ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 458/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 102/A din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC A. SA Slatina împotriva sentinței civile nr. 250 din 8 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Argeș în contradictoriu cu intimatul-reclamant B.I. A schimbat sentința în sensul că a respins, în tot, acțiunea ca prescrisă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea formulată la data de 15 august 2006, reclamantul B.I. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Slatina.
- să constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită „Interfață electrică între microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”, nouă la nivelul pârâtei și utilă acesteia, - să oblige pe pârâtă la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50% din beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani, ca urmare a folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent. - să oblige pe pârâtă la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text legal, a unui contract cu privire la drepturile bănești care i se cuvin, în cuantum de 50% din beneficiul net ce urmează a fi obținut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.
Reclamantul a formulat o precizare a acțiunii, prin care a solicitat, în temeiul art. 108 3 și art. 723 C. proc. civ., obligarea pârâtei la despăgubiri suplimentare pentru tergiversarea soluționării cauzei, pe calea abuzului de drept, ca urmare a declanșării procedurii controlului constituțional în mod nejustificat, sub forma dobânzilor legale ce urmează să fie aplicate la suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 250 din 8 iulie 2011, Tribunalul Argeș (la care s-a strămutat judecata cauzei) a admis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată, respingând excepțiile de inadmisibilitate și prescripție a dreptului la acțiune.
A obligat pe pârâtă: să plătească reclamantului, cu titlu de drepturi bănești, 2% din profitul net post calculat pe care l-a obținut în perioada 15 august 2003-15 august 2006 și, în continuare, până la data rămânerii definitive a sentinței, în valoare actualizată la data plății efective;să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, începând cu aceeași dată, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică „interfață electrică între microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”, prin care să-i fie recunoscută acestuia calitatea de autor și prin care să se stabilească obligația pârâtei de a plăti drepturile bănești cuvenite în aceeași calitate, în cuantum de 2% din profitul net post calculat și să plătească reclamantului 8.070 lei cheltuieli de judecată, precum și expertului B.C., 2.000 lei, diferență de onorariu.
S-au respins celelalte capete de cerere. Prima instanță a reținut că în fundamentarea excepției de inadmisibilitate pârâta invocă, în realitate, excepția prescripției dreptului la acțiune. Astfel, au fost contestate calitatea reclamantului de autor al unei realizări tehnice, în sensul art. 73 din Legea nr. 61/1991, dar și calea aleasă de acesta pentru a obține recunoașterea calității sale, ca și pentru încheierea contractului prevăzut de lege.
Or, din motivarea deciziei Curții Constituționale reiese că dispozițiile pe care reclamantul și-a fondat pretențiile sunt de natură a ocroti și prezerva, în egală măsură, drepturile părților contractante care, semnând actul juridic, trebuie să accepte toate clauzele acestuia ca și consecințele ce decurg din executarea lui cu bună-credință, sancțiunea utilizării realizării tehnice, fără a conveni cu autorul asupra drepturilor bănești cuvenite, fiind tocmai posibilitatea dată acestuia de a valorifica în instanță drepturile sale de autor. Răspunderea decurgând din art. 73 din Legea nr. 61/1994 este una de drept comun, având ca temei delictul civil constând în ignorarea drepturilor de care trebuie să se bucure autorul realizării tehnice, iar cea mai bună reparație a prejudiciului ar constitui-o încheierea contractului.
Or, chiar dacă Legea nr. 64/1991 nu prevede o asemenea posibilitate, nici nu interzice în mod expres instanței să suplinească voința părților, echitatea fiind cea care permite judecătorului să acționeze pentru restabilirea echilibrului contractual perturbat de către debitorul refractar, temeiul cuprins în art. 1073 C. civ., dând posibilitatea creditorului de a dobândi întocmai îndeplinirea obligației și, în ultimă consecință, executarea în natură a acesteia. Excepția prescripției dreptului material la acțiune este nefondată.
Dreptul de autor este unul personal nepatrimonial, iar dispozițiile art. 1 ale Decretului nr. 167/1958 reglementează în domeniul prescripției extinctive exclusiv acțiunile având un obiect patrimonial.În plus, în ceea ce privește foloasele utilizării, termenul nu începe să curgă pe timpul cât unitatea folosește realizarea tehnică în discuție, ceea ce reprezintă o recunoaștere, implicită, a drepturilor de autor reclamate, situație încadrabilă în cazurile de întrerupere a prescripției prevăzută de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 - pretențiile patrimoniale ale reclamantului fiind formulate exclusiv pentru o perioadă de 3 ani anterioară promovării acțiunii.
Expertiza tehnică a constatat că soluția configurării componentei electronice a cuvei de electroliză modernizate are caracter de noutate locală, constituind unul dintre elementele vitale ale cuvelor de electroliză ce produc aluminiu, fiind realizată și concepută individual de către reclamant în anul 1996, pusă în funcțiune începând cu anul 1997. Aceasta echipează toate cele 788 de cuve existente, inclusiv un grup de 32 cuve pe care pârâta a montat o altă soluție, aparținând unui terț. Scopul aplicării acesteia l-a constituit posibilitatea utilizării în procesul de producție a aluminiului în stare topită, printr-o nouă tehnologie achiziționată, în condiții de eficientizare prin protecția personalului muncitor, a mediului ambiant, creșterea calității producției, funcționarea corectă, cu o fiabilitate corespunzătoare, a tuturor componentelor vitale ale cuvei de electroliză modernizată.
