ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 102/A din 21 noiembrie

2011, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâta

SC A. SA Slatina împotriva sentinței civile nr. 250 din 8 iulie 2011 pronunțată

de Tribunalul Argeș în contradictoriu cu intimatul-reclamant B.I.

A schimbat sentința

în sensul că a respins, în tot, acțiunea ca prescrisă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 15 august 2006, reclamantul B.I. a solicitat instanței ca,

în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Slatina.

- să constate

calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită „Interfață electrică între

microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”, nouă la

nivelul pârâtei și utilă acesteia,

- să oblige pe pârâtă

la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele

de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50% din

beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani, ca urmare a folosirii fără drept a

acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent.

-

să oblige pe pârâtă

la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text legal, a unui contract cu

privire la drepturile bănești care i se cuvin, în cuantum de 50% din beneficiul

net ce urmează a fi obținut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării

realizării tehnice.

Reclamantul a formulat

o precizare a acțiunii, prin care a solicitat, în temeiul art. 108

3

și art. 723 C. proc. civ., obligarea pârâtei la despăgubiri suplimentare pentru

tergiversarea soluționării cauzei, pe calea abuzului de drept, ca urmare a

declanșării procedurii controlului constituțional

în mod nejustificat, sub forma dobânzilor

legale ce urmează să fie aplicate la suma ce se va stabili cu titlu de

despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

250 din 8 iulie 2011, Tribunalul Argeș (la care s-a strămutat judecata cauzei)

a admis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată, respingând excepțiile de

inadmisibilitate și prescripție a dreptului la acțiune.

A obligat pe pârâtă:

să plătească

reclamantului, cu titlu de drepturi bănești, 2% din profitul net post calculat

pe care l-a obținut în perioada 15 august 2003-15 august 2006 și, în

continuare, până la data rămânerii definitive a sentinței, în valoare

actualizată la data plății efective;să încheie cu reclamantul, în calitate de

autor, începând cu aceeași dată, contractul privind acordarea drepturilor

bănești pentru realizarea tehnică „interfață electrică între microcalculatorul

de proces și cuva de electroliză modernizată”, prin care să-i fie recunoscută

acestuia calitatea de autor și prin care să se stabilească obligația pârâtei de

a plăti drepturile bănești cuvenite în aceeași calitate, în cuantum de 2% din

profitul net post calculat și să plătească reclamantului 8.070 lei cheltuieli

de judecată, precum și expertului B.C., 2.000 lei, diferență de onorariu. S-au

respins celelalte capete de cerere.

Prima instanță a reținut

că în fundamentarea excepției de inadmisibilitate pârâta invocă, în realitate,

excepția prescripției dreptului la acțiune. Astfel, au fost contestate

calitatea reclamantului de autor al unei realizări tehnice, în sensul art. 73

din Legea nr. 61/1991, dar și calea aleasă de acesta pentru a obține

recunoașterea calității sale, ca și pentru încheierea contractului prevăzut de

lege.

Or, din motivarea

deciziei Curții Constituționale reiese că dispozițiile pe care reclamantul și-a

fondat pretențiile sunt de natură a ocroti și prezerva, în egală măsură,

drepturile părților contractante care, semnând actul juridic, trebuie să

accepte toate clauzele acestuia ca și consecințele ce decurg din executarea lui

cu bună-credință, sancțiunea utilizării realizării tehnice, fără a conveni cu

autorul asupra drepturilor bănești cuvenite, fiind tocmai posibilitatea dată

acestuia de a valorifica în instanță drepturile sale de autor.

Răspunderea decurgând

din art. 73 din Legea nr. 61/1994 este una de drept comun, având ca temei

delictul civil constând în ignorarea drepturilor de care trebuie să se bucure

autorul realizării tehnice, iar cea mai bună reparație a prejudiciului ar

constitui-o încheierea contractului.

Or, chiar dacă Legea nr.

64/1991 nu prevede o asemenea posibilitate, nici nu interzice în mod expres

instanței să suplinească voința părților, echitatea fiind cea care permite

judecătorului să acționeze pentru restabilirea echilibrului contractual perturbat

de către debitorul refractar, temeiul cuprins în art. 1073 C. civ., dând

posibilitatea creditorului de a dobândi întocmai îndeplinirea obligației și, în

ultimă consecință, executarea în natură a acesteia.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune este nefondată.

Dreptul de autor este

unul personal nepatrimonial, iar dispozițiile art. 1 ale Decretului nr. 167/1958

reglementează în domeniul prescripției extinctive exclusiv acțiunile având un

obiect patrimonial.În plus, în ceea ce privește foloasele utilizării, termenul

nu începe să curgă pe timpul cât unitatea folosește realizarea tehnică în

discuție, ceea ce reprezintă o recunoaștere, implicită, a drepturilor de autor

reclamate, situație încadrabilă în cazurile de întrerupere a prescripției prevăzută

de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - pretențiile patrimoniale ale

reclamantului fiind formulate exclusiv pentru o perioadă de 3 ani anterioară

promovării acțiunii.

Expertiza tehnică a

constatat că soluția configurării componentei electronice a cuvei de

electroliză modernizate are caracter de noutate locală, constituind unul dintre

elementele vitale ale cuvelor de electroliză ce produc aluminiu, fiind

realizată și concepută individual de către reclamant în anul 1996, pusă în

funcțiune începând cu anul 1997. Aceasta echipează toate cele 788 de cuve

existente, inclusiv un grup de 32 cuve pe care pârâta a montat o altă soluție,

aparținând unui terț. Scopul aplicării acesteia l-a constituit posibilitatea

utilizării în procesul de producție a aluminiului în stare topită, printr-o

nouă tehnologie achiziționată, în condiții de eficientizare prin protecția

personalului muncitor, a mediului ambiant, creșterea calității producției,

funcționarea corectă, cu o fiabilitate corespunzătoare, a tuturor componentelor

vitale ale cuvei de electroliză modernizată.

