ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7062/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7062/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 5 august 2006, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt,

reclamantul B.I. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA

Slatina, să se constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită

"Interfață electrică între microcalculatorul de proces și cuva de

electroliză modernizată", nouă la nivelul pârâtei și utilă acesteia,

precum și să fie obligată pârâta, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr.

64/1991 privind brevetele de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447

RON, reprezentând 50% din beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani, ca urmare a

folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent, dar

și la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text, cu reclamantul, a

unui contract cu privire la drepturile bănești ale acestuia, în cuantum de 50%

din beneficiul net ce urmează a fi obținut după data de 15 august 2006, ca

urmare a utilizării realizării tehnice.

Prin Încheierea nr.

4303 din 26 iunie 2008, cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalului Olt, după

admiterea cererii de strămutare formulate de către SC A. SA Slatina și trimisă

Tribunalului Argeș, cu păstrarea actelor îndeplinite de instanța anterioară,

până la momentul strămutării.

În ședința publică

din data de 8 decembrie 2009, pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991, privind brevetele de invenție,

iar tribunalul a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a trimis

cauza acestei instanțe pentru soluționarea excepției invocate.

Prin Decizia nr. 139

din 8 februarie 2011, Curtea Constituțională a respins, ca nefondată, excepția

de neconstituționalitate invocată, constatând că dispozițiile criticate sunt de

natură a ocroti și prezerva, în egală măsură, drepturile părților contractului

la care face trimitere art. 73 din Legea nr. 64/1991, în cazul refuzului

încheierii unui astfel de contract, dar al folosirii realizării tehnice, textul

stabilind condițiile în care dreptul de autor al titularului realizării tehnice

poate fi valorificat.

Celelalte critici de

neconstituționalitate s-au constatat a fi, în realitate, chestiuni legate de

interpretarea și aplicarea legii, analiza lor căzând, exclusiv, în competența

instanței de judecată.

La data de 28 iunie

2011, reclamantul a adus o precizare a acțiunii sale și a completat-o

solicitând, în temeiul art. 108

3

și art. 723 C. proc. civ.,

obligarea pârâtei la despăgubiri suplimentare pentru tergiversarea soluționării

cauzei, pe calea abuzului de drept, ca urmare a declanșării, în opinia sa în

mod nejustificat, a procedurii controlului constituțional, sub forma dobânzilor

legale ce urmează să fie aplicate la suma ce se va stabili cu titlu de

despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 250 din 8 iulie 2011, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea, așa cum a

fost precizată, respingând excepțiile de inadmisibilitate și prescripție a

dreptului la acțiune.

Pe cale de

consecință, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului, cu titlu de

drepturi bănești, 2% din profitul net post-calculat pe care l-a obținut în

perioada 15 august 2003 - 15 august 2006 și, în continuare, până la data

rămânerii definitive a sentinței, în valoare actualizată la data plății

efective, dar și să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, începând cu

aceeași dată, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru

realizarea tehnică "interfață electrică între microcalculatorul de proces

și cuva de electroliză modernizată", prin care să-i fie recunoscută

acestuia calitatea de autor și prin care să se stabilească obligația pârâtei de

a plăti drepturile bănești cuvenite în aceeași calitate, în cuantum de 2% din

profitul net post-calculat.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantului 8.070 RON, cheltuieli de judecată, precum și

expertului B.C., 2.000 RON, diferență de onorariu, respingându-se celelalte

capete de cerere.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Expertiza tehnică a

constatat că soluția configurării componentei electronice a cuvei de

electroliză modernizate are caracter de noutate locală, constituind unul dintre

elementele vitale ale cuvelor de electroliză ce produc aluminiu, fiind

realizată și concepută individual de către reclamant în anul 1996, pusă în

funcțiune începând cu anul 1997. Aceasta echipează toate cele 788 de cuve

existente, inclusiv un grup de 32 cuve pe care pârâta a montat o altă soluție,

aparținând unui terț.

Scopul aplicării

acesteia l-a constituit posibilitatea utilizării, în procesul de producție a

aluminiului în stare topită, printr-o nouă tehnologie achiziționată, în

condiții de eficientizare prin protecția personalului muncitor, a mediului

ambiant, creșterea calității producției, funcționarea corectă, cu o fiabilitate

corespunzătoare, a tuturor componentelor vitale ale cuvei de electroliză

modernizată.

Expertiza contabilă a

determinat o creștere a producției de aluminiu electrolitic, în cadrul căreia,

contribuția medie a interfețelor electrice la realizarea profitului net

post-calculat s-a stabilit a fi fost de 2%.

În fundamentarea

excepției de inadmisibilitate, instanța a constatat că pârâta invocă, în

realitate, excepția prescripției dreptului de a obține condamnarea pârâtului.

