ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 306/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 306/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 6065/99/2007, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA

Iași pentru a se dispune, prin hotărâre judecătorească, obligarea acestei la

plata drepturilor ce decurg din aplicarea invenției „Fir poliesteric texturat,

vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia", brevetat conform

certificatului de inventator nr. 73809 din 30 septembrie 1980, în cuantum de

500.000 lei, reprezentând 1/2 din beneficiile realizate de pârâtă.

În motivarea cererii reclamanta a

învederat următoarele:

Este coautor al invenției nr. 95717

din 20 noiembrie 1978, conform brevetului de invenție nr. 77809 din 30

septembrie 1980, având ca beneficiar SC T. SA Iași, fostă C.F.S. Iași,

societate care, având dreptul să aplice această invenție, a obținut beneficii

pe perioada de 15 ani, prevăzută de art. 24 Legea nr. 62/1974; prin Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenție, în baza art. 66 alin. (2), inventatorului

titular sau coautor îi este recunoscut dreptul la o recompensă, pârâta a

refuzat să asigure recompensarea integrală a ei privind plata drepturilor

bănești aferentă perioadei 1984 - 1992 precum și beneficiile realizate în

perioada 1992-1993.

La finele anului 1988 aceste drepturi

au fost cuantificate pe baza unei expertize tehnice de specialitate și s-a stabilit

că valoarea acestor sume este de 136.501 RON (1.365.016.000 lei) în dosarul nr.

3858/1994 al Tribunalului lași; inițierea procedurii judiciare s-a făcut în

temeiul art. 61 din Legea nr. 64/1991, motivat de faptul că pârâta a refuzat

încheierea contractului privind stabilirea drepturilor bănești, obligația

stabilită în sarcina acesteia prin art. 39 din Legea nr. 64/1991; incidența

noii Legi nr. 64/1991 a fost posibilă având în vedere că perioada de

valabilitate a invenției de 15 ani includea și perioada 1992 - 1993, deci

ulterior apariției noii legi care a devenit astfel incidență în cauză; invenția

certificată prin certificatul de inventator nr. 77809 din 30 septembrie 1980

atesta faptul că este rezultatul colaborării a 4 persoane, respectiv chim. M.M.,

ing. V.P., ing. Ș.R. și ing. M.G., prin acest certificat li se recunoaște

inventatorilor calitatea de autori ai invenție cu toate drepturile ce decurg

din această calitate.

Potrivit cu art. 4 din Legea nr.

64/1991, „în cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți

inventatori fiecare dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar

dreptul aparține în comun acestora".

Chiar dacă într-o primă fază ei i-a

fost infirmată îndreptățirea la plata unor sume suplimentare, mergându-se,

nelegal de altfel, pe ideea că a fost recompensată (decizia civilă nr. 1696 din

7 mai 1999 pronunțată de ICCJ în dosar nr. 456/1999), în prezent unul din

coautori a primit drepturile cuvenite rezultate din exploatarea invenției în perioada

de valabilitate; astfel, prin sentința nr. 4807 din 16 mai 2006 pronunțată de I.C.C.J.

a fost admisă cererea de revizuire formulată de un coautor al invenției, respectiv

ing. P.V., împotriva deciziei nr. 574 din 23 februarie 2000 a I.C.C.J.

pronunțată în dosar nr. 2283/1999, fiind menținută decizia civilă nr. 153 din 6

mai 1999 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosar nr. 2227/1999.

Prin sentința nr. 153/2000 a fost

recunoscut dreptul lui P.V. de a primi cu titlul de drepturi aferente proprietății

industriale suma de 187.721 RON (1.877.217.176 lei) în care sunt incluse și

drepturile de proprietate industria aferente invenției la care alături de

aceasta a avut și ea calitatea de coautor; în condițiile în care, potrivit art.

4 din Legea nr. 64/1991, invenția aparține mai multor persoane care au

calitatea de coautori și dreptul aparține în comun acestora; câtă vreme s-a

recunoscut unuia dintre coautori dreptul la despăgubiri pe întreaga perioadă de

valabilitate a invenției, apare deplin justificată solicitarea ei de beneficia

în egală măsură de plata acestor drepturi, având în vedere natura comună a

acestora; câtă vreme, prin lege, este recunoscută calitatea de coautor

persoanelor și dreptul comun al acestora cu privire la drepturile decurgând din

invenție, recunoașterea drepturilor față de un coautor produce ca efect

recunoașterii dreptului față de toți ceilalți coautori, cărora urmează a le fi

recunoscute corespunzător îndreptățirea.