Expertiza contabilă a

determinat o creștere a producției de aluminiu electrolitic, în cadrul căreia,

contribuția medie a interfețelor electrice la realizarea profitului net post

calculat s-a stabilit a fi fost de 2%.

Prin urmare, potrivit

expertizelor dispuse în cauză, este vorba despre o realizare tehnică nouă la

nivelul unității pârâte și utilă acesteia, fiind întrunită cerința prevăzută de

art. 73 din Legea nr. 64/1991. Prejudiciul pentru care este fondată cererea de

despăgubire a fost stabilit avându-se în vedere criterii economice și

beneficiile realizate prin folosirea, pe nedrept, de către pârâtă, a obiectului

dreptului de autor, calculate de expert la 2% din profitul post calculat.

În aplicarea art. 63

din Legea nr. 64/1991, art. 1073, art. 1077, art. 970 alin. (2) C. civ., cu

luarea în considerare a caracterului subsidiar a acțiunii în constatare, a fost

admisă și cererea privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a

unui contract privind acordarea drepturilor bănești pentru utilizarea

realizării tehnice a acestuia, contract în care să-i fie recunoscută calitatea

de autor, drepturile fiind calculate de instanță la același cuantum de 2% din

profitul post calculat.

S-a respins cererea de

acordare de despăgubiri prin tergiversarea pricinii cu motivarea că formularea

unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu reprezintă un abuz de

drept, în sensul art. 723 C. proc. civ.

Curtea de Apel,

analizând sentința prin prisma criticilor aduse, a constatat fondat apelul

declarat de pârâtă și nefondat pe cel al reclamantului, în considerarea

argumentelor ce succed:

Excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de către pârâtă trebuie analizată cu prioritate,

întrucât dacă aceasta este fondată, lipsește de orice interes examinarea

tuturor celorlalte critici aduse sentinței.

Potrivit art. 67 din

Legea nr. 64/1991, devenit la momentul judecății art. 73, drepturile bănești

ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și

utilă ei, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. Unitatea

care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de

autor. Încălcarea prevederilor alin. (1) și 2 atrage obligația unității de a

plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se

determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate.

Momentul nașterii

dreptului în patrimoniul reclamantului îl constituie cel al aplicării, în

producție, a soluției asupra căreia pretinde drepturile de autor litigioase.

Conținutul dreptului

îl reprezintă acela de a-i fi recunoscută calitatea de autor, potrivit alin.

(2), dar și de a primi o anumită remunerație stabilită convențional cu

utilizatorul realizării pe care o revendică, precum și de a fi despăgubit, în

cazul încălcării de către acest utilizator a primelor sale două drepturi.

Recunoașterea

dreptului de autor se face în mod contractual, potrivit legii, refuzul

încheierii unui asemenea contract fiind sancționat prin acordarea de despăgubiri

în instanță.

Efectele

recunoașterii sunt patrimoniale, în sensul că, la fel ca și în situația

invenției, autorul unei asemenea realizări tehnice, nouă la nivel local, are

dreptul asupra unor beneficii patrimoniale, decurgând din aplicarea de către o

persoană interesată, a realizării.

Prima instanță a

reținut că primul capăt al acțiunii reclamantului în constatarea calității sale

de autor este unul subsidiar acțiunii în realizare, potrivit dispozițiilor art.

111 C. proc. civ., iar o asemenea acțiune în realizare o constituie cea

prevăzută de lege referitor la dreptul la despăgubire, pentru nerespectarea

dreptului de a i se încheia un contract prin care să fie recunoscută calitatea

de autor și respectiv remunerarea pentru utilizarea creației tehnice

intelectuale.

Reclamantul în

critica adusă soluției sub acest aspect pretinde că instanța a calificat greșit

capătul său de cerere în sensul că ar fi solicitat constatarea unui fapt, iar

nu a unui drept - critica fiind nefondată.

Cel care are

obligația de a recunoaște calitatea de autor este utilizatorul realizării

asupra căreia dreptul se invocă, iar nerespectarea obligației este sancționată

de legiuitor cu un drept la despăgubire, cu reflexie în mod evident

patrimonială, ceea ce îl supune, în mod indiscutabil, dispozițiilor Decretului nr.

167/1958, privitor la prescripția extinctivă.

Prima instanță de

fond a considerat că termenul de prescripție nu ar fi început să curgă, câtă

vreme pârâta continuă să folosească procedeul asupra căruia poartă litigiul, ceea

ce ar reprezenta o recunoaștere continuă a calității de autor a reclamantului,

iar considerația sa se datorează greșitei interpretări a stării de fapt.

Dimpotrivă, o

asemenea recunoaștere nu rezultă din atitudinea pârâtei care, pe tot parcursul

judecății și, în mod evident anterior acesteia, a contestat calitatea de autor

al unei realizări tehnice la nivel local a reclamantului, în caz contrar

nefiind nevoie de adresarea către o instanță de judecată.

Contestată fiind

îndreptățirea reclamantului pe care o pretinde, în mod evident, termenul de

prescripție a început încă de la momentul aplicării în producție a realizării

tehnice de către pârâtă deci, cel mai târziu, de la sfârșitului anului 1997,

după care, termenul în care protecția juridică putea fi acordată, s-ar fi

încheiat la sfârșitul anului 2000.

Calitatea de autor

este o stare de fapt, căreia legea îi conferă valența de a produce anumite

efecte, iar unul este cel al dreptului de a fi recunoscut ca autor, la nivelul

de interes al realizării, altul, cel de a obține foloase din utilizarea sau

cedarea dreptului de utilizare a acesteia - astfel, calitatea de autor este una

de fapt, sursă a două drepturi.

