ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 306/2010

Asupra cauzei civile de față. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 6065/99/2007, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA Iași pentru a se dispune, prin hotărâre judecătorească, obligarea acestei la plata drepturilor ce decurg din aplicarea invenției „Fir poliesteric texturat, vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia", brevetat conform certificatului de inventator nr. 73809 din 30 septembrie 1980, în cuantum de 500.000 lei, reprezentând 1/2 din beneficiile realizate de pârâtă. În motivarea cererii reclamanta a învederat următoarele: Este coautor al invenției nr. 95717 din 20 noiembrie 1978, conform brevetului de invenție nr. 77809 din 30 septembrie 1980, având ca beneficiar SC T. SA Iași, fostă C.F.S.

Iași, societate care, având dreptul să aplice această invenție, a obținut beneficii pe perioada de 15 ani, prevăzută de art. 24 Legea nr. 62/1974; prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, în baza art. 66 alin. (2), inventatorului titular sau coautor îi este recunoscut dreptul la o recompensă, pârâta a refuzat să asigure recompensarea integrală a ei privind plata drepturilor bănești aferentă perioadei 1984 - 1992 precum și beneficiile realizate în perioada 1992-1993.

La finele anului 1988 aceste drepturi au fost cuantificate pe baza unei expertize tehnice de specialitate și s-a stabilit că valoarea acestor sume este de 136.501 RON (1.365.016.000 lei) în dosarul nr. 3858/1994 al Tribunalului lași; inițierea procedurii judiciare s-a făcut în temeiul art. 61 din Legea nr. 64/1991, motivat de faptul că pârâta a refuzat încheierea contractului privind stabilirea drepturilor bănești, obligația stabilită în sarcina acesteia prin art. 39 din Legea nr. 64/1991; incidența noii Legi nr. 64/1991 a fost posibilă având în vedere că perioada de valabilitate a invenției de 15 ani includea și perioada 1992 - 1993, deci ulterior apariției noii legi care a devenit astfel incidență în cauză; invenția certificată prin certificatul de inventator nr. 77809 din 30 septembrie 1980 atesta faptul că este rezultatul colaborării a 4 persoane, respectiv chim.

M.M., ing. V.P., ing. Ș.R. și ing. M.G., prin acest certificat li se recunoaște inventatorilor calitatea de autori ai invenție cu toate drepturile ce decurg din această calitate. Potrivit cu art. 4 din Legea nr. 64/1991, „în cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori fiecare dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar dreptul aparține în comun acestora". Chiar dacă într-o primă fază ei i-a fost infirmată îndreptățirea la plata unor sume suplimentare, mergându-se, nelegal de altfel, pe ideea că a fost recompensată (decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunțată de ICCJ în dosar nr. 456/1999), în prezent unul din coautori a primit drepturile cuvenite rezultate din exploatarea invenției în perioada de valabilitate; astfel, prin sentința nr. 4807 din 16 mai 2006 pronunțată de I.C.C.J.

a fost admisă cererea de revizuire formulată de un coautor al invenției, respectiv ing. P.V., împotriva deciziei nr. 574 din 23 februarie 2000 a I.C.C.J. pronunțată în dosar nr. 2283/1999, fiind menținută decizia civilă nr. 153 din 6 mai 1999 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosar nr. 2227/1999. Prin sentința nr. 153/2000 a fost recunoscut dreptul lui P.V.

de a primi cu titlul de drepturi aferente proprietății industriale suma de 187.721 RON (1.877.217.176 lei) în care sunt incluse și drepturile de proprietate industria aferente invenției la care alături de aceasta a avut și ea calitatea de coautor; în condițiile în care, potrivit art. 4 din Legea nr. 64/1991, invenția aparține mai multor persoane care au calitatea de coautori și dreptul aparține în comun acestora; câtă vreme s-a recunoscut unuia dintre coautori dreptul la despăgubiri pe întreaga perioadă de valabilitate a invenției, apare deplin justificată solicitarea ei de beneficia în egală măsură de plata acestor drepturi, având în vedere natura comună a acestora; câtă vreme, prin lege, este recunoscută calitatea de coautor persoanelor și dreptul comun al acestora cu privire la drepturile decurgând din invenție, recunoașterea drepturilor față de un coautor produce ca efect recunoașterii dreptului față de toți ceilalți coautori, cărora urmează a le fi recunoscute corespunzător îndreptățirea.

Nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat în condițiile în care recunoașterea drepturilor bănești în favoarea coautorului P.V. survine ulterior pronunțării hotărârilor de respingere a cererilor de despăgubire formulate de ea; recunoașterea drepturilor în favoarea P.V., coautor și coindivizar al unor drepturi comune, are valoarea unor noi cauze a procesului și înlătură ideea autorității de lucru judecat; hotărârea pronunțată în favoarea unuia dintre coautori și titular al unei cote părți asupra dreptului de proprietate comună recunoscută prin Legea nr. 64/1991 obligă a fi respectate principiile ce reglementează atât proprietatea comună pe cote părți ca și regulile privind solidaritatea creditorilor.

Câtă vreme, prin recunoașterea drepturilor cuvenite în favoarea ing. P.V., s-a stabilit că nu au fost plătite coautorilor invenției toate drepturile la care aceștia erau îndreptăți, ea în calitate de coautor, invocând recunoașterea acestor drepturi care operează și în favoarea celorlalți coautori, solicită pe calea prezentei acțiuni obligarea pârâtei la plata sumelor cuvenite ei, împreună cu aplicarea coeficientului de inflație la zi. Reclamanta a completat cadrul procesual solicitând introducerea în cauză și a Statului Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

În motivarea acestei cereri reclamanta a arătat că prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea SC T. SA Iași la plata sumei de 500.000 lei RON reprezentând drepturi de autor la care este îndreptățită prin aplicarea invenției brevetată în calitate de coautor, răspunderea Statului Român fiind antrenată ca beneficiar direct al invenției, ca titular al dreptului de proprietate până în 1989 și, ulterior, ca acționar unic al SC T. SA Iași. În conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța a suspus dezbaterilor, cu prioritate, excepțiile invocate prin întâmpinări de cele 2 pârâte.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă avându-se în vedere, pe de o parte, liberul acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României, precum și prevederile art. 36 și 73 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care inventatorul beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului, iar în cazul drepturilor bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unit utilă acesteia, acestea se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat: Prin acțiunea introdusă la 20 iulie 1994 reclamanta M.M.

a chemat în judecată pe pârâta SC T. SA Iași, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor ce i se cuvin în calitate de coautor a invenției „Fir poliesteric texturat vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia", concretizate în minim 30 % din beneficiile realizate prin aplicarea acestei invenții și corectarea sumelor rezultate din postcalcul prin aplicația inflației la zi, adică la data acordării recompenselor rezultate din calcul. Prin decizia civilă nr. 396 din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția civilă. S-a admis recursul declarat de SC T. SA Iași împotriva deciziei civile nr. 54 din 23 noiembrie 1998 a Curții de Apel Iași, au fost casate decizia menționată și sentința civilă nr. 719 din 17 iunie 1998 a Tribunalului Iași, iar pe fond a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanta M.M.

împotriva pârâtei SC T. SA Iași. Pentru a se pronunța astfel, Curtea Supremă de Justiție a reținut că: Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a acestei legi, se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția, iar în caz de înțelegere între părți, drepturile se vor stabili de către instanțele judecătorești. Din conținutul textului citat rezultă că pentru invențiile brevetate anterior se acordă recompense bănești în condițiile legii, dacă nu au fost recompensate, au fost doar parțial recompensate potrivit reglementărilor anterioare.