Nu i se poate opune autoritatea de

lucru judecat în condițiile în care recunoașterea drepturilor bănești în favoarea

coautorului P.V. survine ulterior pronunțării hotărârilor de respingere a cererilor

de despăgubire formulate de ea; recunoașterea drepturilor în favoarea P.V.,

coautor și coindivizar al unor drepturi comune, are valoarea unor noi cauze a procesului

și înlătură ideea autorității de lucru judecat; hotărârea pronunțată în

favoarea unuia dintre coautori și titular al unei cote părți asupra dreptului

de proprietate comună recunoscută prin Legea nr. 64/1991 obligă a fi respectate

principiile ce reglementează atât proprietatea comună pe cote părți ca și regulile

privind solidaritatea creditorilor.

Câtă vreme, prin recunoașterea

drepturilor cuvenite în favoarea ing. P.V., s-a stabilit că nu au fost plătite

coautorilor invenției toate drepturile la care aceștia erau îndreptăți, ea în calitate

de coautor, invocând recunoașterea acestor drepturi care operează și în favoarea

celorlalți coautori, solicită pe calea prezentei acțiuni obligarea pârâtei la plata

sumelor cuvenite ei, împreună cu aplicarea coeficientului de inflație la zi.

Reclamanta a completat cadrul procesual

solicitând introducerea în cauză și a Statului Român - prin Ministerul

Economiei și Finanțelor. În motivarea acestei cereri reclamanta a arătat că

prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea SC T. SA Iași la plata sumei

de 500.000 lei RON reprezentând drepturi de autor la care este îndreptățită

prin aplicarea invenției brevetată în calitate de coautor, răspunderea Statului

Român fiind antrenată ca beneficiar direct al invenției, ca titular al

dreptului de proprietate până în 1989 și, ulterior, ca acționar unic al SC T. SA

Iași.

În conformitate cu prevederile art. 137

C. proc. civ., instanța a suspus dezbaterilor, cu prioritate, excepțiile

invocate prin întâmpinări de cele 2 pârâte.

Excepția inadmisibilității acțiunii a

fost respinsă avându-se în vedere, pe de o parte, liberul acces la justiție

consacrat de art. 21 din Constituția României, precum și prevederile art. 36 și

73 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care inventatorul beneficiază de drepturi

patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după

caz, cu titularul brevetului, iar în cazul drepturilor bănești ale autorului

unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unit utilă acesteia, acestea

se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat:

Prin acțiunea introdusă la 20 iulie

1994 reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA Iași, solicitând

obligarea acesteia la plata drepturilor ce i se cuvin în calitate de coautor a

invenției „Fir poliesteric texturat vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia",

concretizate în minim 30 % din beneficiile realizate prin aplicarea acestei invenții

și corectarea sumelor rezultate din postcalcul prin aplicația inflației la zi,

adică la data acordării recompenselor rezultate din calcul. Prin decizia civilă

nr. 396 din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția

civilă. S-a admis recursul declarat de SC T. SA Iași împotriva deciziei civile nr.

54 din 23 noiembrie 1998 a Curții de Apel Iași, au fost casate decizia

menționată și sentința civilă nr. 719 din 17 iunie 1998 a Tribunalului Iași,

iar pe fond a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanta M.M. împotriva pârâtei

SC T. SA Iași.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea Supremă

de Justiție a reținut că:

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr.

64/1991 privind brevetele de invenție, drepturile bănești cuvenite

inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau

nerecompensate până la intrarea în vigoare a acestei legi, se vor negocia între

inventator și unitatea care a aplicat invenția, iar în caz de înțelegere între

părți, drepturile se vor stabili de către instanțele judecătorești.

Din conținutul textului citat rezultă

că pentru invențiile brevetate anterior se acordă recompense bănești în

condițiile legii, dacă nu au fost recompensate, au fost doar parțial

recompensate potrivit reglementărilor anterioare.

Așa după rezultă din actele de la

dosar, respectiv listele de plată a recompensei, adresele OSIM nr. 7953 din 4

august 1995 și nr. 4433 din 14 iulie, invenția „Fir poliesteric texturat vopsit

în masă și procedeu de obținere a acestuia” reclamanta a fost recompensată

integral, conform Legii nr. 62/1974 și Decretului nr. 93/1976, înainte de data

intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție.

Prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991

nu pot constitui temei de drept în valorificarea pretențiilor reclamantei,

întrucât acestea se referă numai la drepturile nerecompensate sau parțial

recompensate.

Cum reclamantei i-au fost achitate

integral drepturile bănești potrivit legislației în vigoare la data acordării

brevetului, orice pretenții decurgând din prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991

sunt nefondate.

Astfel după cum rezultă din cererea de

chemare în judecată și din precizările formulate ulterior, prin acțiunea de

față reclamanta a investit din nou instanța cu aceeași acțiune, invocând faptul

că drepturile pe care le revendică în calitate de coautor al invenției „Fir

poliesteric texturat vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia"

sunt datorate ca urmare a modificărilor intervenite în domeniul brevetelor de

invenție prin apariția Legii nr. 64/1991, conform art. 1, 3, 4 alin. (2) din

Legea nr. 64/1991, precum și împrejurarea că unuia dintre cei 4 coautori ai

aceleiași invenții, ing. V.P., într-o altă cauză, i-au fost recunoscute drepturile

raportat la cota de contribuție pentru invenția respectivă.

Deși reclamanta a invocat în speță

dispozițiile art. 1034, 1036 C. civ., încadrarea în drept operând în raport de

obiectul de chemare în judecată care reglementează solidaritatea între

debitori, aceste prevederi nu pot constitui temeiul legal al acțiunii de față,

întrucât obiectul cererii cade sub incidența unei legi speciale, ce

reglementează brevetele de invenție și drepturile ce derivă din acestea. Or, în

ce privește aspectul îndreptățirii reclamantei la acordarea de drepturi bănești

în condițiile Legii nr. 64/1991 s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească,

această chestiune fiind tranșată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1696

din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Suprem de Justiție. Criticile aduse de

reclamantă cu privire la modul de derulare a judecării în calea de atac

finalizată cu pronunțarea deciziei sus-menționate nu pot analizate în cadrul

prezentei cauze, întrucât s-ar aduce atingere unuia din efecte hotărârilor

judecătorești - puterea de lucru judecat, fapt ce nu poate fi permis.

Aspectul invocat de reclamantă în

sensul că promovarea prezentei acțiuni are o cauză diferită de cea care a fost

soluționată irevocabil prin Decizia nr. 1696 din 7 mai 1999, respectiv faptul

că unui coautor al invenției i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

drepturile bănești pentru aceeași invenție, nu poate fi primit întrucât

jurisprudența, în dreptul nostru, nu poate constitui temei pentru promovarea

unei acțiuni.

Elementele prevăzute de art. 166 C.

proc. civ. conduc neîndoielnic la concluzia că excepția autorității de lucru

judecat este o excepție de ordine publică, reglementată de norme cu valoare

imperativă; autoritatea de lucru judecat se caracterizează prin

„obligativitate", atât părțile cât și instanța trebuind să se supună

efectelor lucrului judecat. Această soluție e compatibilă cu finalitatea

urmărită de legiuitor prin reglementarea acestei instituții - securitatea și

stabilitatea raporturilor juridice, îndeosebi, precum și efectul pozitiv și

negativ al autorității de lucru judecat. Făcându-se aplicarea consecventă a 166

C. proc. civ., trebuie admis că autoritatea de lucru judecat este deasupra

intereselor private ale părților.

Pentru considerentele expuse, instanța

a respins pentru autoritate de lucru judecat acțiunea formulată de reclamanta M.M.

în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Iași, prin lichidator C.I.M. SPRL.

În ce privește acțiunea formulată în

contradictoriu cu Statul Român, prin M.E.F., reclamanta a motivat-o în drept pe

prevederile art. 44 alin. (1) Constituție potrivit cărora „dreptul de proprietate,

precum și creanțele asupra statului sunt garantate; conținutul și limitele acestor

drepturi sunt stabilite lege". Reclamanta nu a produs nicio dovadă cu privire

la existența unei creanțe pe care ar avea-o asupra Statului Român, iar din

conținutul certificatului inventator nr. 77809 rezultă că beneficiarul

invenției este Combinatul de Fibre Sintetice lași - titularul brevetului de

invenții 77809 din 30 septembrie 1980, devenit ulterior SC T. SA Iași.