Nu se poate spune că,

în cauză, întrucât prin contractul părților ar urma să fie făcută recunoașterea

calității de autor, acesta ar avea o componentă nepatrimonială, spre a nu fi

supus dispozițiilor ce reglementează prescripția extinctivă, câtă vreme o

astfel de recunoaștere este în mod indisolubil legată de existența unui

interes. Or, în cauză interesul este legat de obținerea remunerației pentru

utilizarea creației, în acest scop fiind reglementarea dată soluției de interes

local prin reglementarea sus enunțată, odată ce legiuitorul nu a intenționat să

ofere și unei asemenea eventuale soluții noi regimul reglementat de aceeași

lege pentru invenție.

Altfel, s-ar ajunge

la o situație de interpretare a lipsei oricărei prescripții pe parcursul unei

utilizări a unei eventuale soluții tehnice locale noi, deși inclusiv în materia

invențiilor este reglementată căderea în domeniul public a acesteia, ceea ce se

impune, cu atât mai mult în situația de față, căreia legiuitorul a înțeles să-i

acorde o mai mică importanță, reglementându-i regimul de drept comun al

oricăror raporturi contractuale și respectiv delictuale.

Mai mult, în ceea ce

privește obligația de a contracta, nu se poate pretinde că ea ar continua să

subziste pe întreaga durată a utilizării soluției asupra căreia poartă

litigiul.

O astfel de obligație,

așa cum este ea reglementată de legiuitor, este una de a face, potrivit

dispozițiilor art. 1073-1076 C. civ., executarea sa constând în exprimarea

acordului de recunoaștere, prin contract, a calității de autor și, desigur,

stabilirea remunerației pentru utilizare, ceea ce înseamnă executarea dintr-o

dată, uno ictu.

Și în materia acestor

obligații de a face, susceptibile de a fi sancționate prin dezdăunare, cum

chiar legea specială prevede, sunt operante dispozițiile referitoare la

prescripția extinctivă, câtă vreme, efectul unei astfel de obligații de a face

este unul patrimonial, putând genera o creștere a patrimoniului celui ce invocă

dreptul.

În atare condiții,

chiar și prin prisma unei obligații de a face, prezenta acțiune urmează a se

constata că era supusă prescripției extinctive, care era împlinită la data

promovării acțiunii.

În concluzie, Curtea a

constatat că acțiunea reclamantului a depășit perioada de protecție juridică a

dreptului reclamat, prin împlinirea termenului de prescripție extinctivă, ceea

ce atrage, în temeiul art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului formulat de

către pârâtă, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca

prescrisă - situație în care este inutilă examinarea celorlalte critici aduse

soluției primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 3

și pct. 5 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu cuprinde susținerile

prescurtate ale sale de la termenul din data de 15 noiembrie 2011 referitoare

la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, motivele de

drept care au format convingerea instanței de apel în pronunțarea deciziei și motivele

pentru care s-a înlăturat solicitarea sa de a se respinge excepția de prescripție.

În întâmpinare a

formulat apărarea pe care a susținut-o la termenul din data de 15 noiembrie 2011,

inclusiv cu privire la temeiurile de drept aplicabile în speță, pe baza cărora

a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului Ia acțiune.

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - sentința nr. 250 din 08

iulie 2011 pronunțată de către Tribunalul Argeș, respectiv motivele pentru care

s-a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune pentru capetele 2 și

3 de cerere, între care se arată și că, oricum, pretențiile patrimoniale

ale reclamantului privesc o perioadă de 3 ani anterioară promovării acțiunii,

astfel că nu se poate reține că drepturile deduse judecății și dreptul la

acțiune pot fi sancționate prin prescripție.

făcut aplicarea greșită a legii în stabilirea regulilor de operare a prescripției

dreptului la acțiune, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

3.1. Art. 1886 C.

civ. arată că nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se

naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

În cauză a fost dedus

judecății raportul juridic născut între părți

la data de 15 august 2006, dată când s-a

născut dreptul la acțiune și de la care curge prescripția dreptului la

acțiune.

3.2. Potrivit art. 1

și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune privind un obiect

patrimonial se stinge în termenul general de prescripție de 3 ani.

Prin primul capăt de

cerere a solicitat constatarea existenței dreptului de a fi autor, drept

nepatrimonial, imprescriptibil în timp, iar prin cel de-al treilea capăt de

cerere a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind

drepturile bănești pentru folosirea realizării tehnice în intervalul ulterior

de la data depunerii acțiunii, iar prescripția dreptului la acțiune nu poate

curge pentru viitor.

Prin cel de-al

doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri

doar pentru intervalul de 3 ani anterior datei depunerii cererii de chemare în

judecată, deci în cadrul termenului general de prescripție prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958, referitor la prescripția extinctivă - cum în mod

corect a și reținut prima instanță.

Jurisprudență

referitoare la stabilirea începutului curgerii prescripției la nivelul Înaltei

Curți, secția civilă și de proprietate intelectuală, (anexată) este unitară,

iar prin aceasta s-a statuat că începutul curgerii prescripției corespunde

momentului încetării folosirii realizării tehnice, iar dreptul la acțiune se

prescrie după 3 ani.

Pe cale de

consecință, în speță, deoarece nu s-a produs nici un moment încetarea folosirii

realizării tehnice, prescripția dreptului la acțiune nu a început să curgă.

3.3. Potrivit art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se

naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în alin.

(2) se prevede că la obligațiile care urmează să se execute la cererea

creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este

stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Obligațiile prevăzute

de art. 73 din Legea nr. 64/1991 cu privire la încheierea unui contract privind

drepturile bănești (alin. (1)), la atestarea calității de autor (alin. (2)),

precum și la plata despăgubirilor (alin. (3)) sunt obligații ce urmează să se

execute doar la cererea creditorului - reclamant în raport cu debitoarea -

pârâtă, nefiind stabilit vreun termen de executare - dispozițiile art. 7 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958 fiind aplicabile în speță,

adică de la data depunerii

acțiunii (actul juridic).