Așa după rezultă din actele de la dosar, respectiv listele de plată a recompensei, adresele OSIM nr. 7953 din 4 august 1995 și nr. 4433 din 14 iulie, invenția „Fir poliesteric texturat vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia” reclamanta a fost recompensată integral, conform Legii nr. 62/1974 și Decretului nr. 93/1976, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991 nu pot constitui temei de drept în valorificarea pretențiilor reclamantei, întrucât acestea se referă numai la drepturile nerecompensate sau parțial recompensate. Cum reclamantei i-au fost achitate integral drepturile bănești potrivit legislației în vigoare la data acordării brevetului, orice pretenții decurgând din prevederile art. 66 din Legea nr. 64/1991 sunt nefondate.

Astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din precizările formulate ulterior, prin acțiunea de față reclamanta a investit din nou instanța cu aceeași acțiune, invocând faptul că drepturile pe care le revendică în calitate de coautor al invenției „Fir poliesteric texturat vopsit în masă și procedeu de obținere a acestuia" sunt datorate ca urmare a modificărilor intervenite în domeniul brevetelor de invenție prin apariția Legii nr. 64/1991, conform art. 1, 3, 4 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, precum și împrejurarea că unuia dintre cei 4 coautori ai aceleiași invenții, ing. V.P., într-o altă cauză, i-au fost recunoscute drepturile raportat la cota de contribuție pentru invenția respectivă.

Deși reclamanta a invocat în speță dispozițiile art. 1034, 1036 C. civ., încadrarea în drept operând în raport de obiectul de chemare în judecată care reglementează solidaritatea între debitori, aceste prevederi nu pot constitui temeiul legal al acțiunii de față, întrucât obiectul cererii cade sub incidența unei legi speciale, ce reglementează brevetele de invenție și drepturile ce derivă din acestea. Or, în ce privește aspectul îndreptățirii reclamantei la acordarea de drepturi bănești în condițiile Legii nr. 64/1991 s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească, această chestiune fiind tranșată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Suprem de Justiție.

Criticile aduse de reclamantă cu privire la modul de derulare a judecării în calea de atac finalizată cu pronunțarea deciziei sus-menționate nu pot analizate în cadrul prezentei cauze, întrucât s-ar aduce atingere unuia din efecte hotărârilor judecătorești - puterea de lucru judecat, fapt ce nu poate fi permis. Aspectul invocat de reclamantă în sensul că promovarea prezentei acțiuni are o cauză diferită de cea care a fost soluționată irevocabil prin Decizia nr. 1696 din 7 mai 1999, respectiv faptul că unui coautor al invenției i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească drepturile bănești pentru aceeași invenție, nu poate fi primit întrucât jurisprudența, în dreptul nostru, nu poate constitui temei pentru promovarea unei acțiuni.

Elementele prevăzute de art. 166 C. proc. civ. conduc neîndoielnic la concluzia că excepția autorității de lucru judecat este o excepție de ordine publică, reglementată de norme cu valoare imperativă; autoritatea de lucru judecat se caracterizează prin „obligativitate", atât părțile cât și instanța trebuind să se supună efectelor lucrului judecat. Această soluție e compatibilă cu finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea acestei instituții - securitatea și stabilitatea raporturilor juridice, îndeosebi, precum și efectul pozitiv și negativ al autorității de lucru judecat. Făcându-se aplicarea consecventă a 166 C. proc. civ., trebuie admis că autoritatea de lucru judecat este deasupra intereselor private ale părților.

Pentru considerentele expuse, instanța a respins pentru autoritate de lucru judecat acțiunea formulată de reclamanta M.M. în contradictoriu cu pârâta SC T. SA Iași, prin lichidator C.I.M. SPRL. În ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.E.F., reclamanta a motivat-o în drept pe prevederile art. 44 alin. (1) Constituție potrivit cărora „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate; conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite lege". Reclamanta nu a produs nicio dovadă cu privire la existența unei creanțe pe care ar avea-o asupra Statului Român, iar din conținutul certificatului inventator nr. 77809 rezultă că beneficiarul invenției este Combinatul de Fibre Sintetice lași - titularul brevetului de invenții 77809 din 30 septembrie 1980, devenit ulterior SC T. SA Iași.