Expertiza contabilă a determinat o creștere a producției de aluminiu electrolitic, în cadrul căreia, contribuția medie a interfețelor electrice la realizarea profitului net post calculat s-a stabilit a fi fost de 2%. Prin urmare, potrivit expertizelor dispuse în cauză, este vorba despre o realizare tehnică nouă la nivelul unității pârâte și utilă acesteia, fiind întrunită cerința prevăzută de art. 73 din Legea nr. 64/1991. Prejudiciul pentru care este fondată cererea de despăgubire a fost stabilit avându-se în vedere criterii economice și beneficiile realizate prin folosirea, pe nedrept, de către pârâtă, a obiectului dreptului de autor, calculate de expert la 2% din profitul post calculat.
În aplicarea art. 63 din Legea nr. 64/1991, art. 1073, art. 1077, art. 970 alin. (2) C. civ., cu luarea în considerare a caracterului subsidiar a acțiunii în constatare, a fost admisă și cererea privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a unui contract privind acordarea drepturilor bănești pentru utilizarea realizării tehnice a acestuia, contract în care să-i fie recunoscută calitatea de autor, drepturile fiind calculate de instanță la același cuantum de 2% din profitul post calculat. S-a respins cererea de acordare de despăgubiri prin tergiversarea pricinii cu motivarea că formularea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale nu reprezintă un abuz de drept, în sensul art. 723 C. proc.
civ. Curtea de Apel, analizând sentința prin prisma criticilor aduse, a constatat fondat apelul declarat de pârâtă și nefondat pe cel al reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed: Excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă trebuie analizată cu prioritate, întrucât dacă aceasta este fondată, lipsește de orice interes examinarea tuturor celorlalte critici aduse sentinței. Potrivit art. 67 din Legea nr. 64/1991, devenit la momentul judecății art. 73, drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă ei, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor.
Încălcarea prevederilor alin. (1) și 2 atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate. Momentul nașterii dreptului în patrimoniul reclamantului îl constituie cel al aplicării, în producție, a soluției asupra căreia pretinde drepturile de autor litigioase. Conținutul dreptului îl reprezintă acela de a-i fi recunoscută calitatea de autor, potrivit alin. (2), dar și de a primi o anumită remunerație stabilită convențional cu utilizatorul realizării pe care o revendică, precum și de a fi despăgubit, în cazul încălcării de către acest utilizator a primelor sale două drepturi. Recunoașterea dreptului de autor se face în mod contractual, potrivit legii, refuzul încheierii unui asemenea contract fiind sancționat prin acordarea de despăgubiri în instanță.
Efectele recunoașterii sunt patrimoniale, în sensul că, la fel ca și în situația invenției, autorul unei asemenea realizări tehnice, nouă la nivel local, are dreptul asupra unor beneficii patrimoniale, decurgând din aplicarea de către o persoană interesată, a realizării. Prima instanță a reținut că primul capăt al acțiunii reclamantului în constatarea calității sale de autor este unul subsidiar acțiunii în realizare, potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., iar o asemenea acțiune în realizare o constituie cea prevăzută de lege referitor la dreptul la despăgubire, pentru nerespectarea dreptului de a i se încheia un contract prin care să fie recunoscută calitatea de autor și respectiv remunerarea pentru utilizarea creației tehnice intelectuale.
Reclamantul în critica adusă soluției sub acest aspect pretinde că instanța a calificat greșit capătul său de cerere în sensul că ar fi solicitat constatarea unui fapt, iar nu a unui drept - critica fiind nefondată. Cel care are obligația de a recunoaște calitatea de autor este utilizatorul realizării asupra căreia dreptul se invocă, iar nerespectarea obligației este sancționată de legiuitor cu un drept la despăgubire, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune, în mod indiscutabil, dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă. Prima instanță de fond a considerat că termenul de prescripție nu ar fi început să curgă, câtă vreme pârâta continuă să folosească procedeul asupra căruia poartă litigiul, ceea ce ar reprezenta o recunoaștere continuă a calității de autor a reclamantului, iar considerația sa se datorează greșitei interpretări a stării de fapt.
Dimpotrivă, o asemenea recunoaștere nu rezultă din atitudinea pârâtei care, pe tot parcursul judecății și, în mod evident anterior acesteia, a contestat calitatea de autor al unei realizări tehnice la nivel local a reclamantului, în caz contrar nefiind nevoie de adresarea către o instanță de judecată.
Contestată fiind îndreptățirea reclamantului pe care o pretinde, în mod evident, termenul de prescripție a început încă de la momentul aplicării în producție a realizării tehnice de către pârâtă deci, cel mai târziu, de la sfârșitului anului 1997, după care, termenul în care protecția juridică putea fi acordată, s-ar fi încheiat la sfârșitul anului 2000. Calitatea de autor este o stare de fapt, căreia legea îi conferă valența de a produce anumite efecte, iar unul este cel al dreptului de a fi recunoscut ca autor, la nivelul de interes al realizării, altul, cel de a obține foloase din utilizarea sau cedarea dreptului de utilizare a acesteia - astfel, calitatea de autor este una de fapt, sursă a două drepturi.