Prin aplicarea

regulii generale prevăzută la art. 7 alin. (1), deși la art. 7 alin. (2) există

o regulă specială, aplicabilă în speță, instanța de apel a încălcat principiul

juridic specialia generalibus derogant.

În doctrină se

precizează că, în practică, cazurile ce cad sub incidența art. 7 alin. (2) au

ca izvor actul juridic civil, ceea ce înseamnă că, în principiu, „data nașterii

raportului de drept" este chiar data încheierii actului juridic.

În speță, la data de

15 august 2006 a formulat actul juridic denumit acțiunea împotriva SC A. SA

și, pe cale de consecință, s-a născut raportul juridic de drept între cele

două părți de la această dată.

3.4. Potrivit art. 12

din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestații

succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se

stinge printr-o prescripție deosebită.

Pârâta folosește

continu realizarea tehnică, fapt ce rezultă din concluziile raportului de

expertiză tehnică depus la dosarul cauzei la data de 15 noiembrie 2007, cât și

din faptul că a constituit provizioane la finalul anului 2007

pentru a plăti

despăgubiri rezultate prin folosirea fără drept a realizării tehnice, după ce a

luat cunoștință de concluziile expertizei tehnice.

De altfel, în

jurisprudența anexată, Înalta Curte, secția civilă și de proprietate

intelectuală, arată că acțiunea trebuia introdusă în cel mult trei ani de la

data ultimei utilizări, conform art. 3 coroborat cu art. 7 și art. 12 din Decretul

nr. 167/1958.

3.5. Potrivit art. 16

lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția.

S-au arătat în

susținerea criticii probele care ar demonstra, în opinia

reclamantului-recurent, că pârâta a recunoscut dreptului său.

Prin întâmpinarea

formulată de către intimată s-au arătat următoarele:

Din art. 73 din Lege rezultă

că faptul creării unei realizări tehnice naște două drepturi ale autorului,

respectiv un drept moral și un drept patrimonial. Dreptul moral presupune

eliberarea de către unitate a unui certificat privind soluția propusă, care

reprezintă și un mijloc de probă pentru existența realizării tehnice și pe baza

acestei probe se poate trece la executarea dreptului patrimonial, care este un

drept de creanță al autorului, corelativ obligației unității de a încheia

contract.

Obligația de

despăgubire prevăzută de art. 73 alin. (3) din lege are natura executării prin

echivalent a obligației unității de a încheia contractul cu creatorul.

Drepturile decurgând dintr-o asemenea realizare nu au caracter temporal pentru

că structura lor nu comportă o perioadă de timp. În condițiile în care dreptul

la încheierea unui contract este cu executare uno ictu, și cum acest drept este

susceptibil de o singură neexecutare, dreptul la despăgubiri pentru această

neexecutare este tot uno ictu, adică se execută prin plata unei sume globale.

Titularul unui astfel de drept este protejat printr-un singur drept la acțiune,

iar odată exercitat acesta se epuizează.

Aplicarea continuă

sau succesivă a soluției tehnice nu are nicio incidență asupra prescripției,

întrucât dreptul se prescrie într-un termen calculat de la nașterea acestui

drept, adică de la data realizării tehnice protejate. Cum însuși reclamantul

arată că pretinsa realizare tehnică în speță a fost creată înainte de anul 1997

și ar fi început să fie aplicată din acel, rezultă că dreptul la acțiune s-a

stins într-un termen de prescripție de 3 ani calculat din acel moment, termen

care a expirat în anul 2000, cu mult înainte de data introducerii prezentei

cereri, ceea ce face să fie prescrise capetele de cerere nr. 2 și 3.

În ceea ce privește

primul capăt de cerere, prin care se tinde la constatarea unei stări de fapt și

nu a existenței sau neexistenței unui drept, se susține inadmisibilitatea.

În mod corect a

reținut instanța de apel că nu se poate susține că întrucât prin contractul

părților ar urma să fie recunoscută calitatea de autor, aceasta ar fi o

componentă nepatrimonială și deci imprescriptibilă, câtă vreme o astfel de

recunoaștere este indisolubil legată de existența interesului de a obține

remunerație.Recunoașterea calității de autor se face prin încheierea

contractului, iar în cazul în care nu se încheie contractul, nu se respectă

această obligație, cel în cauză are drept la acțiune în justiție pentru

despăgubiri, acțiunea fiind supusă termenului de prescripție de 3 ani.

La termenul de

judecată și prin concluziile scrise, făcându-se distincție cu invenția și inovația

- recunoscută de fosta legislație, s-a mai susținut că pentru o realizare

tehnică fapta ilicită nu este utilizarea creației tehnice, ci refuzul de a

încheia contractul și de a atesta calitatea de autor, ce nu poate să aibă un

caracter repetat, ci se consumă în timp o singură dată. Ca urmare, termenul de

prescripție este unic, numai din momentul în care s-a săvârșit acest refuz,

iar, în speță, acesta a intervenit în anul 1997. Pentru invenție se naște un

monopol de exploatare, opozabil tuturor, iar fapta ilicită constă în orice

faptă de încălcare a acestuia în perioada de protecție de 20 de ani, în timp ce

pentru realizarea tehnică nu se naște un astfel de monopol, fiind vorba doar de

un simplu drept de creanță la încheierea unui contract prin care să se recunoască

drepturile bănești și să se ateste calitatea de autor, fapta ilicită constând

în acest refuz. Altfel, s-ar ajunge la situația creării unei insecurități

juridice, întrucât pentru o invenție orice încălcare trebuie reclamată în

termenul de 3 ani, raportat însă la perioada maximă de protecție a acesteia,

care este de 20 de ani, pe când autorul unei realizări tehnice poate să facă o

acțiune pentru despăgubiri oricând.