Atât în reglementarea Legii nr. 62/1974 sub imperiul căruia s-au recunoscut drepturile reclamantei decurgând din calitatea de coautor al invenției menționate cât și în reglementarea Legii nr. 64/1991 în vigoare la momentul formulării acțiunii, obligația de acordare a drepturilor patrimoniale revine titularului, iar reclamanta nu a probat legitimarea procesuală pasivă a Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 89 din 8 mai 2009 a respins apelul declarat de reclamantă, păstrând sentința apelată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: În mod corect instanța a reținut excepția autorității de lucru judecat, fiind exclusă reiterarea unei cereri identice având aceleași părți, obiect și cauză, soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1696 din 7 mai 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 4807 din 16 mai 2006 Înalta Curte de Casație Justiție a admis revizuirea formulată de revizuentul P.V. împotriva deciziei civile nr. 574 din 23 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, pe care a schimbat-o în sensul respingerii recursului pârâtei SC T. SA Iași împotriva deciziei civile nr. 153 din 6 mai 1999 a Curții de Apel Iași, nu este de natură a-și extinde efectele juridice spre a infirma autoritatea de lucru judecat reținută în prezenta cauză și nici nu poate fundamenta o altă cauză juridică a acțiunii, deoarece între părți nu există niciun raport de solidaritate. Astfel, faptul că apelanta este coautoare a invenției supusă litigiului, sub aspectul recompensării ei integrale, nu se identifică cu raportul juridic de solidaritate invocat drept cauză nouă pretins a fi față de ing.

P., recompensat pentru trei invenții (nenominalizat așa cum rezultă din hotărârea de revizuire); dacă ar fi existat solidaritate între creditori ar fi însemnat, potrivit textului invocat de apelantă, ca plata făcută celuilalt coautor să fi liberat pe debitorul comun de plată și față de aceasta, și, în consecință, nu ar mai putea solicita plata de la intimată. Pe de altă parte, regulile art. 1034-1038 C. civ. nici nu au incidență în cauză, așa cum corect a reținut instanța de fond,deoarece fiecare coautor a reclamat partea sa contributivă, procentuală, din recompensa invenției, cu atât mai mult cu cât solidaritatea activă se poate naște doar din convenția părților sau din testament, adică dintr-un act juridic, niciodată din lege așa cum pretinde apelanta.

Efectele juridice ale hotărârii P. nu îi profită apelantei, din moment ce nu există solidaritate între părți și, în consecință, cauza distinctă de cea soluționată cu autoritate de lucru judecat nu s-a obiectivat juridic, spre a putea configura caracterul distinct al litigiului prezent sub acest aspect. În consecință, acțiunea prezentă are aceeași cauză și, în consecință, conform art. 120 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., operează în cauză autoritatea de lucru judecat, corect reținută de instanța de fond, cu observarea principiului liberului acces la justiție și securității raporturilor juridice, principiu consacrat și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Fără să cerceteze întreaga situație în care se află părțile din litigiu și coautorul invenției V.P.

și făcându-se confuzie în motivare, ambele instanțe au respins acțiunea pe excepția autorității de lucru judecat, care în cazul de față echivalează cu refuzul de a soluționa cauza. S-au detaliat în cadrul criticii argumente vizând noțiunile specifice Legii nr. 64/1991 (brevet de invenție, inventator, drept de invenție, prioritate, brevetabilitate, cesiune), crearea invenției, cota care-i revine – ¼ în calitate de coautor și litigiile declanșate de autori, în special ing. P. Confuziile ambelor instanțe care privesc definițiile invențiilor și caracteristicile acestei noțiuni au condus la o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Invocând excepția autorității de lucru judecat, ambele instanțe nu au cercetat înscrisurile de la dosar, care demonstrează depășirea puterii judecătorești în cazul deciziei nr. 1696/1999 a Curții Supreme de Justiție.