Nu se poate spune că, în cauză, întrucât prin contractul părților ar urma să fie făcută recunoașterea calității de autor, acesta ar avea o componentă nepatrimonială, spre a nu fi supus dispozițiilor ce reglementează prescripția extinctivă, câtă vreme o astfel de recunoaștere este în mod indisolubil legată de existența unui interes. Or, în cauză interesul este legat de obținerea remunerației pentru utilizarea creației, în acest scop fiind reglementarea dată soluției de interes local prin reglementarea sus enunțată, odată ce legiuitorul nu a intenționat să ofere și unei asemenea eventuale soluții noi regimul reglementat de aceeași lege pentru invenție.
Altfel, s-ar ajunge la o situație de interpretare a lipsei oricărei prescripții pe parcursul unei utilizări a unei eventuale soluții tehnice locale noi, deși inclusiv în materia invențiilor este reglementată căderea în domeniul public a acesteia, ceea ce se impune, cu atât mai mult în situația de față, căreia legiuitorul a înțeles să-i acorde o mai mică importanță, reglementându-i regimul de drept comun al oricăror raporturi contractuale și respectiv delictuale. Mai mult, în ceea ce privește obligația de a contracta, nu se poate pretinde că ea ar continua să subziste pe întreaga durată a utilizării soluției asupra căreia poartă litigiul.
O astfel de obligație, așa cum este ea reglementată de legiuitor, este una de a face, potrivit dispozițiilor art. 1073-1076 C. civ., executarea sa constând în exprimarea acordului de recunoaștere, prin contract, a calității de autor și, desigur, stabilirea remunerației pentru utilizare, ceea ce înseamnă executarea dintr-o dată, uno ictu. Și în materia acestor obligații de a face, susceptibile de a fi sancționate prin dezdăunare, cum chiar legea specială prevede, sunt operante dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă, câtă vreme, efectul unei astfel de obligații de a face este unul patrimonial, putând genera o creștere a patrimoniului celui ce invocă dreptul. În atare condiții, chiar și prin prisma unei obligații de a face, prezenta acțiune urmează a se constata că era supusă prescripției extinctive, care era împlinită la data promovării acțiunii.
În concluzie, Curtea a constatat că acțiunea reclamantului a depășit perioada de protecție juridică a dreptului reclamat, prin împlinirea termenului de prescripție extinctivă, ceea ce atrage, în temeiul art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului formulat de către pârâtă, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă - situație în care este inutilă examinarea celorlalte critici aduse soluției primei instanțe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:
Decizia a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu cuprinde susținerile prescurtate ale sale de la termenul din data de 15 noiembrie 2011 referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, motivele de drept care au format convingerea instanței de apel în pronunțarea deciziei și motivele pentru care s-a înlăturat solicitarea sa de a se respinge excepția de prescripție. În întâmpinare a formulat apărarea pe care a susținut-o la termenul din data de 15 noiembrie 2011, inclusiv cu privire la temeiurile de drept aplicabile în speță, pe baza cărora a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului Ia acțiune.
Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - sentința nr. 250 din 08 iulie 2011 pronunțată de către Tribunalul Argeș, respectiv motivele pentru care s-a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune pentru capetele 2 și 3 de cerere, între care se arată și că, oricum, pretențiile patrimoniale ale reclamantului privesc o perioadă de 3 ani anterioară promovării acțiunii, astfel că nu se poate reține că drepturile deduse judecății și dreptul la acțiune pot fi sancționate prin prescripție.
Instanța de apel a făcut aplicarea greșită a legii în stabilirea regulilor de operare a prescripției dreptului la acțiune, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3.1. Art. 1886 C. civ. arată că nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere. În cauză a fost dedus judecății raportul juridic născut între părți la data de 15 august 2006, dată când s-a născut dreptul la acțiune și de la care curge prescripția dreptului la acțiune. 3.2. Potrivit art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune privind un obiect patrimonial se stinge în termenul general de prescripție de 3 ani. Prin primul capăt de cerere a solicitat constatarea existenței dreptului de a fi autor, drept nepatrimonial, imprescriptibil în timp, iar prin cel de-al treilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind drepturile bănești pentru folosirea realizării tehnice în intervalul ulterior de la data depunerii acțiunii, iar prescripția dreptului la acțiune nu poate curge pentru viitor. Prin cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri doar pentru intervalul de 3 ani anterior datei depunerii cererii de chemare în judecată, deci în cadrul termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitor la prescripția extinctivă - cum în mod corect a și reținut prima instanță. Jurisprudență referitoare la stabilirea începutului curgerii prescripției la nivelul Înaltei Curți, secția civilă și de proprietate intelectuală, (anexată) este unitară, iar prin aceasta s-a statuat că începutul curgerii prescripției corespunde momentului încetării folosirii realizării tehnice, iar dreptul la acțiune se prescrie după 3 ani. Pe cale de consecință, în speță, deoarece nu s-a produs nici un moment încetarea folosirii realizării tehnice, prescripția dreptului la acțiune nu a început să curgă. 3.3. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în alin. (2) se prevede că la obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Obligațiile prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 cu privire la încheierea unui contract privind drepturile bănești (alin. (1)), la atestarea calității de autor (alin. (2)), precum și la plata despăgubirilor (alin. (3)) sunt obligații ce urmează să se execute doar la cererea creditorului - reclamant în raport cu debitoarea - pârâtă, nefiind stabilit vreun termen de executare - dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 fiind aplicabile în speță, adică de la data depunerii acțiunii (actul juridic). Prin aplicarea regulii generale prevăzută la art. 7 alin. (1), deși la art. 7 alin. (2) există o regulă specială, aplicabilă în speță, instanța de apel a încălcat principiul juridic specialia generalibus derogant. În doctrină se precizează că, în practică, cazurile ce cad sub incidența art. 7 alin. (2) au ca izvor actul juridic civil, ceea ce înseamnă că, în principiu, „data nașterii raportului de drept" este chiar data încheierii actului juridic. În speță, la data de 15 august 2006 a formulat actul juridic denumit acțiunea împotriva SC A. SA și, pe cale de consecință, s-a născut raportul juridic de drept între cele două părți de la această dată. 3.
Potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Pârâta folosește continu realizarea tehnică, fapt ce rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică depus la dosarul cauzei la data de 15 noiembrie 2007, cât și din faptul că a constituit provizioane la finalul anului 2007 pentru a plăti despăgubiri rezultate prin folosirea fără drept a realizării tehnice, după ce a luat cunoștință de concluziile expertizei tehnice. De altfel, în jurisprudența anexată, Înalta Curte, secția civilă și de proprietate intelectuală, arată că acțiunea trebuia introdusă în cel mult trei ani de la data ultimei utilizări, conform art. 3 coroborat cu art. 7 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958. 3.
Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. S-au arătat în susținerea criticii probele care ar demonstra, în opinia reclamantului-recurent, că pârâta a recunoscut dreptului său. Prin întâmpinarea formulată de către intimată s-au arătat următoarele: Din art. 73 din Lege rezultă că faptul creării unei realizări tehnice naște două drepturi ale autorului, respectiv un drept moral și un drept patrimonial. Dreptul moral presupune eliberarea de către unitate a unui certificat privind soluția propusă, care reprezintă și un mijloc de probă pentru existența realizării tehnice și pe baza acestei probe se poate trece la executarea dreptului patrimonial, care este un drept de creanță al autorului, corelativ obligației unității de a încheia contract. Obligația de despăgubire prevăzută de art. 73 alin. (3) din lege are natura executării prin echivalent a obligației unității de a încheia contractul cu creatorul. Drepturile decurgând dintr-o asemenea realizare nu au caracter temporal pentru că structura lor nu comportă o perioadă de timp. În condițiile în care dreptul la încheierea unui contract este cu executare uno ictu, și cum acest drept este susceptibil de o singură neexecutare, dreptul la despăgubiri pentru această neexecutare este tot uno ictu, adică se execută prin plata unei sume globale. Titularul unui astfel de drept este protejat printr-un singur drept la acțiune, iar odată exercitat acesta se epuizează. Aplicarea continuă sau succesivă a soluției tehnice nu are nicio incidență asupra prescripției, întrucât dreptul se prescrie într-un termen calculat de la nașterea acestui drept, adică de la data realizării tehnice protejate. Cum însuși reclamantul arată că pretinsa realizare tehnică în speță a fost creată înainte de anul 1997 și ar fi început să fie aplicată din acel, rezultă că dreptul la acțiune s-a stins într-un termen de prescripție de 3 ani calculat din acel moment, termen care a expirat în anul 2000, cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri, ceea ce face să fie prescrise capetele de cerere nr. 2 și 3. În ceea ce privește primul capăt de cerere, prin care se tinde la constatarea unei stări de fapt și nu a existenței sau neexistenței unui drept, se susține inadmisibilitatea. În mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate susține că întrucât prin contractul părților ar urma să fie recunoscută calitatea de autor, aceasta ar fi o componentă nepatrimonială și deci imprescriptibilă, câtă vreme o astfel de recunoaștere este indisolubil legată de existența interesului de a obține remunerație.Recunoașterea calității de autor se face prin încheierea contractului, iar în cazul în care nu se încheie contractul, nu se respectă această obligație, cel în cauză are drept la acțiune în justiție pentru despăgubiri, acțiunea fiind supusă termenului de prescripție de 3 ani. La termenul de judecată și prin concluziile scrise, făcându-se distincție cu invenția și inovația - recunoscută de fosta legislație, s-a mai susținut că pentru o realizare tehnică fapta ilicită nu este utilizarea creației tehnice, ci refuzul de a încheia contractul și de a atesta calitatea de autor, ce nu poate să aibă un caracter repetat, ci se consumă în timp o singură dată. Ca urmare, termenul de prescripție este unic, numai din momentul în care s-a săvârșit acest refuz, iar, în speță, acesta a intervenit în anul 1997. Pentru invenție se naște un monopol de exploatare, opozabil tuturor, iar fapta ilicită constă în orice faptă de încălcare a acestuia în perioada de protecție de 20 de ani, în timp ce pentru realizarea tehnică nu se naște un astfel de monopol, fiind vorba doar de un simplu drept de creanță la încheierea unui contract prin care să se recunoască drepturile bănești și să se ateste calitatea de autor, fapta ilicită constând în acest refuz. Altfel, s-ar ajunge la situația creării unei insecurități juridice, întrucât pentru o invenție orice încălcare trebuie reclamată în termenul de 3 ani, raportat însă la perioada maximă de protecție a acesteia, care este de 20 de ani, pe când autorul unei realizări tehnice poate să facă o acțiune pentru despăgubiri oricând. Redactarea normei în discuție este defectuoasă, pentru că legiuitorul a încercat să creeze o alternativă la inovație, reglementată anterior în Legea nr. 62/1974. Numai că legiuitorul a eșuat, abrogând chiar norma, deoarece deși cerințele pentru realizarea tehnică în noua lege sunt mult mai puțin severe decât cerințele pentru inovație, pentru aceasta se puteau acorda maxim 3 salarii pentru primul an de aplicare, pe când din redactarea ultimei fraze a art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 rezultă că realizarea tehnică ar părea să fie, la prima vedere, mai generoasă. Dacă se va trece totuși peste distincția dintre invenție și realizarea tehnică, solicită