ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1728/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19

septembrie 2003, reclamanții P.S. și B.C. au chemat în judecată pe pârâta SC E.

SA Slatina, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o

oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.500.000.000 lei reprezentând drepturi

patrimoniale cuvenite în temeiul contractului de cesiune a brevetului de

invenție nr.103005, încheiat cu pârâta la data de 21 martie 1995.

Prin sentința civilă nr. 92 din 9 martie

2004, Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că titularul brevetului de invenție a fost decăzut din

drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor legale, așa încât,

brevetul nemaifiind protejat, solicitările reclamanților privind acordarea de

drepturi patrimoniale apar ca nefondate.

Mai mult, din contractul de cesiune

încheiat între părți rezultă că durata acestui contract a fost de 5 ani,

perioadă pentru care reclamanții și-au încasat drepturile cuvenite.

Prin decizia nr. 28 din 28 ianuarie 2005,

Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelul declarat de

reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Olt, secția civilă.

Pentru a pronunța această decizie, curtea

a admis motivul de ordine publică pus din oficiu în discuția părților,

referitor la necompetența materială a instanței comerciale.

În motivarea deciziei curtea de apel a

arătat că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în

primă instanță procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de

proprietate industrială, iar încălcarea normelor de ordine publică referitoare

la competența materială a instanței civile atrage nulitatea hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, pârâta solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași curte de apel invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Recursul a fost inițial înregistrat pe

rolul Secției Comerciale al Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin

încheierea din 21 septembrie 2005 l-a trimis spre soluționare Secției Civile și

de Proprietate Intelectuală.

Prin decizia nr. 7378 din 22 septembrie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel, având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc.

civ., competența soluționării în primă instanță a cererilor și acțiunilor în

materia proprietății industriale aparține tribunalului.

Nici textul de lege menționat și nici

legea specială a brevetelor de invenție, nr. 64/1991, nu impun judecarea

acestor litigii la o anumită secție a tribunalului, astfel încât, indiferent

dacă litigiul s-a judecat la secția civilă sau la cea comercială, norma

imperativă referitoare la competența materială a tribunalului în această

materie a fost respectată.

Fără temei legal curtea de apel a

stabilit că s-au încălcat normele legale referitoare la competența secției

civile, câte vreme nicio dispoziție legală nu stabilește o competență o atare

competență la nivelul tribunalului, ca de altfel nici la cel al curții de apel,

cauza urmând a fi înregistrată și soluționată la acea secție a curții de apel

căreia i se repartizează administrativ litigiile în materia proprietății

intelectuale, din care fac parte și cele în materia proprietății industriale,

sau în cadrul căreia funcționează completele specializate în această materie.

Apelul a fost rejudecat de secția civilă a Curții de Apel Craiova,

urmare a faptului că aceasta a fost desemnată să judece litigiile în materia

proprietății intelectuale prin decizia Colegiului de conducere al instanței din

20 martie 2007.

Prin decizia civilă nr. 657 din 31 mai 2007 apelul declarat de

reclamanții P.S. și B.C. împotriva sentinței civile nr. 92 din 9 martie 2004 a

Tribunalului Olt a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Actul în baza căruia a fost încheiat

contractul de cesiune, iar reclamanții solicită drepturile bănești pentru

aplicarea invenției, îl constituie brevetul de invenție nr. 103005, care a fost

acordat de O.S.I.M. prin hotărârea nr. 2791 din 28 septembrie 1990, titular al

brevetului de invenție fiind SC E. SA, în temeiul art. 14 din Legea nr.

62/1974.

Ulterior, dreptul asupra brevetului

de invenție a fost transmis reclamanților conform art. 66 din Legea nr.

64/1991.

Pentru nerespectarea obligației de

plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului O.S.I.M. a dispus

decăderea din drepturile ce decurg din brevet, conform art. 47 alin. (2) din

Legea nr. 64/1991.