Atât în reglementarea Legii nr. 62/1974

sub imperiul căruia s-au recunoscut drepturile reclamantei decurgând din

calitatea de coautor al invenției menționate cât și în reglementarea Legii nr. 64/1991

în vigoare la momentul formulării acțiunii, obligația de acordare a drepturilor

patrimoniale revine titularului, iar reclamanta nu a probat legitimarea

procesuală pasivă a Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel Iași - Secția litigii

de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 89 din 8 mai 2009 a respins apelul declarat de reclamantă, păstrând sentința apelată.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

a reținut următoarele:

În mod corect instanța a reținut

excepția autorității de lucru judecat, fiind exclusă reiterarea unei cereri

identice având aceleași părți, obiect și cauză, soluționată irevocabil prin

decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr.

4807 din 16 mai 2006 Înalta Curte de Casație Justiție a admis revizuirea

formulată de revizuentul P.V. împotriva deciziei civile nr. 574 din 23

februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, pe care a schimbat-o în sensul

respingerii recursului pârâtei SC T. SA Iași împotriva deciziei civile nr. 153

din 6 mai 1999 a Curții de Apel Iași, nu este de natură a-și extinde efectele

juridice spre a infirma autoritatea de lucru judecat reținută în prezenta cauză

și nici nu poate fundamenta o altă cauză juridică a acțiunii, deoarece între

părți nu există niciun raport de solidaritate.

Astfel, faptul că apelanta este

coautoare a invenției supusă litigiului, sub aspectul recompensării ei

integrale, nu se identifică cu raportul juridic de solidaritate invocat drept

cauză nouă pretins a fi față de ing. P., recompensat pentru trei invenții

(nenominalizat așa cum rezultă din hotărârea de revizuire); dacă ar fi existat

solidaritate între creditori ar fi însemnat, potrivit textului invocat de

apelantă, ca plata făcută celuilalt coautor să fi liberat pe debitorul comun de

plată și față de aceasta, și, în consecință, nu ar mai putea solicita plata de

la intimată.

Pe de altă parte, regulile art. 1034-1038

C. civ. nici nu au incidență în cauză, așa cum corect a reținut instanța de

fond,deoarece fiecare coautor a reclamat partea sa contributivă, procentuală,

din recompensa invenției, cu atât mai mult cu cât solidaritatea activă se poate

naște doar din convenția părților sau din testament, adică dintr-un act juridic,

niciodată din lege așa cum pretinde apelanta.

Efectele juridice ale hotărârii P. nu

îi profită apelantei, din moment ce nu există solidaritate între părți și, în

consecință, cauza distinctă de cea soluționată cu autoritate de lucru judecat

nu s-a obiectivat juridic, spre a putea configura caracterul distinct al

litigiului prezent sub acest aspect.

În consecință, acțiunea prezentă are

aceeași cauză și, în consecință, conform art. 120 C. civ. și art. 166 C. proc.

civ., operează în cauză autoritatea de lucru judecat, corect reținută de

instanța de fond, cu observarea principiului liberului acces la justiție și

securității raporturilor juridice, principiu consacrat și de art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei de apel a formulat

cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

în care se află părțile din litigiu și coautorul invenției V.P. și făcându-se

confuzie în motivare, ambele instanțe au respins acțiunea pe excepția

autorității de lucru judecat, care în cazul de față echivalează cu refuzul de a

soluționa cauza.

S-au detaliat în cadrul criticii

argumente vizând noțiunile specifice Legii nr. 64/1991 (brevet de invenție,

inventator, drept de invenție, prioritate, brevetabilitate, cesiune), crearea

invenției, cota care-i revine – ¼ în calitate de coautor și litigiile

declanșate de autori, în special ing. P.

Confuziile ambelor instanțe care

privesc definițiile invențiilor și caracteristicile acestei noțiuni au condus

la o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii.

Invocând excepția autorității de lucru

judecat, ambele instanțe nu au cercetat înscrisurile de la dosar, care

demonstrează depășirea puterii judecătorești în cazul deciziei nr. 1696/1999 a

Curții Supreme de Justiție. S-a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății.

stabilit cuprinsul unei hotărâri judecătorești.

2.a. În respectarea alin. (5) al art. 261

C. proc. civ., instanța de apel era obligată să consemneze în motivare motivele

de fapt și de drept care au fundamentat soluția și au fost înlăturate cererile

părților.