să se facă distincție între realizările tehnice care au ca obiect produse noi și cele care au ca obiect modificarea unei instalații sau a unui procedeu industrial. Dacă, prin absurd, s-ar putea admite în cazul primelor, că pentru fiecare produs în parte curge un termen de prescripție distinct de la data realizării, pentru celelalte - cum este cea în discuție și care, oricum, nu a fost făcută de reclamant ci de A.P. - implementarea are loc o singură dată și nu în mod succesiv, pe fiecare zi de funcționare a instalației. În cel din urmă caz, realizarea tehnică dă naștere doar la drepturi bănești pentru implementarea sa, nu unui drept exclusiv de exploatare. Decizia nr. 7062 din 16 noiembrie 2012 prin care s-a soluționat recursul a fost desființată prin Decizia nr. 1287 din 6 mai 2014, urmare admiterii cererii de revizuire formulată de reclamant. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1. Primul motiv de recurs nu este fondat, din perspectiva dispozițiilor indicate a fi încălcate și a art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. La termenul din 15 noiembrie 2011 cauza a fost reținută în pronunțare, iar eventuale omisiuni cu privire la susținerile părților pot fi îndreptate numai prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. și nu pe calea recursului, așa cum prevede art. 281 2a C. proc. civ. În considerentele deciziei de apel se arată argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției, iar o referire expresă la apărările formulate de către reclamant nu mai era necesară, acestea fiind înlăturate prin raționamentul instanței, astfel cum a acesta a fost detaliat. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv sentința nr. 250 din 08 iulie 2011 pronunțată de către Tribunalul Argeș, mai exact motivele pentru care s-a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune pentru capetele 2 și 3 de cerere. Pentru a fi primit acest motiv din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat în susținere, este necesar ca interpretarea greșită să vizeze un act juridic dedus judecății, respectiv un înscris(probă ) aflat la dosar, fiind astfel exclusă în contextul în discuție sentința primei instanțe. 3. Motivul de recurs privind modul de soluționare a prescripției dreptului la acțiune este fondat și atrage soluția casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Reclamantul-recurent a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 73 din Legea nr. 64/1991(anterior abrogării prin Legea nr. 83/2014) , potrivit căruia “ (1) Drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. (3) Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate.” a. Cererea prin care se solicită constatarea calității de autor asupra realizări tehnice. a.1. Instanța de apel a confirmat calificarea dată de către reclamant cererii de atestare a calității de autor, susținută inclusiv de către intimată - ca privind un drept moral, personal nepatrimonial deci, dându-i însă valențe afirmate și de intimată ce vor fi înlăturate în cele ce urmează, ceea ce înseamnă că aceasta, neavând un obiect patrimonial, nu este supusă prescripției, în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, interpretate per a contrario. Caracterul imprescriptibil al unei astfel de cereri este susținut și de o altă interpretare a instanței, valorificată de către reclamantul-recurent, potrivit căreia, în cazul particular în speță, o acțiune promovată în acest sens capătă valențele unei acțiuni în realizare, de recunoaștere a unui drept de proprietate, cu efect retroactiv. Aceasta întrucât într-o astfel de acțiune instanța sancționează refuzul unității care aplică realizarea tehnică de a recunoaște și atesta calitatea de autor, iar obligația care îi incumba acesteia și care revine astfel instanței implică o cenzură obligatorie relativ la obiectul protecției - realizarea tehnică trebuind să fie nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia. a.2. Instanța de apel a reținut că nerespectarea obligației de atestare a calității de autor este sancționată de legiuitor cu un drept de despăgubire, la care se referă alin. (3) al art. 73 din Lege, cu reflexie în mod evident patrimonială, ceea ce îl supune dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Norma impune numai ca unitatea utilizatoare a realizării tehnice să îl despăgubească pe autor pentru nerespectarea propriilor obligații legale, respectiv folosirea realizării tehnice fără a atesta calitatea de autor persoanei îndreptățite și fără a plăti drepturile care i se cuvin - după cum se va detalia în cele ce urmează în analiza faptei ilicite, care atrage obligația la plata despăgubirilor. Despăgubirea la care se referă norma legală în discuție nu limitează dreptul în confirmarea calității de autor al unei realizări tehnice în fața instanței de judecată, nu stinge dreptul în favoarea acestuia, dată fiind calificarea sa juridică. Într-o acțiune de genul celei de față instanța sancționează refuzul unității care aplică realizarea tehnică de a recunoaște și atesta calitatea de autor și de a plăti drepturile cuvenite, iar aceasta, fiind sesizată, suplinește întreaga procedură care trebuia respectată de intimata chemată în judecată. O altfel de interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziție, contrară normelor legale, să limiteze dreptul autorului, deși ar aplica în continuare realizare tehnică și ar obține beneficii din aceasta. Pentru considerentele mai sus arătate și atât timp cât pentru cazul particular în discuție legea impune obligația unității care