilor aferente mărfurilor expediate în anul

2007 (așa cum rezultă din dovezile privind plata unor facturi din anul 2007 prin

intermediul băncilor depuse de pârâtă la dosarul cauzei).

Totodată, cum debitul

de 109.023,044 euro era scadent în data de 15 decembrie 2006 și este mai mare decât

cel pretins de către reclamantă și aferent perioadei ianuarie 2007 – decembrie 2007,

instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a considerat

că nu poate da apelantei – reclamante mai mult decât a cerut, iar indicarea greșită

de către aceasta a facturilor achitate și a celor rămase de achitat profită de fapt

intimatei – pârâte, întrucât atât debitul cât și penalitățile cerute puteau fi cerute

pentru restul de plată de 109.023,44 euro, datorie mai oneroasă pentru pârâtă decât

cea aferentă anului 2007.

Față de aceste considerente

în drept și fapt, instanța de apel a statuat că instanța de prim fond a aplicat

greșit legea, atunci când a stabilit că facturile și dovezile privind plățile care

conțineau mențiunea privind plata în avans au stins dreptul reclamantei la urmărirea

și încasarea debitului anterior de 109.023,44 euro ori când a ignorat probele care

dovedeau recunoașterea dreptului reclamantei și care a întrerupt prescripția sau

când a stabilit că indicarea greșită de către reclamantă a facturilor scadente,

fiindcă din eroare a operat ca stinse alte debite decât acelea pe care le imputase

debitoarea – pârâtă, ar avea ca efect stingerea datoriilor anterioare, instanța

de fond având datoria să ceară lămuriri prin expertiză contabilă.

Cu alte cuvinte, s-a mai

reținut că numai schimbarea cauzei este interzisă în apel, însă mijloacele de probă

care demonstrează raporturile juridice dintre părți și efectele acestora în privința

părților (cauza judecății) sunt permise, astfel că cererea reclamantei apare ca

întemeiată în totalitate, chiar dacă aceasta a indicat greșit (și inabil) facturile

a căror debite a considerat că nu sunt stinse, întrucât pretențiile sale erau valoric

pe deplin întemeiate și susținute prin alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei

și pentru care pârâta – intimată nu a făcut dovada că le-ar fi achitat.

Ca urmare, pârâta a formulat

recurs, în termenul legal, criticând hotărârea pentru motive de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel

a depășit cadrul procesual și s-a pronunțat în afara acestor limite cu privire la

un debit care nu a fost solicitat de reclamantă prin acțiunea introductivă și nici

prin cererea de apel, încălcându-se astfel art. 720

3

C. proc. civ.

Astfel, deși reclamanta

a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit principal de 94.510,06 euro decurgând

din neplata anumitor facturi indicate expres prin cererea de chemare în judecată,

la care s-a raportat în mod evident și apelanta – reclamantă prin cererea de apel,

instanța de apel a schimbat obiectul și cauza cererii deduse judecăți și a analizat

în apel o datorie de 148.956,59 euro, cu privire la care s-a reținut că recurenta

– pârâtă ar fi recunoscut-o la 15 decembrie 2006 și din care s-ar fi achitat suma

de 39.933,15 euro fără a se indica însă care sunt facturile aferente, motivându-se

în sensul că, în realitate, acesta este debitul care trebuia pretins prin acțiunea

introductivă, fiind anterior acestuia.

În cadrul motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că și în situația în care

ar exista un document de recunoaștere a vreunui alt debit decât cel solicitat în

baza celor 10 facturi, acesta nu putea constitui temei pentru această cauză și oricum

nu se poate vorbi de o singură datorie, ci de operațiuni comerciale distincte așa

cum rezultă din chiar facturile depuse de reclamantă și atașate acțiunii introductive.

Așa fiind, este greșită

atât aplicarea în cauză a efectelor juridice ale unor plăți parțiale cât și critica

adusă de instanța de apel instanței de fond potrivit căreia s-ar fi apreciat în

mod eronat că au fost stinse datoriile anterioare, deși prima instanță nici nu a

reținut acest lucru.

A mai arătat că în condițiile

în care instanța de apel a considerat că instanța de fond trebuia să ceară lămuriri

expertului contabil, tocmai instanța de apel era aceea care, pentru a aplica corect

legea, trebuia să facă aceste demersuri.

Totodată, există o destinație

a plăților stabilită în egală măsură de creditor și de debitor, dispozițiile

art. 1110 și art. 1112 C. civ. fiind imperative în această privință, nefiind aplicabilă

regula imputației legale a plății câtă vreme există o imputație convențională care

respectă legea.

În fine, greșit s-a reținut

că în cadrul concilierii directe pentru debitul solicitat prin acțiunea introductivă

s-ar fi recunoscut suma pretinsă, iar împrejurarea că în contabilitatea proprie

reclamanta a înregistrat diferit plățile stingând alte debite decât cele declarate

de recurentă nu îi poate fi opozabilă.

Intimata – reclamantă

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește fondat.

Cererea de chemare în

judecată învestește instanța de judecată cu soluționarea unei pretenții civile concrete

între părți, de la această dată luând naștere un raport juridic procesual care generează

drepturi și obligații atât pentru părți cât și pentru instanță, potrivit art. 129

alin. (6) C. proc. civ., judecătorii neputând hotărî decât asupra cererii deduse

judecății, iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în aplicarea principiului disponibilității,

în calea devolutivă a apelului nu se poate schimba calitatea părților, cauza și

obiectul cererii de chemare în judecată.

Cererea chemare în judecată

determină, deci, cadrul procesual cu privire la părți, cauză și obiect, instanța

de apel neputând schimba, din oficiu, aceste limite.

Prin urmare, de vreme

ce prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să

plătească contravaloarea anumitor facturi pentru prestații contractuale efectuate

pe o anumită perioadă (ianuarie 2007 – decembrie 2007) așa cum rezultă din aceste

facturi, iar prin apelul acesteia s-au adus critici în legătură cu plata acestor

prestații, instanța de apel nu putea, din oficiu, să se pronunțe în sensul admiterii

apelului și a obligării pârâtei la plata contravalorii întregii sume pretinse pentru

prestații contractuale realizate anterior perioadei în litigiu (până la 15 decembrie

2006) cu motivarea nelegală că prin aceasta nu ar fi procedat la depășirea limitelor

cu care a fost învestită, ci doar a avut în vedere anumite împrejurări de fapt ignorate

de parte.

Procedând astfel, instanța

de apel nu a avut în vedere în judecata sa doar imputația plăților cu raportare

la debitul pretins, ci a schimbat chiar limitele învestirii, soluționând apelul

și modificând sentința în sensul admiterii acțiunii pentru un alt debit echivalent

altor prestații efectuate pe o perioadă anterioară celei ce a făcut obiectul judecății.

Procedând astfel, instanța

de apel s-a pronunțat extra petita, fiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 294, art. 295

C. proc. civ. raportat la art. 720

3

C. proc. civ., respectiv a art. 129

alin. (6) C. proc. civ., fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., situație ce impune însă aplicarea în cauză a dispozițiilor

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în sensul admiterii recursului și casării hotărârii

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, și nu a pronunțării unei hotărâri în fond,

în recurs, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. așa cum s-a solicitat, instanța

de apel nepronunțându-se pe fond în limitele învestirii pentru a se putea realiza

controlul de legalitate.

Cu ocazia rejudecării,

se vor avea în vedere și criticile din recurs privitoare la fondul litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC S. SRL ITALIA, împotriva deciziei nr. 15/2011 din 3 februarie

2011 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.