2.b. Instanța de apel nu motivează

juridic în ce constă caracterul special al legii care înlătură aplicarea

dispozițiilor art. 1034 și art. 1036 din legea generală, Codul civil.

Situația unui raport de obligații care

leagă între ei mai mulți creditori și un singur debitor (solidaritate activă)

sau mai mulți debitori și un singur creditor (solidaritate pasivă) rezultă din art.

19 din Legea nr. 64/1991.

Invenția reprezintă o soluție tehnică

unitară, indivizibilă după brevetare, care aplicată industrial duce la

realizarea de beneficii.

Actul de creație reprezentat de

invenție aparține mai multor autori și constă într-o soluție tehnică unitară.

Efectele unei invenții sunt unice, iar

indiferent de cota fiecărui coautor, se determină prin expertiză întregul efect

economic al aplicării invenției și pe întreaga perioadă.

Termenul „solidaritate” înseamnă

comunitate de idei sau interese și unitate de acțiune – invenția se află în

această situație, deși este creată de mai mulți autori.

Cesionarea drepturilor ce decurg din

calitatea de autor al invenției se face pentru întreaga invenție, iar actul

cercetat și acceptat ca act nou și determinant în cererea de revizuire

formulată de autorul V.P. se referă la întreaga invenție.

2.c. Cu încălcarea art. 261 pct. 3 C.

proc. civ., s-a prezentat trunchiat obiectul cererii și nu s-au reținut

susținerile în prescurtare ale părților.

În acest fel, se înțelege că

drepturile cuvenite autorilor au fost acordate ilegal de instanțele de fond și

de apel, fapt ce a determinat admiterea recursului de Curtea Supremă-aceasta

din urmă trebuia să fundamenteze în fapt și în drept anularea drepturilor.

Iași au raportat date incorecte asupra acordării recompenselor, ceea ce a

motivat afirmația din scrisoarea 4433 din 14 iulie 1998 (pct. 7) că invențiile

au fost recompensate total. A contestat, în parte, această adresă, iar O.S.I.M.

și-a declinat competența.

ultim demers în vederea remedierii violării Convenției - art. 1 din Protocolul

Adițional și art. 6, 13 și 17 din Protocolul nr. 11 la Convenție, nu a fost analizată, încălcându-se art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

S-a încălcat principiul priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin.

(2) din Constituția României.

Considerându-se infailibilă și având

autoritate de lucru judecat o hotărâre care se autodesființează prin propria

motivare, s-au încălcat drepturile protejate și controlate de Convenție.

Criticile au fost încadrate în drept

de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă sub

acest aspect se vor face referiri în cele ce urmează:

Analizând decizia de apel în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în

considerarea celor ce succed:

instanță a soluționat cauza pe excepția autorității de lucru judecat, limitele

de judecată în apel se circumscriu soluției atacate, potrivit art. 299 alin. (1)

C. proc. civ.

Nu prezintă relevanță astfel decât

analizarea condițiilor în care poate interveni această excepție, în funcție de

apărările părților – instanța de apel procedând în acest fel și fără să facă

nicio confuzie în motivare, care nu este astfel contradictorie și nu cuprinde

motive străine pricinii, ceea ce face să nu fie fondate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Nu se arată care act juridic dedus

judecății ar fi fost interpretat greșit, în conformitate cu dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

În măsura în care este vizată

hotărârea de recurs pronunțată în litigiul anterior al reclamantei-recurente,

față de cronologia motivelor, aceasta nu este act juridic dedus judecății în

sensul normei procedurale menționate.

Prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct.

8 C. proc. civ. se urmărește, de fapt, reanalizarea deciziei de recurs

anterioare, lucru care nu este permis de art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ. care consacră caracterul irevocabil al acestei hotărâri.

C. proc. civ. referitor la motivarea hotărârii, pentru a fi atrasă incidența în

cauză a art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.a. În decizie sunt arătate motivele

de fapt și de drept care au fundamentat soluția și pentru care s-au înlăturat

apărările reclamantei-recurente – cu sublinierea celor arătate mai sus, în

sensul că limitele de judecată în apel sunt circumscrise modului de soluționare

a cauzei de către prima instanță.