aplică realizarea tehnică să ateste calitatea de autor, dreptul autorului, ceea ce înseamnă conferirea unui titlu în acest sens, nu este suficient ca verificarea și constatarea acesteia să se facă incidental în cadrul acțiunii în despăgubire, în valorificarea dreptului conferit de alin. (3) al art. 73 din Lege, privită ca acțiune în realizare, cum a reținut instanța de apel - considerent ce infirmă și apărarea intimatei privind inadmisibilitatea. a.3. Interesul în valorificarea dreptului de a solicita atestarea calității de autor, reținut ca alt argument de instanța de apel și valorificat în apărare de către intimata-pârâtă, nu trebuie să fie legat exclusiv de dreptul patrimonial reprezentat de obținerea remunerației/despăgubirilor pentru utilizare, aceasta din urmă fiind determinată de opțiunea personală a autorului de valorificare a unui drept patrimonial, conferit tocmai de această calitate. În considerarea acestor argumente, se impune ca în soluționarea apelului declarat de reclamant instanța de apel să confirme distinct calitatea de autor reclamantului, în măsura în care, urmare analizării criticilor formulate de către intimată, va constata că soluția tehnică în discuție îndeplinește cerințele pentru a fi recunoscută drept realizare tehnică, iar aceasta îl are ca autor pe reclamant. Deși prima instanță a făcut referire la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, a confirmat totuși solicitarea făcută prin primul petit și faptul că soluția tehnică îndeplinește cerințe unei realizări tehnice, deficitară fiind numai calea procedurală aleasă. b. Cel de-al doilea petit, în despăgubiri, incontestabil cu obiect patrimonial, intră sub incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, numai că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește data de la care curge dreptul la acțiune. Contrar celor reținute de instanța de apel și susținute prin întâmpinare, potrivit alin. (1) al art. 73 din Legea nr. 64/1991, numai drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate, nu și calitatea/atestarea calității de autor al realizării tehnice. În lipsa unui asemenea contract, unitatea care aplică realizarea tehnică va putea fi obligată la plata unor despăgubiri în favoarea autorului realizării tehnice, despăgubiri a căror valoare va fi stabilită - de către instanța de judecată - în funcție de rezultatele economice obținute de unitate - cum s-a reținut și în Decizia nr. 139 din 8 februarie 2011 a Curții Constituționale, urmare sesizării în prezentul dosar. Prin aceeași decizie, în justificarea respingerii excepției de neconstituționalitate, s-a mai reținut și că pentru cazul în care unitatea ar proceda la utilizarea realizării tehnice fără a conveni cu autorul acesteia asupra drepturilor bănești cuvenite, textul criticat stabilește, în mod firesc, condițiile în care titularul realizării tehnice poate să obțină valorificarea drepturilor sale de autor (s.n.). Din interpretarea art. 73 din lege rezultă că prin plata de despăgubiri, obligație impusă de alin. (3) al normei legale, este sancționată folosirea unei realizări tehnice fără ca unitatea care face acest lucru să stabilească cu autorul acesteia drepturile bănești care i se cuvin. Prin urmare, fapta care generează dreptul la acțiune al reclamantului nu este refuzul de a încheia contractul - cu efectele susținute de către intimată și confirmate de instanța de apel - ci aplicarea/utilizarea în producție a unei realizări tehnice, cu obținerea de rezultate economice, fără respectarea drepturilor autorului. Cum s-a mai arătat, o altfel de interpretare ar face ca unitatea, prin propria poziție, contrară normelor legale, să limiteze drepturile autorului, deși ar aplica în continuare realizarea tehnică și ar obține beneficii din aceasta. În acest context se impune a fi înlăturată apărarea intimatei, în sensul că aplicarea are loc o singură dată, la data implementării, întrucât interesează aplicarea nu cu sensul de introducere în producție pentru prima dată, ci cu sensul de folosire, utilizare a unei realizări tehnice și care poate fi continuă sau izolată, în funcție de natura obiectului protecției. În condițiile în care se reclamă o utilizare continuă a realizării tehnice, caracterul nelegal al unei astfel de utilizări, determinat de nerespectarea cerințelor impuse de lege, naște dreptul de despăgubire pentru întreaga perioadă în care aceasta are loc, perioadă care este însă afectată de prescripție, în sensul că aceasta nu poate fi decât de 3 ani, anteriori cererii de chemare în judecată, perioadă la care și-a și limitat pretențiile reclamantul-recurent, cu aplicarea art. 1886 C. civ., art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 dintre normele invocate în susținerea recursului, dat fiind cadrul juridic dedus judecății. Dispozițiile art. 16 lit. a) din acest decret, care prevăd că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, nu prezintă relevanță atât timp cât pretențiile sale sunt formulate pentru 3 anteriori introducerii acțiunii, iar modul de calcul al termenului reținut de instanța de apel nu a fost confirmat prin prezenta decizie. Distincția făcută de către intimată între rezultate tehnice având ca obiect un produs și cele având ca obiect o instalație tehnologică nu se justifică atât timp cât nici legea nu o face - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.Norma legală face referire numai la anumite cerințe pe care trebuie să le îndeplinească o creație tehnică pentru a fi recunoscută drept realizare tehnică. În egală măsură, orice comparație cu regimul juridic al invenției reglementat de aceeași lege, și al inovației reglementată de vechea legislație în materie, în încercarea de limitare a drepturilor conferite autorului unei realizări tehnice, depășește cadrul legal instituit în materia realizărilor tehnice. Atât timp cât limitarea în timp a despăgubirilor este determinată de utilizarea nelegală a realizării tehnice, orice comparație cu alte creații tehnice sub aspectul în discuție ar adăuga la lege și ar lipsi autorul de un drept legal, în mod nejustificat. Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi intervenit în limitarea perioadei de protecție în care se poate reclama încălcarea drepturilor autorului, așa cum a mai procedat în cuprinsul Legii nr. 64/1991. Abrogarea art. 73 din Lege, ce fundamentează acțiunea, cu argumentul susținut de intimată al inechității reglementării în raport cu alte drepturi protejate prin Legea nr. 64/1991 nu ar determina, în niciun caz, lipsirea de eficacitate a acestuia, pe perioada cât a fost în vigoare. Totodată, orice asimilare cu inovația, nerecunoscută prin Legea nr. 64/1991, determinată inclusiv de topografia textului legal, nu poate fi acceptată față de conținutul normei legale în discuție, astfel cum aceasta a fost interpretată. Dreptului conferit autorului unei realizări tehnice a fost confirmat, de altfel, de intimată prin cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 64/1991. c. În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere - dreptul reclamantului-recurent de a solicita obligarea pârâtei la încheierea unui contract privind drepturile bănești pentru folosirea realizării tehnice, recunoscut de instanța de apel ca fiind afectat de prescripție, urmează a fi înlăturate dispozițiile aferente din decizie și apărările formulate de către intimată, în considerarea celor mai sus arătate privind dreptul de despăgubire al autorului și fapta care îl generează, afectându-i prescripția. În măsura în care unitatea aplică realizarea tehnică reclamată și obține beneficii economice, fără a conveni drepturile cuvenite autorului acesteia, prin formularea acestui capăt de cerere autorul nu face decât să-și protejeze pentru viitor, în condiții de legalitate, dreptul de care beneficiază. Numai în măsura în care contractul nu va fi respectat de către unitatea care aplică realizarea tehnică se pune problema prescripției, din perspectiva dreptului valorificat în fața instanței de către autor, respectiv dreptul la acțiunea în executarea obligației de a da. Constatând, în limitele cererii de recurs, că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale din materia prescripției în privința celor trei petite analizate, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E În majoritate: Admite recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din data de 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă pronunțată în Dosarul nr. 4040/109/2008. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015. Opinia separată Cu opinia separată în sensul admiterii recursului, casării, în parte, a deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere prin care se solicită constatarea calității de autor.
Prin cererea formulată la data de 15 august 2006 reclamantul a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul, - să constate calitatea sa de autor al realizării tehnice denumită ”interfață electrică între microcalculatorul de proces și cuva de electroliză modernizată”, nouă la nivelul unității pârâte și utilă acesteia, elaborată în 1997; - să oblige pe pârâtă la plata, în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, la plata unor despăgubiri de 5.683.447 lei, reprezentând 50% din beneficiul net obținut pe ultimii 3 ani ca urmare a folosirii fără drept a acesteia, începând cu anul 1997 și până în prezent, - să oblige pe pârâtă la încheierea, în temeiul alin. (1) al aceluiași text de lege, a unui contract cu privire la drepturile bănești care i se cuvin, în cuantum de 50% din beneficiul net ce urmează a fi obținut după data de 15 august 2006, ca urmare a utilizării realizării tehnice.
Instanța de apel a considerat toate capetele de cerere prescrise. Pentru a determina dacă dreptul la acțiune este prescris trebuie stabilit care este natura dreptului despre care se pretinde a fi încălcat cu privire la repararea căruia se formulează pretenții. Prin primul capăt de cerere, constatarea calității de autor al realizării tehnice, se cere constatarea existenței unui drept personal nepatrimonial (al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani), adică dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei creații intelectuale, categorie în care situează reclamantul pretinsa realizare tehnică, invocând prevederile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, forma n vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
În principiu, interpretând per a contrario prevederile art. 1 alin. (1) din Decr. nr. 167/1958, ținând cont că prin lege sunt stabilite în mod expres excepțiile de la acest principiu, dreptul la acțiune pentru încălcarea unui drept personal nepatrimonial este imprescriptibil. Acesta este motivul pentru care soluția instanței de apel de considerare ca prescris dreptul la acțiune și cu privire la acest capăt de cerere este nelegală. În ceea ce privește prescripția celorlalte capete de cerere am considerat soluția instanței de apel legală pentru următoarele argumente. Încălcarea unui drept personal nepatrimonial dă naștere, de regulă, la daune morale, iar nu materiale.