Astfel, a fost

contestată calitatea reclamantului de autor al unei realizări tehnice, în

sensul art. 73 din Legea nr. 61/1991, dar și calea aleasă de acesta pentru a

obține recunoașterea calității sale, ca și pentru încheierea contractului

prevăzut de lege.

Or, din motivarea

deciziei Curții Constituționale reiese că dispozițiile pe care reclamantul și-a

fondat pretențiile sunt de natură a ocroti și prezerva, în egală măsură,

drepturile părților contractante care, semnând actul juridic, trebuie să

accepte toate clauzele acestuia ca și consecințele ce decurg din executarea lui

cu bună-credință, sancțiunea utilizării realizării tehnice, fără a conveni cu

autorul asupra drepturilor bănești cuvenite, fiind tocmai posibilitatea dată

acestuia de a valorifica în instanță drepturile sale de autor.

Instanța de fond a

mai reținut că răspunderea decurgând din analiza art. 73 din Legea nr. 61/1994

este una de drept comun, având ca temei delictul civil constând în ignorarea

drepturilor de care trebuie să se bucure autorul realizării tehnice, iar cea

mai bună reparație a prejudiciului ar constitui-o încheierea contractului.

Or, chiar dacă Legea

nr. 64/1991 nu prevede o asemenea posibilitate, nici nu interzice, în mod

expres, instanței, să suplinească voința părților, echitatea fiind cea care

permite judecătorului să acționeze pentru restabilirea echilibrului contractual

perturbat de către debitorul refractar, temeiul cuprins în art. 1073 C. civ.

dând posibilitatea creditorului de a dobândi întocmai îndeplinirea obligației

și, în ultimă consecință, executarea în natură a acesteia.

Cât privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, ea a fost constatată ca nefondată.

Pentru a ajunge la

această concluzie, s-a reținut că dreptul de autor este unul personal

nepatrimonial or, dispozițiile art. I ale Decretului nr. 167/1958 reglementează

domeniului prescripției extinctive exclusiv, acțiunile având un obiect

patrimonial.

În plus, în ceea ce

privește foloasele utilizării, s-a apreciat că termenul nu începe să curgă, pe

timpul cât unitatea folosește realizarea tehnică în discuție, ceea ce

reprezintă o recunoaștere, implicită, a drepturilor de autor reclamate,

situație încadrabilă în cazurile de întrerupere a prescripției prevăzute de

art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect,

pretențiile patrimoniale ale reclamantului au fost formulate exclusiv pentru o

perioadă de 3 ani anterioară promovării acțiunii.

Referitor la fondul

cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit expertizelor dispuse în cauză, este

vorba despre o realizare tehnică nouă la nivelul unității pârâte și utilă

acesteia, fiind întrunită cerința prevăzută de art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Prejudiciul pentru care

se constată a fi fondată cererea de despăgubire a fost stabilit avându-se în

vedere criterii economice și beneficiile realizate prin folosirea, pe nedrept,

de către pârâtă, a obiectului dreptului de autor, calculate de expert ca în

raport de 2% din profitul post calculat.

În aplicarea art. 63

din Legea nr. 64/1991, art. 1073, art. 1077, art. 970 alin. (2) C. civ., cu

luarea în considerare a caracterului subsidiar a acțiunii în constatare, a fost

admisă și cererea privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a

unui contract privind acordarea drepturilor bănești pentru utilizarea

realizării tehnice a acestuia, contract în care să-i fie recunoscută calitatea

de autor, drepturile fiind calculate de instanță la același cuantum de 2% din

profitul post-calculat.

În ceea ce privește

respingerea cererii de acordare de despăgubiri prin tergiversarea pricinii,

instanța a constatat că formularea unei cereri de sesizare a Curții

Constituționale nu reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 723 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

prejudiciul cauzat prin eventuala devalorizare a sumelor datorate reclamantului

între momentul scadenței și cel al plății efective reprezintă o integrală

reparare a prejudiciului produs reclamantului fără ca acesta să primească o

îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel atât reclamantul B.I., cât și pârâta SC A. SA

Slatina.

Prin Decizia nr. 102

A din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâta SC A. SA Slatina împotriva Sentinței civile nr. 250

din 8 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, pe care a schimbat-o în

sensul că a respins, în tot, acțiunea, ca prescrisă.

Instanța de apel a

examinat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă și

a constatat că este fondată, constatare în raport de care a reținut că nu se

mai impune analizarea celorlalte critici invocate prin cererile de apel.

Instanța de apel a

reținut că textul ce guvernează materia realizării creative nouă la nivel

local, de utilitate pentru o activitate particulară, îl reprezintă, așa cum

părțile arată, la data la care se confirmă, fără niciun fel de contradicție

între acestea, intervenirea faptei pretinse a avea caracter creativ tehnic de

utilitate nou, art. 67 din Legea nr. 64/1991.

