ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1849/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință din 17

septembrie 2008, a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta SC L.D.T.I.

SRL, în contradictoriu cu Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, a deciziei

de impunere nr. 007578 din 14 februarie 2008 emisă de pârâtă, suspendare

dispusă până la soluționarea irevocabilă a acțiunii având ca obiect anularea

actului administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la

existența cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube.

Astfel, instanța de fond a menționat că executarea imediată a deciziei

contestate ar avea consecințe grave asupra societății reclamante, antrenând inclusiv

intrarea acesteia în incapacitate de plată și imposibilitatea desfășurării activității,

reținând că suma impusă prin actul atacat în cuantum de 595.912 lei depășește

cu mult profitul înregistrat de societate în anul 2007.

De asemenea, instanța de fond a arătat că

executarea actului atacat ar echivala cu acordarea posibilității organului

fiscal de a imputa unui contribuabil plata unei sumei de bani care depășește cu

mult posibilitățile financiare imediate ale acestuia și, procedând la

executarea silită să împiedice accesul la justiție al contribuabilului prin

lipsirea acestuia de resurse financiare, putând provoca și starea de insolvență

a societății.

Împotriva acestei hotărâri, în termen

legal, a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara,invocând

în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca și

prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs dezvoltate,

recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea încheierii atacate motivat de faptul

că instanța de fond nu avea competența materială de-a se pronunța asupra

cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal menționat, pe

considerentul că la data solicitării suspendării executării deciziei de

impunere nr. E 12008-007578 din 14 februarie 2008, acest act, reprezentând

titlu de creanță, a devenit, prin expirarea termenelor de plată, titlu

executoriu în baza căruia a și fost emisă somația nr. 1353 din 4 aprilie 2008.

În susținerea acestui motiv a fost

invocată și Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție , cu privire la competența materială și teritorială de soluționare a

contestației la executare silită și a contestației împotriva unui titlu

executoriu fiscal, prin care s-a decis, în aplicarea dispozițiilor art. 169

alin. (4) C. proc. fisc., republicat, că judecătoria în circumscripția căreia

se face executarea este competentă să judece contestația împotriva executării

silite cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căreia a fost pornită

executarea, în cazul în care, pentru contestarea lui nu există o altă procedură

prevăzută de lege.

S-a mai arătat de către recurentă că

intimata a și formulat, pe cale separată, o contestație la executare,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, astfel că are posibilitatea

legală de a solicita suspendarea executării silite prin intermediul acelei căi procedurale,

mai cu seamă că acțiunea în contencios administrativ, în anularea și respectiv

suspendarea deciziei de impunere a fost înregistrată la o dată ulterioară.

În fine, recurenta a criticat și

împrejurarea că excepția de necompetență materială a instanței, ca excepție de

ordine publică nu a fost examinată și soluționată de instanța de fond, cu

încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată,

în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C.

proc. civ. de probele administrate, dar și față de criticile recurentei-pârâte,

circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reține că nu subzistă în cauză motive de casare sau de modificare a hotărârii

instanței de fond, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, intimata-reclamantă SC L.D.T.I.

SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu autoritatea recurentă, anularea

deciziei de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 ca și a altor

acte administrativ fiscale, respectiv a Deciziei privind măsurile stabilite de

organele de inspecție fiscală, nr. E 12008-007579 din 14 februarie 2008, a

raportului de inspecție fiscală din aceeași dată ca și a dispoziției nr. 16 din

22 aprilie 2008 prin care a fost respinsă contestația formulată în procedura

administrativă prealabilă.

Prin aceeași acțiune a fost solicitată, distinct,

și suspendarea actelor administrative atacate, până la soluționarea definitivă

a cauzei, fiind invocate ca temei de drept prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Examinând actele și dovezile prezentate,

instanța de fond, luând act și de îndeplinirea condiției suplimentare impuse de

art. 215 C. proc. fisc., vizând plata cauțiunii, fixată în cauză la 10.000 lei

(recipisa de consemnare la fila 107 dosar) a dispus motivat, prin încheierea

din 17 septembrie 2008, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 007578

din 14 februarie 2008, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în

contencios, având ca obiect anularea acestei decizii.