Reclamantul nu a solicitat acordarea unor despăgubiri morale, pentru eventuala încălcare a dreptului personal nepatrimonial menționat anterior, dreptul de a fi recunoscut ca autor, cu privire la care s-ar fi putut susține că dreptul la acțiune privind despăgubirile corespunzătoare fiecărei încălcări poate fi exercitat pe întreaga durată de protecție a dreptului personal nepatrimonial, în raport de fiecare încălcare urmând a curge un alt termen de prescripție de 3 ani. După cum se știe, și în cazul protecției drepturilor decurgând din creația intelectuală, unde pretinde reclamantul că se încadrează circuitul electric elaborat de către acesta, sunt reglementate drepturi nepatrimoniale și drepturi patrimoniale.
Prin al doilea capăt de cerere reclamantul a cerut obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale pentru încălcarea unui drept patrimonial, și anume dreptul de a folosi și a exploata realizarea tehnică, iar nu pentru încălcarea dreptului nepatrimonial de autor al realizării tehnice. Acesta a invocat nerespectarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 care prevedea stabilirea prin contract a unor drepturi bănești pentru realizarea tehnică nouă și utilă la nivelul unei unități, aplicată de către aceasta. Ca atare, pentru a determina dacă acest capăt de cerere este prescris sau nu, trebuie stabilit mai întâi, care este natura dreptului patrimonial pretins încălcat, și anume dacă este un drept real (drept de proprietate) sau un drept de creanță.
Drepturile reale sunt limitate ca număr, numai legii fiindu-i permis să instituie asemenea drepturi subiective (regula numerus clausus). Reclamantul își bazează pretențiile pe prevederile art. 72 din Legea nr. 64/1991, varianta în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit căruia ”Drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun.
Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate.” Acest articol are un conținut identic cu fostul articol 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, forma inițială, care a fost renumerotat în timp, fiind situat în cap. VIII intitulat ”Dispoziții tranzitorii și finale”. Prin Legea nr. 64/1991 nu au mai fost protejate inovațiile, care aveau un regim juridic reglementat în art. 66-73 (cap. 9 Inovațiile) din Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile, abrogată expres prin art. 70 din Legea nr. 64/1991, forma în vigoare la data adoptării.
Potrivit art. 65 din Legea nr. 62/1974 inovația constituie ”realizarea tehnica care prezintă noutate pe plan național, progres si avantaje economice ori sociale, rezolva o problema in industrie sau in orice domeniu al economiei, științei, culturii, ocrotirii sănătății si apărării țării sau in orice alt domeniu al vieții economico-sociale si nu a mai fost aplicata pe teritoriul R.S.R.” În ceea ce privește interpretarea normelor juridice situate în cadrul capitolului ”Dispoziții tranzitorii și finale” sunt relevante prevederile art. 77 și 78 din Decretul nr. 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative, în vigoare la data adoptării Legii nr. 64/1991.
Astfel, potrivit art. 77, ”În dispozițiile finale se determina data intrării în vigoare, dacă aceasta nu are loc pe data publicării, implicațiile pe care noul act le are asupra unor alte acte normative, precum și masurile necesare pentru punerea în aplicare a reglementarii. În proiectele actelor normative cu caracter temporar se va prevedea, de regula, perioada aplicării sau data încetării aplicării; în acest fel de acte nu se vor insera dispoziții cu caracter permanent.”, iar potrivit art. 78 ”În cazul în care prin noua reglementare sînt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noului act, acesta va cuprinde dispoziții tranzitorii corespunzătoare, care să precizeze dacă acelor raporturi sau situații li se va aplica în continuare vechea reglementare ori o alta diferita de cea prevăzută în noul act normativ.
Dispozițiile tranzitorii pot fi reunite, când este cazul, cu dispozițiile finale, intr-o subdiviziune unica, intitulata "dispoziții finale și tranzitorii".” Analizând aceste dispoziții, se ajunge la concluzia că art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 conține dispoziții tranzitorii referitoare la realizările tehnice concepute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, doar acestea putându-se încadra în categoria ”raporturilor sau situațiilor juridice născute sub vechea reglementare dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noului act,” la care face trimitere art. 78 din Decr.16/1976, în care nu se încadrează situația în speță, unde pretinsa realizare tehnică a fost elaborată în anul 1997. Cu toate acestea, în acest caz, precum și în situația în care s-ar considera că pretinsa realizare tehnică se încadrează în acest articol, în raport de problema prealabilă a excepției prescripției la acțiune, sunt de reținut următoarele considerente aplicabile în ambele cazuri.
Chiar dacă s-ar considera că prin art. 67 (art. 72, la data formulării acțiunii) din Legea nr. 64/1991 nu s-a intenționat reglementarea unei situații tranzitorii, contrar art. 78 din Decretul nr. 16/1976, ci instituirea unui nou drept în favoarea autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, indiferent de data elaborării acestei realizări tehnice, cu două componente, un drept personal nepatrimonial (dreptul la atestarea calității de autor), și un drept patrimonial (drepturi bănești), pentru determinarea termenului de prescripție, a duratei de protecție a dreptului și a stabilirii momentului de început a curgerii acestuia, pentru acest din urmă drept, trebuie determinată natura juridică a acestuia, așa cum s-a menționat anterior.
Acest articol trebuie interpretat în lumina dispozițiilor de ansamblu ale Legii nr. 64/1991 și a scopului acesteia, a rezultatului avut în vedere de aceasta. Atâta timp cât intenția legiuitorului a fost aceea de a nu se mai proteja inovațiile, nemaifiind pr
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.