Potrivit acestuia,

drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la

nivelul unei unități și utilă ei, se stabilesc prin contract încheiat între

autor și unitate. Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația

să ateste calitatea de autor. Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage

obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun.

Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de

unitate, devenit la momentul judecății art. 73 din lege, în urma unor

modificări și publicări succesive ale acesteia.

Momentul nașterii

dreptului în patrimoniul reclamantului îl constituie cel al aplicării, în

producție, a soluției asupra căreia pretinde drepturile de autor litigioase.

Conținutul dreptului

îl reprezintă acela de a-i fi recunoscută calitatea de autor, potrivit alin.

(2), dar și de a primi o anumită remunerație stabilită convențional cu

utilizatorul realizării pe care o revendică, precum și de a fi despăgubit, în

cazul încălcării de către acest utilizator a primelor sale două drepturi.

Recunoașterea

dreptului de autor se face în mod contractual, potrivit legii, refuzul

încheierii unui asemenea contract fiind sancționat prin acordarea de

despăgubiri în instanță.

Efectele

recunoașterii sunt patrimoniale, în sensul că, la fel ca și în situația

invenției, autorul unei asemenea realizări tehnice, nouă la nivel local, are

dreptul asupra unor beneficii patrimoniale, decurgând din aplicarea de către o

persoană interesată, a realizării.

Prima instanță de

fond a reținut, în fapt, că primul capăt al acțiunii reclamantului în

constatarea calității sale de autor este unul subsidiar acțiunii în realizare,

potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

O asemenea acțiune în

realizare o constituie cea prevăzută de lege referitor la dreptul la

despăgubire, pentru nerespectarea dreptului de a i se încheia un contract prin

care să fie recunoscută calitatea de autor și respectiv remunerarea pentru

utilizarea creației tehnice intelectuale.

Reclamantul, în

critica adusă soluției sub acest aspect, a pretins că instanța a calificat

greșit capătul său de cerere în sensul că ar fi solicitat constatarea unui

fapt, iar nu a unui drept, or această greșeală nu se constată a fi fost săvârșită.

Astfel, cel care are obligația de a recunoaște calitatea de autor este

utilizatorul realizării asupra căreia dreptul se invocă.

Nerespectarea

obligației este sancționată de legiuitor cu un drept la despăgubire, cu

reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune, în mod indiscutabil,

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă.

Prima instanță de

fond a considerat că termenul de prescripție nu ar fi început să curgă, câtă

vreme pârâta continuă să folosească procedeul asupra căruia poartă litigiul,

ceea ce ar reprezenta o recunoaștere continuă a calității de autor a

reclamantului.

Or, considerația sa

se datorează greșitei interpretări a stării de fapt.

Dimpotrivă, o

asemenea recunoaștere nu rezultă din atitudinea pârâtei care, pe tot parcursul

judecății și, în mod evident, anterior acesteia, a contestat calitatea de autor

al unei realizări tehnice la nivel local a reclamantului, în caz contrar

nefiind nevoie de adresarea către o instanță de judecată.

Contestată fiind îndreptățirea

reclamantului pe care o pretinde, în mod evident, termenul de prescripție a

început încă de la momentul aplicării în producție a realizării tehnice de

către pârâtă deci, cel mai târziu, de la sfârșitului anului 1997, după care,

termenul în care protecția juridică putea fi acordată, s-ar fi încheiat la

sfârșitul anului 2000.

Calitatea de autor

este o stare de fapt, căreia legea îi conferă valența de a produce anumite

efecte.

Astfel, unul este cel

al dreptului de a fi recunoscut ca autor, la nivelul de interes al realizării,

altul, cel de a obține foloase din utilizarea sau cedarea dreptului de

utilizare a acesteia.

Cum se poate observa,

starea de autor este una de fapt, sursă a două drepturi.

Nu se poate spune că,

în cauză, întrucât prin contractul părților ar urma să fie făcută recunoașterea

calității de autor, acesta ar avea o componentă nepatrimonială, spre a nu fi

supus dispozițiilor ce reglementează prescripția extinctivă, câtă vreme o

astfel de recunoaștere este în mod indisolubil legată de existența unui

interes. Or, în cauză interesul este legat de obținerea remunerației pentru

utilizarea creației, în acest scop fiind reglementarea dată soluției de interes

local prin reglementarea sus-enunțată, odată ce legiuitorul nu a intenționat să

ofere și unei asemenea eventuale soluții noi regimul reglementat de aceeași

lege pentru invenție.