Având în vedere că brevetul de

invenție nu mai este protejat, solicitările reclamanților privind acordarea

drepturilor bănești care decurg din aplicarea acestuia apar ca nefondate.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenții susțin că, deși cea mai mare parte din considerentele

deciziei sunt adevărate, concluzia la care ajunge curtea de apel este greșită.

Astfel, în opinia recurenților,

pârâta avea calitatea de titular de brevet și obligația de a plăti taxele de

menținere în vigoare a acestuia, tot pârâta fiind cea care a folosit invenția

din anul 1988, chiar dacă contractul de cesiune s-a încheiat cu reclamanții în

anul 1995.

Faptul că brevetul nu mai este

protejat nu mai are nicio importanță, deoarece protecția conferită de brevet

presupunea interzicerea folosirii de către terți a invenției fără autorizarea

titularului de brevet.

Or, în speță, nu se pune problema

folosirii de către un terț a invenției, aceasta fiind folosită de către pârâtă,

care a refuzat în mod nejustificat prelungirea contractului de cesiune.

Faptul că nu a achitat taxele de

menținere în vigoare a brevetului este datorat exclusiv culpei pârâtei și nu

poate fi invocat împotriva reclamanților, în condițiile în care pârâta

beneficiază și în prezent de invenția reclamanților.

Sub acest aspect este greșită

reținerea curții de apel în sensul că reclamanții aveau obligația plății

taxelor ca titulari de brevet, deoarece de bună-credință ei au acordat pârâtei

toate prerogativele prin dobândirea calității de titular al brevetului, aceasta

realizând o îmbogățire fără justă cauză.

Recurenții au atașat la dosar în

copie două hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt litigiu privind plata

drepturilor bănești în temeiul contractului de cesiune din anul 1995.

Intimata nu a depus la dosar

întâmpinare, dar cu ocazia dezbaterilor a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, atașând în același sens și concluzii scrise.

Analizând decizia recurată, Înalta

Curte constată că aceasta este legală, deși o parte din considerentele acesteia

nu au temei, așa cum au susținut recurenții.

Astfel, în ceea ce privește problema

calității de titular al brevetului, în mod greșit s-a reținut că reclamanții au

dobândit această calitate și că, pe cale de consecință, le este imputabilă neplata

taxelor de menținere în vigoare a brevetului.

Curtea de apel a considerat că

reclamanții au devenit titulari de brevet în baza art. 66 din Legea nr.

64/1991.

Acest text de lege, devenit art. 69

după republicarea actului normativ, prevede în alin. (3) că “dreptul asupra

brevetului de invenție se transmite inventatorului, prin efectul legii, în

cazurile în care la data intrării în vigoare a prezentei legi întreprinderea

care a devenit titulară prin efectul cesiunii legale prevăzute la art. 14 din

Legea nr. 62/1974 nu a aplicat invenția sau nu a luat măsurile necesare în

vederea aplicării ei”.

Pentru ca acest text de lege să fie

aplicabil, trebuie întrunite mai multe condiții.

O primă condiție este aceea ca

invenția să fi avut regimul juridic reglementat prin art. 14 din Legea nr.

62/1974, adică pârâta să fi devenit titulara brevetului în baza cesiunii legale

prevăzute de actul normativ în vigoare la acea dată.

În speță nu s-a contestat că

brevetul nr. 103005 a fost acordat pârâtei SC E. SA, fostă I.P.C., în baza

cesiunii legale, care a dobândit calitatea de titular de brevet, calitatea de

inventatori aparținând reclamanților B.C. și P.S.

O a doua condiție este aceea ca, la

data intrării în vigoare Legii nr. 64/1991, care a abrogat și înlocuit Legea

nr. 62/1974, invenția să nu fi fost pusă în aplicare de către titulara

brevetului ori aceasta să nu fi luat măsurile necesare în vederea aplicării ei.