2.b. Instanța de apel a motivat în ce

constă caracterul special al Legii nr. 64/1991, făcând trimitere la domeniul

său strict și limitat de reglementare, respectiv materia invențiilor și

obiectul cererii – drepturi decurgând din calitatea de coautor al invenției,

care intră astfel sub incidența acestei legi.

În mod corect s-a reținut în cauză că

nu pot fundamenta acțiunea ce face obiectul litigiului de față dispozițiile C.

civ., ceea ce face să nu fie fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Solidaritatea activă, astfel cum este

definită de art. 1034 C. civ., este incompatibilă cu obiectul acțiunii de față,

iar instanța este obligată să facă încadrarea juridică corectă.

Art. 1034 C. civ. prevede că

„obligația este solidară între mai mulți creditori, când titlul creanței dă anume

drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanței, și când plata făcută

unuia dintre creditori liberează pe debitor”.

Crearea unei invenții, unice prin

definiție urmare colaborării mai multor inventatori, nu conferă o solidaritate

activă în speță, în lipsa unei convenții a părților sau a existenței unui

testament – singurele sale izvoare.

De altfel, în speță, inventatorii au

și convenit cotele în care le revin beneficiile din aplicarea invenției, iar

reclamanta-recurentă deține un procent de 25%.

Neputându-se accepta acest temei al

acțiunii, în mod corect s-a făcut calificarea cererii în raport de dispozițiile

Legii nr. 64/1991 – a invențiilor și s-a procedat la analiza excepției

autorității de lucru judecat față de litigiul anterior.

În egală măsură, soluționarea cererii

de revizuire și rejudecarea cauzei declanșată de un alt coinventator, chiar

dacă se referă la aceeași invenție, nu își extinde efectele și asupra

hotărârilor pronunțate asupra cererilor formulate de ceilalți inventatori și nu

poate forma cauza unei noi cereri în instanță pentru aceleași pretenții –

aspect menționat în cadrul primului motiv de recurs.

Hotărârea judecătorească pronunțată în

litigiul declanșat de inventatorul V.P. își produce efectele între părți,

aceștia și succesorii lor în drepturi putându-se prevala de puterea de lucru

judecat a acesteia.

2.c. În redactarea hotărârii din căile

de atac se face o prezentare succintă a fazelor procesuale anterioare, urmând

să se detalieze propria hotărâre.

Hotărârea de apel respectă dispozițiile

art. 261 pct. 3 C. proc. civ., iar în analiza susținerilor părților s-a

procedat la o sistematizare, circumscrisă modului de soluționare în primă

instanță, cenzurat în calea de atac.

recurs se contestă realitatea acordării recompenselor, aspect ce a fundamentat

soluționarea irevocabilă a litigiului anterior în defavoarea reclamantei.

Această critică nu se circumscrie

cadrului procesual al litigiului de față.

încălcarea vreunui drept al reclamantei, recunoscut de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Reclamanta nu beneficiază de un bun

sau de o speranță legitimă – calificată drept bun în jurisprudența constantă a

Curții Europene, atât timp cât creanța sa i-a fost considerată stinsă prin

litigiul anterior.

Dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, nu poate fi reținut a

fi încălcat în cauză în condițiile în care ceea ce solicită, de fapt,

reclamanta în ultima critică este nerecunoașterea puterii de lucru judecat a

unei hotărâri irevocabile.

Or, tocmai în analiza acestui drept,

în jurisprudența constantă a Curții Europene s-a consacrat principiul

securității raporturilor juridice, ceea ce presupune ca un litigiu soluționat

irevocabil să nu poată fi repus în discuție decât în cadrul legal și în condiții

extreme de restrictive, care nu se regăsesc în litigiul de față.

Protocolul nr. 11 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu are nicio legătură cu drepturile invocate de

către pârâta recurentă; este vorba, de fapt, de art. 6, 13 și 17 din Convenție.

Art. 13 din Convenție reglementează

dreptul la un recurs efectiv, care nu se poate reține a fi încălcat atât timp

cât acesta nu este absolut, iar accesul la instanța națională i-a fost analizat

reclamantei-recurente prin prisma securității raporturilor juridice, garanție a

art. 6 din Convenție.

În egală măsură, nu se poate reține

nici atingerea art. 17 din Convenție atât timp cât limitarea impusă dreptului

reclamantei de a se adresa justiției este o garanție a dreptului la un proces

echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenție.

Constatând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 89 din 8 mai 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Iași - Secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

ianuarie 2010.