Redactarea normei în

discuție este defectuoasă, pentru că legiuitorul a încercat să creeze o

alternativă la inovație, reglementată anterior în Legea nr. 62/1974. Numai că

legiuitorul a eșuat, abrogând chiar norma, deoarece deși cerințele pentru

realizarea tehnică în noua lege sunt mult mai puțin severe decât cerințele

pentru inovație, pentru aceasta se puteau acorda maxim 3 salarii pentru primul

an de aplicare, pe când din redactarea ultimei fraze a art. 73 alin. (3) din

Legea nr. 64/1991 rezultă că realizarea tehnică ar părea să fie, la prima

vedere, mai generoasă.

Dacă se va trece totuși

peste distincția dintre invenție și realizarea tehnică, solicită să se facă

distincție între realizările tehnice care au ca obiect produse noi și cele care

au ca obiect modificarea unei instalații sau a unui procedeu industrial. Dacă,

prin absurd, s-ar putea admite în cazul primelor, că pentru fiecare produs în

parte curge un termen de prescripție distinct de la data realizării, pentru

celelalte - cum este cea în discuție și care, oricum, nu a fost făcută de reclamant

ci de A.P. - implementarea are loc o singură dată și nu în mod succesiv, pe

fiecare zi de funcționare a instalației. În cel din urmă caz, realizarea

tehnică dă naștere doar la drepturi bănești pentru implementarea sa, nu unui

drept exclusiv de exploatare.

Decizia nr. 7062 din 16

noiembrie 2012 prin care s-a soluționat recursul a fost desființată prin Decizia

nr. 1287 din 6 mai 2014, urmare admiterii cererii de revizuire formulată de

reclamant.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

recurs nu este fondat, din perspectiva dispozițiilor indicate a fi încălcate și

a art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

La termenul din 15

noiembrie 2011 cauza a fost reținută în pronunțare, iar eventuale omisiuni cu

privire la susținerile părților pot fi îndreptate numai prin procedura

prevăzută de art. 281 C. proc. civ. și nu pe calea recursului, așa cum prevede art.

281

2a

C. proc. civ.

În considerentele

deciziei de apel se arată argumentele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței în pronunțarea soluției, iar o referire expresă la

apărările formulate de către reclamant nu mai era necesară, acestea fiind

înlăturate prin raționamentul instanței, astfel cum a acesta a fost detaliat.

doilea motiv de recurs se susține că s-a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, respectiv sentința nr. 250 din 08 iulie 2011 pronunțată de către

Tribunalul Argeș, mai exact motivele pentru care s-a respins excepția de

prescripție a dreptului la acțiune pentru capetele 2 și 3 de cerere.

Pentru a fi primit acest

motiv din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în

susținere, este necesar ca interpretarea greșită să vizeze un act

juridic dedus judecății, respectiv un înscris(probă ) aflat la dosar,

fiind astfel exclusă în contextul în discuție sentința primei

instanțe.

privind modul de soluționare a prescripției dreptului la acțiune este fondat și

atrage soluția casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de apel, în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.

(2)

C. proc. civ.

Reclamantul-recurent

a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 73 din Legea nr.

64/1991(anterior abrogării prin Legea nr. 83/2014)

, potrivit

căruia

“

(1)

Drepturile bănești

ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și

utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate.

(2)

Unitatea care aplică

această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor.

(3)

Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage

obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun.

Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de

unitate.”

a. Cererea prin care

se solicită constatarea calității de autor asupra realizări tehnice.

a.1.

Instanța de apel a confirmat

calificarea dată de către reclamant cererii de atestare a calității de autor,

susținută inclusiv de către intimată - ca privind un drept moral, personal

nepatrimonial deci, dându-i însă valențe afirmate și de intimată ce vor fi

înlăturate în cele ce urmează, ceea ce înseamnă că aceasta, neavând un obiect

patrimonial, nu este supusă prescripției, în lumina dispozițiilor art. 1 alin.

(1) din Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, interpretate

per a contrario.

Caracterul

imprescriptibil al unei astfel de cereri este susținut și de o altă

interpretare a instanței, valorificată de către reclamantul-recurent, potrivit

căreia, în cazul particular în speță, o acțiune promovată în acest sens capătă

valențele unei acțiuni în realizare, de recunoaștere a unui drept de

proprietate, cu efect retroactiv. Aceasta întrucât într-o astfel de acțiune

instanța sancționează refuzul unității care aplică realizarea tehnică de a recunoaște

și atesta calitatea de autor, iar obligația care îi incumba acesteia și care

revine astfel instanței implică o cenzură obligatorie relativ la obiectul

protecției -

realizarea

tehnică trebuind să fie nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia.

a.2. Instanța de apel

a reținut că nerespectarea obligației de atestare a calității de autor este

sancționată de legiuitor cu un drept de despăgubire, la care se referă alin.

(3) al art. 73 din Lege, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl

supune dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă.

Norma impune numai ca

unitatea utilizatoare a realizării tehnice să îl despăgubească pe autor pentru

nerespectarea propriilor obligații legale, respectiv folosirea realizării tehnice

fără a atesta calitatea de autor persoanei îndreptățite și fără a plăti

drepturile care i se cuvin - după cum se va detalia în cele ce urmează în

analiza faptei ilicite, care atrage obligația la plata despăgubirilor.

Despăgubirea la care

se referă norma legală în discuție nu limitează dreptul în confirmarea

calității de autor al unei realizări tehnice în fața instanței de judecată, nu

stinge dreptul în favoarea acestuia, dată fiind calificarea sa juridică.