Verificarea acestei condiții nu s-a

făcut și nici nu se putea face în cadrul litigiului de față, deoarece, pentru a

stabili dacă reclamanții au dreptul de a dobândi calitatea de titulari de

brevet ar fi trebuit să se parcurgă procedura legală în acest scop.

Conform regulii 73(5) din

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 această procedură presupunea ca

persoanele interesate să adreseze O.S.I.M. o cerere prin care să se indice

schimbarea titularului brevetului, însoțită de documentul care să ateste o

atare schimbare.

Cererea urma a fi examinată de

O.S.I.M., iar o eventuală hotărâre favorabilă în acest sens urma a se înscrie

în Registrul național al brevetelor de invenție și a se publica în B.O.P.I.,

conform reguli 73(9) și (10) din același Regulament.

Niciuna din părți nu a susținut că o

asemenea procedură s-ar fi urmat, iar în adresa emisă de O.S.I.M la data de 19

februarie 2004, avută în vedere de ambele instanțe la pronunțarea hotărârilor,

se menționează că titularul brevetului de invenție nr. 103005, decăzut din

drepturile conferite de brevet pentru neplata taxelor legale este SC E. SA,

adică pârâta.

Chiar dacă în contractul încheiat

între părți în anul 1995, reclamanții au fost menționați ca titulari ai

brevetului, nu s-a făcut dovada că s-au și urmat demersurile necesare pentru

operarea înscrierii unui asemenea drept, urmată de plata de către noii titulari

a taxelor de menținere în vigoare a brevetului.

Prin urmare, nu există temei pentru

a se reține că reclamanții au devenit titulari ai brevetului de invenție, ei

înșiși negând această calitate pe parcursul procesului.

Ceea ce este însă corect reținut de

către instanțele anterioare, este faptul că produsul “Agregat de degroșat și

filetat piese bitronconice”, inventat de reclamanți, nu mai beneficiază de

protecție legală, folosirea sa fiind posibilă de către terți fără autorizarea

fostului titular de brevet.

Faptul că pârâta nu ar avea

calitatea de terț în raportul juridic dedus judecății, invocat de recurenți, nu

are nicio relevanță în cauză.

Aceștia au solicitat plata unor

drepturi bănești pentru faptul că pârâta folosește invenția și refuză

renegocierea cu reclamanții a clauzelor contractului încheiat cu aceasta la

data de 21 martie 1995.

Perioada pentru care pârâta s-a

obligat prin contract să plătească reclamanților drepturi bănești pentru

exploatarea invenției a fost de 5 ani începând cu data de 1 ianuarie 1994,

perioadă care a expirat, așadar, la 1 ianuarie 1999.

Pentru perioada prevăzută în

contract drepturile bănești convenite au fost achitate reclamanților ca urmare

a pronunțării unor hotărâri judecătorești în acest sens, așa cum corect au

reținut instanțele anterioare.

Obiectul prezentei acțiuni îl

reprezintă însă drepturi bănești pretins cuvenite pentru exploatarea invenției

după expirarea perioadei prevăzute în contract, or pentru acestea, așa cum

corect a reținut tribunalul, nu subzistă temeiul răspunderii civile

contractuale.

Nici îmbogățirea fără justă cauză

printr-un refuz nejustificat de renegociere a contractului nu poate fi reținută

în sarcina pârâtei, câtă vreme, așa cum corect s-a stabilit, invenția nu mai

beneficiază de protecție.

Odată ce titularul brevetului de invenție a fost decăzut din drepturile

conferite de brevet și nu a intervenit o revalidare a brevetului, invenția

poate fi liber exploatată de oricine, fără ca cei care pretind că au vreun

drept asupra invenției să poată solicita despăgubiri pentru folosirea acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va menține decizia curții de apel și, în baza art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli

de judecată către intimata SC E. SA, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

reclamanții P.S. și B.C. împotriva deciziei nr. 657 din 31 mai 2007 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de

2000 lei către intimata reclamantă SC E. SA, Slatina reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2008.