S-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. 2. Prin art. 261 pct. 3 C. proc. civ. este stabilit cuprinsul unei hotărâri judecătorești. 2.a. În respectarea alin. (5) al art. 261 C. proc. civ., instanța de apel era obligată să consemneze în motivare motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția și au fost înlăturate cererile părților. 2.b. Instanța de apel nu motivează juridic în ce constă caracterul special al legii care înlătură aplicarea dispozițiilor art. 1034 și art. 1036 din legea generală, Codul civil. Situația unui raport de obligații care leagă între ei mai mulți creditori și un singur debitor (solidaritate activă) sau mai mulți debitori și un singur creditor (solidaritate pasivă) rezultă din art. 19 din Legea nr. 64/1991.

Invenția reprezintă o soluție tehnică unitară, indivizibilă după brevetare, care aplicată industrial duce la realizarea de beneficii. Actul de creație reprezentat de invenție aparține mai multor autori și constă într-o soluție tehnică unitară. Efectele unei invenții sunt unice, iar indiferent de cota fiecărui coautor, se determină prin expertiză întregul efect economic al aplicării invenției și pe întreaga perioadă. Termenul „solidaritate” înseamnă comunitate de idei sau interese și unitate de acțiune – invenția se află în această situație, deși este creată de mai mulți autori. Cesionarea drepturilor ce decurg din calitatea de autor al invenției se face pentru întreaga invenție, iar actul cercetat și acceptat ca act nou și determinant în cererea de revizuire formulată de autorul V.P.

se referă la întreaga invenție. 2.c. Cu încălcarea art. 261 pct. 3 C. proc. civ., s-a prezentat trunchiat obiectul cererii și nu s-au reținut susținerile în prescurtare ale părților. În acest fel, se înțelege că drepturile cuvenite autorilor au fost acordate ilegal de instanțele de fond și de apel, fapt ce a determinat admiterea recursului de Curtea Supremă-aceasta din urmă trebuia să fundamenteze în fapt și în drept anularea drepturilor. 3. Factorii responsabili din SC T. SA Iași au raportat date incorecte asupra acordării recompenselor, ceea ce a motivat afirmația din scrisoarea 4433 din 14 iulie 1998 (pct. 7) că invențiile au fost recompensate total. A contestat, în parte, această adresă, iar O.S.I.M.

și-a declinat competența. 4. Prezenta speță, reprezentând un ultim demers în vederea remedierii violării Convenției - art. 1 din Protocolul Adițional și art. 6, 13 și 17 din Protocolul nr. 11 la Convenție, nu a fost analizată, încălcându-se art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. S-a încălcat principiul priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. Considerându-se infailibilă și având autoritate de lucru judecat o hotărâre care se autodesființează prin propria motivare, s-au încălcat drepturile protejate și controlate de Convenție. Criticile au fost încadrate în drept de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., însă sub acest aspect se vor face referiri în cele ce urmează: Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. În condițiile în care prima instanță a soluționat cauza pe excepția autorității de lucru judecat, limitele de judecată în apel se circumscriu soluției atacate, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. Nu prezintă relevanță astfel decât analizarea condițiilor în care poate interveni această excepție, în funcție de apărările părților – instanța de apel procedând în acest fel și fără să facă nicio confuzie în motivare, care nu este astfel contradictorie și nu cuprinde motive străine pricinii, ceea ce face să nu fie fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ. Nu se arată care act juridic dedus judecății ar fi fost interpretat greșit, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În măsura în care este vizată hotărârea de recurs pronunțată în litigiul anterior al reclamantei-recurente, față de cronologia motivelor, aceasta nu este act juridic dedus judecății în sensul normei procedurale menționate. Prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se urmărește, de fapt, reanalizarea deciziei de recurs anterioare, lucru care nu este permis de art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care consacră caracterul irevocabil al acestei hotărâri. 2. Nu s-au încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ. referitor la motivarea hotărârii, pentru a fi atrasă incidența în cauză a art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. 2.a. În decizie sunt arătate motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția și pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei-recurente – cu sublinierea celor arătate mai sus, în sensul că limitele de judecată în apel sunt circumscrise modului de soluționare a cauzei de către prima instanță. 2.b. Instanța de apel a motivat în ce constă caracterul special al Legii nr. 64/1991, făcând trimitere la domeniul său strict și limitat de reglementare, respectiv materia invențiilor și obiectul cererii – drepturi decurgând din calitatea de coautor al invenției, care intră astfel sub incidența acestei legi. În mod corect s-a reținut în cauză că nu pot fundamenta acțiunea ce face obiectul litigiului de față dispozițiile C. civ., ceea ce face să nu fie fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Solidaritatea activă, astfel cum este definită de art. 1034 C. civ., este incompatibilă cu obiectul acțiunii de față, iar instanța este obligată să facă încadrarea juridică corectă. Art. 1034 C. civ. prevede că „obligația este solidară între mai mulți creditori, când titlul creanței dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanței, și când plata făcută unuia dintre creditori liberează pe debitor”. Crearea unei invenții, unice prin definiție urmare colaborării mai multor inventatori, nu conferă o solidaritate activă în speță, în lipsa unei convenții a părților sau a existenței unui testament – singurele sale izvoare. De altfel, în speță, inventatorii au și convenit cotele în care le revin beneficiile din aplicarea invenției, iar reclamanta-recurentă deține un procent de 25%.

