ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4578/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 9 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. 117/2008

formulată de reclamanta SC E.R. SRL Reșița în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Caraș-

s

everin, până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată de reclamanta SC

E.R. SRL Reșița a solicitat anularea Deciziei nr. 39/2009 emisă de pârâtă, prin

care a fost respinsă contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr.

117 din 2 iunie 2008, și a Raportului de Inspecție Fiscală încheiat la 2 iunie

2008, precum și suspendarea executării actului administrativ atacat până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La termenul de judecată din

9 martie 2009 instanța a pus în discuția părților cererea de suspendare

formulată, reținând că reclamanta a depus dovada consemnării cauțiunii, conform

dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Instanța de fond a constatat

că prin Decizia de impunere nr. 117 din 2 iunie 2008 în sarcina reclamantei au

fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată, ca urmare a

constatărilor inspecției fiscale efectuată de pârâtă, prin care s-a reținut că

reclamanta, pentru anii 2003 – 2004 a calculat eronat impozit pe veniturile

microîntreprinderilor, neavând dreptul să opteze pentru acest sistem de

impunere, așa cum rezultă din O.G. nr. 24/2001 aprobată prin Legea nr. 111/2003,

Ordinul M.F.P. nr. 945/2003, Legea nr. 57/2003 și H.G. nr. 44/2004.

S-a reținut că a fost

recalculat impozitul pe profit pentru perioada 2003 - 2004, calculându-se

diferențele de impozit și accesoriile, pe care le datorează în plus reclamanta.

Instanța a constatat că,

potrivit vectorului fiscal, reclamanta era înregistrată ca plătitoare de

impozit pe veniturile microîntreprinderilor, iar urmare a inspecției fiscale

s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată,

ca diferență între impozitul pe profit ce trebuie datorat și impozitul pe

veniturile microîntreprinderilor.

Prima instanță, constatând

ca fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004

a dispus suspendarea actului administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs D.G.F.P. Caraș-Severin, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurenta susține, în

esență, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a suspendat executarea

Deciziei de impunere nr. 117 din 2 iunie 2008 fără ca reclamanta să facă dovada

existenței unei pagube iminente și a unui caz bine justificat.

Arată recurenta că în cauză

reclamanta nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială

puternică asupra legalității actului administrativ a cărei suspendare a

cerut-o.

Susține recurenta că din

actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă prejudiciul efectiv și că măsura

suspendării ar fi necesară pentru evitarea unei pagube iminente.

Analizând hotărârea recurată

prin prisma criticilor formulate, precum și conform art. 304

1

C.

proc. civ. sub toate aspectele, Curtea constată că recursul este nefondat.

Reclamanta SC E.R. SRL

Reșița a învestit prima instanță cu anularea Deciziei nr. 39/2008, a raportului

de inspecție fiscală, solicitând totodată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004

suspendarea Deciziei de impunere nr. 117 din 2 iunie 2008 emisă de

pârâta-recurentă prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații fiscale

suplimentare de plată, ca urmare a constatărilor inspecției fiscale efectuată

de către pârâtă, prin care s-a reținut că reclamanta, pentru anii 2003-2004, a calculat eronat impozit pe veniturile microîntreprinderilor, neavând dreptul să opteze pentru

acest sistem de impunere, așa cum rezultă din O.G. nr. 24/2001 (art. 1 alin. (3))

aprobată prin Legea nr. 111/2003, Ordinul M.F.P. nr. 945/2003 (cap. II pct. 4 lit.

a), ale Legii Nr. 57/2003 (art. 104 alin. (5) lit. a) și H.G. nr. 44/2004

(titlul IV pct. 8).

Ca

atare, a fost recalculat impozitul pe profit pentru perioada 2003-2004,

calculându-se diferențele de impozit și accesoriile, pe care le datorează în

plus reclamanta.

Din

considerentele Deciziei nr. 19 din 12 iulie 2006, emisă de pârâtă, privind

soluționarea unei alte contestații formulată de reclamantă, rezultă că aceasta

era plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor până la data de 31

decembrie 2005, conform vectorului fiscal.

Potrivit vectorului fiscal, reclamanta era înregistrată ca plătitoare

(în perioada 2003 - 31 decembrie 2005) de impozit pe veniturile

microîntreprinderilor, iar urmare inspecției fiscale s-au stabilit în sarcina

reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată, ca diferență între

impozitul pe profit ce trebuia datorat și impozitul (achitat) pe veniturile microîntreprinderilor.

Cererea de suspendare a actului

administrativ formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 este

admisibilă în măsura îndeplinirii cerințelor prevăzute la art. 14 din Legea nr.

554/2004, inclusiv cerința depunerii cauțiunii.

În consecință, prima instanță în

ședința de judecată din 23 februarie 2008 a pus în discuție, depunerea unei

cauțiuni de 131.887 lei, conform art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.

Intimata-reclamantă a făcut dovada

depunerii cauțiunii, conform înscrisului ordinului de plată aflat la fila 13

din dosarul de fond.

Recursul critică încheierea și

pentru faptul că deși nu au fost îndeplinite în mod cumulativ cele două

condiții impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind

contenciosul administrativ, totuși instanța de fond a dispus suspendarea

executării actului administrativ.

Prima

condiție, aceea a existenței unui „caz bine justificat” a fost corect apreciată

ca fiind îndeplinită de către instanța fondului care a reținut că în cuprinsul

cererii de suspendare a executării deciziei de impunere reclamanta a invocat o

serie de neregularități cu privire la actul care consemnează rezultatul

inspecției fiscale, inclusiv a contestat aplicarea temeiului legal reținut de

către organele fiscale în cazul său, ceea ce creează suficiente îndoieli în

legătură cu legalitatea întocmirii actului atacat.

Cazul bine justificat este

reprezentat de împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

În ceea ce privește paguba iminentă,

în mod corect s-a avut în vedere că paralizarea activității societății, cu

consecințe asupra derulării contractelor pe care le-a încheiat și asupra

salariaților, este de natură a justifica suspendarea actului administrativ

contestat.

Intimata-reclamantă a susținut că

paralizarea activității rezultă din cuantumul creanței fiscale raportat la

capitalul social și cifra de afaceri și că prin executarea actelor fiscale, ar

fi în imposibilitatea realizării veniturilor necesare pentru achitarea

drepturilor salariale.

Astfel, împotriva reclamantei s-a început

executarea silită în baza dovezii de impunere și din înscrisurile depuse la

dosar a rezultat că societatea are salariați permanenți, care își revendică

drepturile salariale.

Cea de-a doua condiție, respectiv

prevenirea unei pagube iminente, a fost și ea corect apreciată de instanța

fondului ca fiind îndeplinită, în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

ținând seama și de Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr.

R/89/8 din 13 septembrie 1989 privitoare la protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă, care prevede ca principiu tocmai

posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat, de a solicita suspendarea

executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o va acorda

atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor se apreciază

că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube

semnificative, dificil de reparat și când există și argumente juridice valabile

față de regularitatea actului emis.

Având în vedere considerentele

expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi

respins ca nefondat și menținută încheierea atacată ca temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.G.F.P. a Județului Caraș-Severin împotriva Încheierii de ședință din 9

martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2009.