Înalta Curte reține că în mod just a

apreciat instanța de fond, raportat la prevederile art. 14 și art. 15 din Legea

nr. 554/2004, republicată, că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cerințele

legale prevăzute, respectiv paguba iminentă și cazul bine justificat.

Singura critică pe care recurenta a

formulat-o în cauză vizează însă modalitatea în care a fost soluționată

excepția de necompetență materială a instanței, invocată oral la termenul din

17 septembrie 2008 și rezolvată, implicit, prin modalitatea în care instanța de

fond a soluționat cererea de suspendare cu care a fost investită. De altfel, în

întâmpinarea scrisă depusă la dosar, recurenta-pârâtă, față de cererea

reclamantei de suspendare a executării actului administrativ fiscal indicat, a

solicitat respingerea acesteia pentru îndeplinirea celor două condiții

prevăzute de lege.

Nu este fondată critica recurentei în

sensul că instanța de fond nu era competentă material a se pronunța asupra

suspendării executării actului contestat, întrucât, obiectul acțiunii îl reprezintă,

în mod evident, verificarea legalității actelor administrative fiscale indicate,

cauza având așadar natura unei acțiuni de contencios administrativ și fiscal.

Societatea reclamantă a fost supusă

controlului fiscal constând în inspecție fiscală efectuată de către consilierii

din cadrul serviciului de specialitate a Direcției Fiscale a Municipiului

Timișoara, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003, republicat, soldat

cu emiterea unei decizii de impunere ce prevede plata unor obligații fiscale,

constând în variate impozite, expres individualizate.

Împotriva acestei decizii, în acord cu

dispozițiile art. 205 și art. 207 C. proc. fisc., republicat, reclamanta-intimată

a formulat contestație, ca o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul

la acțiune al celui ce se consideră lezat printr-un act administrativ fiscal,

contestație soluționată prin decizia nr. 16 din 22 aprilie 2008, act

administrativ fiscal care la rândul său, poate fi atacat în termen de 6 luni de

la comunicare la Curtea de Apel Timișoara.

Acțiunea cu care a fost investită

instanța de fond așadar, nu este o contestație la executare ci o acțiunea în

verificarea legalității mai multor acte administrativ fiscale, emise cu

respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 92/2003, republicată.

Instanța de fond, competentă a soluționa acțiunea

în contencios administrativ îndreptată împotriva actelor administrativ fiscale

expres arătate este pe deplin competentă a se pronunța și asupra cererii de

suspendare a executării actului administrativ, apreciat ca fiind vătămător, mai

cu seamă că o astfel de posibilitate este expres prevăzută și de art. 215 alin.

(2) C. proc. fisc. ce prevede și obligația depunerii cauțiunii, această

condiție fiind și ea îndeplinită în cauză.

Nu sunt relevante în cauză referirile

recurentei la Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, întrucât prin această decizie s-a stabilit

competența materială de soluționare a contestației la executarea silită și la

contestația împotriva unui titlu executoriu fiscal, or în cauză, după cum s-a

arătat, obiectul acțiunii reclamantei-intimate este diferit.

De altfel susținerea recurentei în sensul

că reclamanta-intimată a înțeles să urmeze simultan și calea contestației la

executare silită împotriva acelorași acte administrativ fiscale nu este

susținută de înscrisurile depuse la dosar, copia contestației la executare

silită demonstrând că pe această cale s-a solicitat numai anularea somației nr.

1353 din 4 aprilie 2008, nu și a actelor administrativ fiscale menționate în

acțiunea din prezenta cauză.

Reținând așadar, pentru cele mai sus

arătate că nu este întemeiat motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva încheierii din 17

septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31

martie 2009.