Într-o acțiune de

genul celei de față instanța sancționează refuzul unității care aplică

realizarea tehnică de a recunoaște și atesta calitatea de autor și de a plăti

drepturile cuvenite, iar aceasta, fiind sesizată, suplinește întreaga procedură

care trebuia respectată de intimata chemată în judecată.

O altfel de

interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziție, contrară normelor

legale, să limiteze dreptul autorului, deși ar aplica în continuare realizare

tehnică și ar obține beneficii din aceasta.

Pentru considerentele

mai sus arătate și atât timp cât pentru cazul particular în discuție legea

impune obligația unității care aplică realizarea tehnică să ateste calitatea de

autor, dreptul autorului, ceea ce înseamnă conferirea unui titlu în acest sens,

nu este suficient ca verificarea și constatarea acesteia să se facă incidental în

cadrul acțiunii în despăgubire, în valorificarea dreptului conferit de alin.

(3) al art. 73 din Lege, privită ca acțiune în realizare, cum a reținut

instanța de apel - considerent ce infirmă și apărarea intimatei privind

inadmisibilitatea.

a.3. Interesul în

valorificarea dreptului de a solicita atestarea calității de autor, reținut ca

alt argument de instanța de apel și valorificat în apărare de către

intimata-pârâtă, nu trebuie să fie legat exclusiv de dreptul patrimonial

reprezentat de obținerea remunerației/despăgubirilor pentru utilizare, aceasta

din urmă fiind determinată de opțiunea personală a autorului de valorificare a

unui drept patrimonial, conferit tocmai de această calitate.

În considerarea

acestor argumente, se impune ca în soluționarea apelului declarat de reclamant instanța

de apel să confirme distinct calitatea de autor reclamantului, în măsura în

care, urmare analizării criticilor formulate de către intimată, va constata că

soluția tehnică în discuție îndeplinește cerințele pentru a fi recunoscută

drept realizare tehnică, iar aceasta îl are ca autor pe reclamant.

Deși prima instanță a

făcut referire la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, a confirmat

totuși solicitarea făcută prin primul petit și faptul că soluția tehnică

îndeplinește cerințe unei realizări tehnice, deficitară fiind numai calea

procedurală aleasă.

b. Cel de-al doilea

petit, în despăgubiri, incontestabil cu obiect patrimonial, intră sub incidența

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, numai că instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește data de

la care curge dreptul la acțiune.

Contrar celor reținute

de instanța de apel și susținute prin întâmpinare, potrivit alin. (1) al art. 73

din Legea nr. 64/1991, numai drepturile bănești ale autorului unei realizări

tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc

prin contract încheiat între autor și unitate, nu și calitatea/atestarea

calității de autor al realizării tehnice.

În lipsa unui

asemenea contract, unitatea care aplică realizarea tehnică va putea fi obligată

la plata unor despăgubiri în favoarea autorului realizării tehnice, despăgubiri

a căror valoare va fi stabilită - de către instanța de judecată - în funcție de

rezultatele economice obținute de unitate - cum s-a reținut și în Decizia nr.

139 din 8 februarie 2011 a Curții Constituționale, urmare sesizării în

prezentul dosar. Prin aceeași decizie, în justificarea respingerii excepției de

neconstituționalitate, s-a mai reținut și că pentru cazul în care unitatea ar

proceda la utilizarea realizării tehnice fără a conveni cu autorul acesteia

asupra drepturilor bănești cuvenite, textul criticat stabilește, în mod firesc,

condițiile în care titularul realizării tehnice poate să obțină valorificarea

drepturilor sale de autor (s.n.).

Din interpretarea art.

73 din lege rezultă că prin plata de despăgubiri, obligație impusă de alin.

(3) al normei legale, este sancționată folosirea unei realizări tehnice fără

ca unitatea care face acest lucru să stabilească cu autorul acesteia drepturile

bănești care i se cuvin.

Prin urmare, fapta care

generează dreptul la acțiune al reclamantului nu este refuzul de a încheia

contractul - cu efectele susținute de către intimată și confirmate de

instanța de apel - ci aplicarea/utilizarea în producție a unei realizări

tehnice, cu obținerea de rezultate economice, fără respectarea drepturilor

autorului.

Cum s-a mai arătat, o

altfel de interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziție, contrară

normelor legale, să limiteze drepturile autorului, deși ar aplica în continuare

realizarea tehnică și ar obține beneficii din aceasta.

În acest context se

impune a fi înlăturată apărarea intimatei, în sensul că aplicarea are loc o

singură dată, la data implementării, întrucât interesează aplicarea nu cu

sensul de introducere în producție pentru prima dată, ci cu sensul de folosire,

utilizare a unei realizări tehnice și care poate fi continuă sau izolată, în

funcție de natura obiectului protecției.

În condițiile în

care se reclamă o utilizare continuă a realizării tehnice, caracterul nelegal

al unei astfel de utilizări, determinat de nerespectarea cerințelor impuse

de lege, naște dreptul de despăgubire pentru întreaga perioadă în care

aceasta are loc, perioadă care este însă afectată de prescripție, în

sensul că aceasta nu poate fi decât de 3 ani, anteriori cererii de chemare în

judecată, perioadă la care și-a și limitat pretențiile reclamantul-recurent, cu

aplicarea art. 1886 C. civ., art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 12 din

Decretul nr. 167/1958 dintre normele invocate în susținerea recursului, dat

fiind cadrul juridic dedus judecății. Dispozițiile art. 16 lit. a) din acest

decret, care prevăd că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a

cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția,

nu prezintă relevanță atât timp cât pretențiile sale sunt formulate pentru 3

anteriori introducerii acțiunii, iar modul de calcul al termenului reținut de

instanța de apel nu a fost confirmat prin prezenta decizie.