Prin statuarea

altfel, s-ar ajunge la o situație de interpretare a lipsei oricărei prescripții

pe parcursul unei utilizări a unei eventuale soluții tehnice locale noi, deși

inclusiv în materia invențiilor este reglementată căderea în domeniul public a

acesteia, ceea ce se impune, cu atât mai mult în situația de față, căreia

legiuitorul a înțeles să-i acorde o mai mică importanță, reglementându-i

regimul de drept comun al oricăror raporturi contractuale și respectiv

delictuale.

Mai mult, în ceea ce

privește obligația de a contracta, nu se poate pretinde că ea ar continua să

subziste pe întreaga durată a utilizării soluției asupra căreia poartă

litigiul.

O astfel de obligație

așa cum este ea reglementată de legiuitor, este una de a face, potrivit

dispozițiilor art. 1073 - 1076 C. civ., executarea sa constând în exprimarea

acordului de recunoaștere, prin contract, a calității de autor și, desigur,

stabilirea remunerației pentru utilizare, ceea ce înseamnă executarea dintr-o

dată, uno ictu.

Și în materia acestor

obligații de a face, susceptibile de a fi sancționate prin dezdăunare, cum

chiar legea specială prevede, sunt operante dispozițiile referitoare la

prescripția extinctivă, câtă vreme efectul unei astfel de obligații de a face

este unul patrimonial, putând genera o creștere a patrimoniului celui ce invocă

dreptul.

În atare condiții,

chiar și prin prisma unei obligații de a face, acțiunea reclamantului era

supusă prescripției extinctive, care era împlinită la data promovării acțiunii.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel reclamantul a declarat recurs și, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că decizia

atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și nici cele pentru care a înlăturat cererea sa de a respinge

excepția prescripției, că instanța de apel a făcut "aplicarea greșită a

legilor care stabilesc regulile generale și speciale pentru începutul

prescripției dreptului la acțiune", respectiv art. 1, art. 3 și art. 7 din

Decretul nr. 167/1958 și că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, respectiv Sentința nr. 250 din 8 iulie 2011 a Tribunalului

Argeș.

A mai susținut că

decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 6 pct. 1 și art.

14 din Convenția europeană pentru drepturile omului.

A solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare,

aceleași curți de apel.

Înalta Curte, la

termenul din 16 noiembrie 2012, a invocat din oficiu excepția nulității

recursului în raport de art. 306 C. proc. civ., pe care o va admite, pentru

considerentele care succed.

Potrivit prevederilor

art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, iar conform art. 303 alin. (1) din același cod, recursul se va

motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Totodată, în

conformitate cu art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea

motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a

făcut mai înainte.

În speță, din dovada

de primire și procesul-verbal de predare a hotărârii, care cuprinde toate

mențiunile prevăzute de art. 100 C. proc. civ., rezultă că

recurentului-reclamant B.I. i s-a comunicat, prin afișare, Decizia nr. 102/A

din 21 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, la

data de 23 decembrie 2011, dată completată pe procesul-verbal de persoana

însărcinată cu comunicarea actului procedural.

Data poștei - 27

decembrie 2011 - invocată de recurentul-reclamant, cu ocazia dezbaterilor

orale, ca fiind data când i-a fost comunicată decizia, reprezintă, de fapt,

data restituirii procesului-verbal - după comunicarea hotărârii către reclamant

-, în vederea atașării la dosarul de apel, ca dovadă a comunicării.

Această comunicare

s-a făcut la data de 23 decembrie 2011, astfel cum a consemnat în cuprinsul

aceluiași proces-verbal persoana însărcinată cu comunicarea actului procedural,

respectiv agent B.I.A.

În raport de această

dată, aplicând modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1)

C. proc. civ. pentru termenele procedurale pe zile, se constată că termenul de

recurs s-a împlinit pentru reclamant la data de 9 ianuarie 2012.

Recurentul-reclamant

B.I., deși a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu

l-a motivat în termenul de 15 zile prevăzut de textul legal menționat, termen

care a început să curgă de la data de 23 decembrie 2011 și care s-a împlinit la

9 ianuarie 2012.

Recurentul-reclamant

a formulat motivele de recurs după expirarea termenului prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., respectiv la data de 10 ianuarie 2012 (data poștei), astfel cum

reiese din ștampila aplicată pe plicul cu care au fost expediate motivele de

recurs.

Așa fiind, având în

vedere dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de

procedură în termenul legal atrage decăderea, precum și prevederile art. 306

alin. (1) din același cod, în conformitate cu care recursul este nul dacă nu a

fost motivat în termenul legal și văzând că în cauză nu sunt motive de ordine

publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs pentru a le pune în

discuție părților, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să constate că recursul declarat de recurentul-reclamant este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din 21 noiembrie 2011

a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