ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1849/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 17 septembrie 2008, a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL, în contradictoriu cu Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, a deciziei de impunere nr. 007578 din 14 februarie 2008 emisă de pârâtă, suspendare dispusă până la soluționarea irevocabilă a acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube.

Astfel, instanța de fond a menționat că executarea imediată a deciziei contestate ar avea consecințe grave asupra societății reclamante, antrenând inclusiv intrarea acesteia în incapacitate de plată și imposibilitatea desfășurării activității, reținând că suma impusă prin actul atacat în cuantum de 595.912 lei depășește cu mult profitul înregistrat de societate în anul 2007. De asemenea, instanța de fond a arătat că executarea actului atacat ar echivala cu acordarea posibilității organului fiscal de a imputa unui contribuabil plata unei sumei de bani care depășește cu mult posibilitățile financiare imediate ale acestuia și, procedând la executarea silită să împiedice accesul la justiție al contribuabilului prin lipsirea acestuia de resurse financiare, putând provoca și starea de insolvență a societății.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara,invocând în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca și prevederile art. 304 1 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea încheierii atacate motivat de faptul că instanța de fond nu avea competența materială de-a se pronunța asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal menționat, pe considerentul că la data solicitării suspendării executării deciziei de impunere nr. E 12008-007578 din 14 februarie 2008, acest act, reprezentând titlu de creanță, a devenit, prin expirarea termenelor de plată, titlu executoriu în baza căruia a și fost emisă somația nr. 1353 din 4 aprilie 2008. În susținerea acestui motiv a fost invocată și Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , cu privire la competența materială și teritorială de soluționare a contestației la executare silită și a contestației împotriva unui titlu executoriu fiscal, prin care s-a decis, în aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) C. proc.

fisc., republicat, că judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația împotriva executării silite cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căreia a fost pornită executarea, în cazul în care, pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. S-a mai arătat de către recurentă că intimata a și formulat, pe cale separată, o contestație la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, astfel că are posibilitatea legală de a solicita suspendarea executării silite prin intermediul acelei căi procedurale, mai cu seamă că acțiunea în contencios administrativ, în anularea și respectiv suspendarea deciziei de impunere a fost înregistrată la o dată ulterioară.

În fine, recurenta a criticat și împrejurarea că excepția de necompetență materială a instanței, ca excepție de ordine publică nu a fost examinată și soluționată de instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. de probele administrate, dar și față de criticile recurentei-pârâte, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reține că nu subzistă în cauză motive de casare sau de modificare a hotărârii instanței de fond, în considerarea celor în continuare arătate. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, intimata-reclamantă SC L.D.T.I.

SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu autoritatea recurentă, anularea deciziei de impunere nr. E 12008 – 007578 din 14 februarie 2008 ca și a altor acte administrativ fiscale, respectiv a Deciziei privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, nr. E 12008-007579 din 14 februarie 2008, a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată ca și a dispoziției nr. 16 din 22 aprilie 2008 prin care a fost respinsă contestația formulată în procedura administrativă prealabilă. Prin aceeași acțiune a fost solicitată, distinct, și suspendarea actelor administrative atacate, până la soluționarea definitivă a cauzei, fiind invocate ca temei de drept prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Examinând actele și dovezile prezentate, instanța de fond, luând act și de îndeplinirea condiției suplimentare impuse de art. 215 C. proc. fisc., vizând plata cauțiunii, fixată în cauză la 10.000 lei (recipisa de consemnare la fila 107 dosar) a dispus motivat, prin încheierea din 17 septembrie 2008, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 007578 din 14 februarie 2008, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios, având ca obiect anularea acestei decizii. Înalta Curte reține că în mod just a apreciat instanța de fond, raportat la prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, republicată, că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cerințele legale prevăzute, respectiv paguba iminentă și cazul bine justificat.

Singura critică pe care recurenta a formulat-o în cauză vizează însă modalitatea în care a fost soluționată excepția de necompetență materială a instanței, invocată oral la termenul din 17 septembrie 2008 și rezolvată, implicit, prin modalitatea în care instanța de fond a soluționat cererea de suspendare cu care a fost investită. De altfel, în întâmpinarea scrisă depusă la dosar, recurenta-pârâtă, față de cererea reclamantei de suspendare a executării actului administrativ fiscal indicat, a solicitat respingerea acesteia pentru îndeplinirea celor două condiții prevăzute de lege. Nu este fondată critica recurentei în sensul că instanța de fond nu era competentă material a se pronunța asupra suspendării executării actului contestat, întrucât, obiectul acțiunii îl reprezintă, în mod evident, verificarea legalității actelor administrative fiscale indicate, cauza având așadar natura unei acțiuni de contencios administrativ și fiscal.

Societatea reclamantă a fost supusă controlului fiscal constând în inspecție fiscală efectuată de către consilierii din cadrul serviciului de specialitate a Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003, republicat, soldat cu emiterea unei decizii de impunere ce prevede plata unor obligații fiscale, constând în variate impozite, expres individualizate. Împotriva acestei decizii, în acord cu dispozițiile art. 205 și art. 207 C. proc. fisc., republicat, reclamanta-intimată a formulat contestație, ca o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul la acțiune al celui ce se consideră lezat printr-un act administrativ fiscal, contestație soluționată prin decizia nr. 16 din 22 aprilie 2008, act administrativ fiscal care la rândul său, poate fi atacat în termen de 6 luni de la comunicare la Curtea de Apel Timișoara.

Acțiunea cu care a fost investită instanța de fond așadar, nu este o contestație la executare ci o acțiunea în verificarea legalității mai multor acte administrativ fiscale, emise cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 92/2003, republicată. Instanța de fond, competentă a soluționa acțiunea în contencios administrativ îndreptată împotriva actelor administrativ fiscale expres arătate este pe deplin competentă a se pronunța și asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ, apreciat ca fiind vătămător, mai cu seamă că o astfel de posibilitate este expres prevăzută și de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. ce prevede și obligația depunerii cauțiunii, această condiție fiind și ea îndeplinită în cauză.

Nu sunt relevante în cauză referirile recurentei la Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, întrucât prin această decizie s-a stabilit competența materială de soluționare a contestației la executarea silită și la contestația împotriva unui titlu executoriu fiscal, or în cauză, după cum s-a arătat, obiectul acțiunii reclamantei-intimate este diferit. De altfel susținerea recurentei în sensul că reclamanta-intimată a înțeles să urmeze simultan și calea contestației la executare silită împotriva acelorași acte administrativ fiscale nu este susținută de înscrisurile depuse la dosar, copia contestației la executare silită demonstrând că pe această cale s-a solicitat numai anularea somației nr. 1353 din 4 aprilie 2008, nu și a actelor administrativ fiscale menționate în acțiunea din prezenta cauză.

Reținând așadar, pentru cele mai sus arătate că nu este întemeiat motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva încheierii din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie 2009.