Distincția

făcută de către intimată între rezultate tehnice având ca obiect un produs

și cele având ca obiect o instalație tehnologică nu se justifică atât

timp cât nici legea nu o face - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere

debemus.Norma legală face referire numai la anumite cerințe pe care

trebuie să le îndeplinească o creație tehnică pentru a fi recunoscută

drept realizare tehnică.

În egală măsură,

orice comparație cu regimul juridic al invenției reglementat de

aceeași lege, și al inovației reglementată de vechea

legislație în materie, în încercarea de limitare a drepturilor conferite autorului

unei realizări tehnice, depășește cadrul legal instituit în materia

realizărilor tehnice. Atât timp cât limitarea în timp a despăgubirilor este

determinată de utilizarea nelegală a realizării tehnice, orice comparație

cu alte creații tehnice sub aspectul în discuție ar adăuga la lege

și ar lipsi autorul de un drept legal, în mod nejustificat. Dacă aceasta

ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi intervenit în limitarea perioadei

de protecție în care se poate reclama încălcarea drepturilor autorului,

așa cum a mai procedat în cuprinsul Legii nr. 64/1991. Abrogarea art. 73

din Lege, ce fundamentează acțiunea, cu argumentul susținut de intimată al

inechității reglementării în raport cu alte drepturi protejate prin Legea nr.

64/1991 nu ar determina, în niciun caz, lipsirea de eficacitate a acestuia, pe

perioada cât a fost în vigoare. Totodată, orice asimilare cu inovația, nerecunoscută

prin Legea nr. 64/1991, determinată inclusiv de topografia textului legal, nu

poate fi acceptată față de conținutul normei legale în discuție,

astfel cum aceasta a fost interpretată.

Dreptului conferit

autorului unei realizări tehnice a fost confirmat, de altfel, de intimată prin

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991.

c. În ceea ce

privește cel de-al treilea capăt de cerere - dreptul reclamantului-recurent de

a solicita obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind drepturile

bănești pentru folosirea realizării tehnice, recunoscut de instanța de apel ca

fiind afectat de prescripție, urmează a fi înlăturate dispozițiile aferente din

decizie și apărările formulate de către intimată, în considerarea celor mai sus

arătate privind dreptul de despăgubire al autorului și fapta care îl generează,

afectându-i prescripția.

În măsura în care

unitatea aplică realizarea tehnică reclamată și obține beneficii economice,

fără a conveni drepturile cuvenite autorului acesteia, prin formularea acestui

capăt de cerere autorul nu face decât să-și protejeze pentru viitor, în

condiții de legalitate, dreptul de care beneficiază. Numai în măsura în care

contractul nu va fi respectat de către unitatea care aplică realizarea tehnică

se pune problema prescripției, din perspectiva dreptului valorificat în fața

instanței de către autor, respectiv dreptul la acțiunea în executarea

obligației de a da.

Constatând, în limitele

cererii de recurs, că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

legale din materia prescripției în privința celor trei petite analizate, ceea

ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de

reclamant, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat

de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din data de 21 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Pitești, secția I civilă pronunțată în Dosarul nr. 4040/109/2008.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2015.

Opinia separată

Cu opinia separată în

sensul admiterii recursului, casării, în parte, a deciziei și trimiterii

cauzei spre rejudecare în ceea ce privește soluționarea capătului de

cerere prin care se solicită constatarea calității de autor.

Prin cererea

formulată la data de 15 august 2006 reclamantul a solicitat instanței ca,

în contradictoriu cu pârâtul,

- să constate

calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită ”interfață electrică

între microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”,

nouă la nivelul unității pârâte și utilă acesteia, elaborată în 1997;

- să oblige pe pârâtă

la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele

de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50%

din beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani ca urmare a folosirii fără

drept a acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent,

- să oblige pe pârâtă

la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text de lege, a unui

contract cu privire la drepturile bănești care i se cuvin, în cuantum de

50% din beneficiul net ce urmează a fi obținut după data de 15 august

2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.

Instanța de apel

a considerat toate capetele de cerere prescrise.

Pentru a determina

dacă dreptul la acțiune este prescris trebuie stabilit care este natura

dreptului despre care se pretinde a fi încălcat cu privire la repararea căruia

se formulează pretenții.

Prin primul capăt de

cerere, constatarea calității de autor al realizării tehnice, se cere

constatarea existenței unui drept personal nepatrimonial (al cărui

conținut nu poate fi exprimat în bani), adică dreptul de a fi recunoscut

ca autor al unei creații intelectuale, categorie în care situează

reclamantul pretinsa realizare tehnică, invocând prevederile art. 72 alin. (2)

din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, forma n vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată.

În principiu,

interpretând per a contrario prevederile art. 1 alin. (1) din Decr. nr. 167/1958,

ținând cont că prin lege sunt stabilite în mod expres excepțiile de

la acest principiu, dreptul la acțiune pentru încălcarea unui drept

personal nepatrimonial este imprescriptibil.

Acesta este motivul

pentru care soluția instanței de apel de considerare ca prescris

dreptul la acțiune și cu privire la acest capăt de cerere este

nelegală.

În ceea ce

privește prescripția celorlalte capete de cerere am considerat

soluția instanței de apel legală pentru următoarele argumente.

Încălcarea unui drept

personal nepatrimonial dă naștere, de regulă, la daune morale, iar nu

materiale.

Reclamantul nu a

solicitat acordarea unor despăgubiri morale, pentru eventuala încălcare a

dreptului personal nepatrimonial menționat anterior, dreptul de a fi

recunoscut ca autor, cu privire la care s-ar fi putut susține că dreptul

la acțiune privind despăgubirile corespunzătoare fiecărei încălcări poate

fi exercitat pe întreaga durată de protecție a dreptului personal

nepatrimonial, în raport de fiecare încălcare urmând a curge un alt termen de

prescripție de 3 ani.