Neputându-se accepta acest temei al acțiunii, în mod corect s-a făcut calificarea cererii în raport de dispozițiile Legii nr. 64/1991 – a invențiilor și s-a procedat la analiza excepției autorității de lucru judecat față de litigiul anterior. În egală măsură, soluționarea cererii de revizuire și rejudecarea cauzei declanșată de un alt coinventator, chiar dacă se referă la aceeași invenție, nu își extinde efectele și asupra hotărârilor pronunțate asupra cererilor formulate de ceilalți inventatori și nu poate forma cauza unei noi cereri în instanță pentru aceleași pretenții – aspect menționat în cadrul primului motiv de recurs. Hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul declanșat de inventatorul V.P.

își produce efectele între părți, aceștia și succesorii lor în drepturi putându-se prevala de puterea de lucru judecat a acesteia. 2.c. În redactarea hotărârii din căile de atac se face o prezentare succintă a fazelor procesuale anterioare, urmând să se detalieze propria hotărâre. Hotărârea de apel respectă dispozițiile art. 261 pct. 3 C. proc. civ., iar în analiza susținerilor părților s-a procedat la o sistematizare, circumscrisă modului de soluționare în primă instanță, cenzurat în calea de atac. 3. Prin cea de-a treia critică de recurs se contestă realitatea acordării recompenselor, aspect ce a fundamentat soluționarea irevocabilă a litigiului anterior în defavoarea reclamantei. Această critică nu se circumscrie cadrului procesual al litigiului de față.

4. În cauză nu se poate reține încălcarea vreunui drept al reclamantei, recunoscut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanta nu beneficiază de un bun sau de o speranță legitimă – calificată drept bun în jurisprudența constantă a Curții Europene, atât timp cât creanța sa i-a fost considerată stinsă prin litigiul anterior. Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, nu poate fi reținut a fi încălcat în cauză în condițiile în care ceea ce solicită, de fapt, reclamanta în ultima critică este nerecunoașterea puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile. Or, tocmai în analiza acestui drept, în jurisprudența constantă a Curții Europene s-a consacrat principiul securității raporturilor juridice, ceea ce presupune ca un litigiu soluționat irevocabil să nu poată fi repus în discuție decât în cadrul legal și în condiții extreme de restrictive, care nu se regăsesc în litigiul de față.

Protocolul nr. 11 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu are nicio legătură cu drepturile invocate de către pârâta recurentă; este vorba, de fapt, de art. 6, 13 și 17 din Convenție. Art. 13 din Convenție reglementează dreptul la un recurs efectiv, care nu se poate reține a fi încălcat atât timp cât acesta nu este absolut, iar accesul la instanța națională i-a fost analizat reclamantei-recurente prin prisma securității raporturilor juridice, garanție a art. 6 din Convenție. În egală măsură, nu se poate reține nici atingerea art. 17 din Convenție atât timp cât limitarea impusă dreptului reclamantei de a se adresa justiției este o garanție a dreptului la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenție.

Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 89 din 8 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.