După cum se

știe, și în cazul protecției drepturilor decurgând din

creația intelectuală, unde pretinde reclamantul că se încadrează circuitul

electric elaborat de către acesta, sunt reglementate drepturi nepatrimoniale

și drepturi patrimoniale.

Prin al doilea capăt

de cerere reclamantul a cerut obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri

materiale pentru încălcarea unui drept patrimonial, și anume dreptul de a

folosi și a exploata realizarea tehnică, iar nu pentru încălcarea

dreptului nepatrimonial de autor al realizării tehnice. Acesta a invocat

nerespectarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 care prevedea stabilirea

prin contract a unor drepturi bănești pentru realizarea tehnică nouă

și utilă la nivelul unei unități, aplicată de către aceasta.

Ca atare, pentru a

determina dacă acest capăt de cerere este prescris sau nu, trebuie stabilit mai

întâi, care este natura dreptului patrimonial pretins încălcat, și anume

dacă este un drept real (drept de proprietate) sau un drept de creanță.

Drepturile reale sunt

limitate ca număr, numai legii fiindu-i permis să instituie asemenea drepturi

subiective (regula numerus clausus).

Reclamantul își

bazează pretențiile pe prevederile art. 72 din Legea nr. 64/1991, varianta

în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit căruia ”Drepturile

bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei

unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și

unitate.

Unitatea care aplică

această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor.

Încălcarea

prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri

autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de

rezultatele economice obținute de unitate.”

Acest articol are un

conținut identic cu fostul articol 67 din Legea nr. 64/1991 privind

brevetele de invenție, forma inițială, care a fost renumerotat în timp,

fiind situat în cap. VIII intitulat ”Dispoziții tranzitorii și finale”.

Prin Legea nr. 64/1991

nu au mai fost protejate inovațiile, care aveau un regim juridic

reglementat în art. 66-73 (cap. 9 Inovațiile) din Legea nr. 62/1974

privind invențiile și inovațiile, abrogată expres prin art. 70

din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data adoptării.

Potrivit art. 65 din

Legea nr. 62/1974 inovația constituie ”realizarea tehnica care prezintă

noutate pe plan național, progres si avantaje economice ori sociale,

rezolva o problema in industrie sau in orice domeniu al economiei,

științei, culturii, ocrotirii sănătății si apărării țării

sau in orice alt domeniu al vieții economico-sociale si nu a mai fost

aplicata pe teritoriul R.S.R.”

În ceea ce

privește interpretarea normelor juridice situate în cadrul capitolului

”Dispoziții tranzitorii și finale” sunt relevante prevederile art. 77

și 78 din Decretul nr. 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de

tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de

acte normative, în vigoare la data adoptării Legii nr. 64/1991.

Astfel, potrivit art.

77, ”În dispozițiile finale se determina data intrării în vigoare, dacă

aceasta nu are loc pe data publicării, implicațiile pe care noul act le

are asupra unor alte acte normative, precum și masurile necesare pentru punerea

în aplicare a reglementarii. În proiectele actelor normative cu caracter

temporar se va prevedea, de regula, perioada aplicării sau data încetării

aplicării; în acest fel de acte nu se vor insera dispoziții cu caracter

permanent.”, iar potrivit art. 78 ”În cazul în care prin noua reglementare sînt

afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar

care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a

noului act, acesta va cuprinde dispoziții tranzitorii corespunzătoare,

care să precizeze dacă acelor raporturi sau situații li se va aplica în

continuare vechea reglementare ori o alta diferita de cea prevăzută în noul act

normativ. Dispozițiile tranzitorii pot fi reunite, când este cazul, cu

dispozițiile finale, intr-o subdiviziune unica, intitulata

"dispoziții finale și tranzitorii".”

Analizând aceste

dispoziții, se ajunge la concluzia că art. 67 (art. 72, la data formulării

acțiunii) din Legea nr. 64/1991 conține dispoziții tranzitorii referitoare

la realizările tehnice concepute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991,

doar acestea putându-se încadra în categoria ”raporturilor sau situațiilor

juridice născute sub vechea reglementare dar care nu și-au produs în întregime

efectele până la data intrării în vigoare a noului act,” la care face trimitere

art. 78 din Decr.16/1976, în care nu se încadrează situația în speță,

unde pretinsa realizare tehnică a fost elaborată în anul 1997.

Cu toate acestea, în

acest caz, precum și în situația în care s-ar considera că pretinsa

realizare tehnică se încadrează în acest articol, în raport de problema

prealabilă a excepției prescripției la acțiune, sunt de

reținut următoarele considerente aplicabile în ambele cazuri.

Chiar dacă s-ar

considera că prin art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea

nr. 64/1991 nu s-a intenționat reglementarea unei situații

tranzitorii, contrar art. 78 din Decretul nr. 16/1976, ci instituirea unui nou

drept în favoarea autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul

unei unități și utilă acesteia, indiferent de data elaborării acestei realizări

tehnice, cu două componente, un drept personal nepatrimonial (dreptul la

atestarea calității de autor), și un drept patrimonial (drepturi bănești),

pentru determinarea termenului de prescripție, a duratei de protecție

a dreptului și a stabilirii momentului de început a curgerii acestuia,

pentru acest din urmă drept, trebuie determinată natura juridică a acestuia,

așa cum s-a menționat anterior.

Acest articol trebuie

interpretat în lumina dispozițiilor de ansamblu ale Legii nr. 64/1991

și a scopului acesteia, a rezultatului avut în vedere de aceasta.

Atâta timp cât

intenția legiuitorului a fost aceea de a nu se mai proteja

inovațiile, nemaifiind pr