ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1333/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 292 din 13 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC Z.G. SRL Timișoara împotriva D.G.F.P. Timiș, acțiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 23885 din 10 mai 2007 emisă de pârâtă, privind atragerea răspunderii solidare cu debitoarea SC G.F.S. SRL pentru suma 2.039.435 RON, precum și a Deciziei nr. 460 din 12 iulie 2007 emisă de pârâtă în procedura prealabilă, instanța urmând a constata nelegalitatea acestor acte administrative fiscale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că pârâta D.G.F.P.

Timiș prin Decizia nr. 23885 din 10 mai 2007, a atras răspunderea solidară a reclamantei cu debitoarea SC Z.G.I., în prezent SC G.F.S. SRL, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) și art. 28 alin. (2) C. proc. fisc. Alin. (2) al art. 27 C. proc.

fisc., reține instanța de fond, prevede că răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condițiile prezentului cod sau declarat insolvent, dacă, direct ori indirect controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul, dacă desfășoară efectiv aceeași activitate sau aceleași activități ca și debitorul și dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții: a) dobândește, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puțin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului; b) are raporturi comerciale contractuale cu clienții și/sau furnizorii, alții decât cei de utilități, care în proporție de cel puțin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul; c) are raporturi de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații sau prestatorii de servicii ai debitorului; Precizează totodată instanța de fond ca din interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2) C. proc.

fisc., rezultă că atragerea răspunderii solidare cu un debitor insolvabil operează în raport cu două categorii de persoane juridice și anume cele menționate la art. 27 alin. (1) lit. a) – persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea -, și cele de la art. 27 alin. (2), text al cărui conținut este reprodus mai sus, astfel că atragerea răspunderii solidare nu presupune îndeplinirea cumulativă a dispozițiilor legale cuprinse în art. 27 alin. (1) și (2), prin aceste două alineate legiuitorul reglementând 2 ipoteze de răspundere solidară generată de fapte materiale, concrete, în formele expres prevăzute, astfel că susținerile privind îndeplinirea cumulativă a condițiilor din cele două alineate este neîntemeiată.

Reține instanța de fond că, în speță, au fost dovedite condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru răspunderea solidară a reclamantei cu debitoarea, și anume starea de insolvabilitate a debitoarei SC G.F.S. SRL, potrivit procesului verbal de constatare nr. 26049 din 31 octombrie 2006, devenit irevocabil prin neatacare de către debitoare, în condițiile art. 175 C. proc. fisc., precum și faptul că reclamanta desfășoară același tip de activitate – intervenție și protecție a bunurilor și persoanelor, aspect necontestat prin acțiune, iar în perioada 18 ianuarie 2005 - 7 noiembrie 2006 verificată de pârâtă, asociatul unic al debitoarei, numitul D.L.D. a fost asociat majoritar, deținând 90% din capitalul social al reclamantei, acesta fiind și administratorul celor două societăți, deținând 100% din capitalul social al debitoarei și 80% din capitalul social al reclamantei.

S-a reținut astfel că este întrunită cerința prevăzută de art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., privind controlul comun cu debitorul. Mai reține instanța de fond, că din verificarea efectuată de pârâtă asupra centralizatorului de fișe fiscale pentru anul 2005, când a luat ființă societatea reclamantă, rezultă că au fost angajate 578 de persoane cu contract de muncă, iar în același an, potrivit centralizatorului fișe fiscale privind pe debitoare, aceasta a avut 550 persoane angajate din care 257 persoane s-au regăsit angajate și la reclamantă.

De asemeni, reține prima instanță, raportarea fiscală pentru personalul angajat al reclamantei, în anul 2006, relevă că un număr de 33 de persoane angajate la debitoare, au fost încadrate și de reclamantă, și deci în perioada supusă verificării 18 ianuarie 2005 - 7 noiembrie 2006, din totalul de 550 de angajați ai debitoarei, 290 au fost angajați de reclamantă, fiind astfel îndeplinită și cerința impusă de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. Concluzionează instanța de fond, în sensul că față de conținutul fișelor fiscale pentru personalul angajat, a căror realitate nu a fost contestată de reclamantă, sunt nefondate afirmațiile reclamantei legate de numărul angajaților care au fluctuat de la debitoare la societatea reclamantă sau invers, reținând în final că cele două decizii atacate, respectă dispozițiile codului de procedură fiscală.

Cererea de intervenție în interes propriu formulată de numitul D.A.N., prin care solicită a se constata netemeinicia și nelegalitatea actelor administrative fiscale atacate de reclamantă, justificată de acesta prin faptul că este asociat și administrator al societății reclamante SC Z.G. SRL Timișoara, a fost respinsă în principiu, instanța de fond reținând că acesta nu a îndeplinit procedura prealabilă, dat fiind că art. 50 C. proc. civ. reglementează cererea de intervenție în interes propriu ca și o cerere principală de chemare în judecată. Împotriva sentinței au declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamanta SC Z.G. SRL Timișoara și intervenientul în nume propriu D.A.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta – reclamantă și-a încadrat motivele de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. – „când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești” și respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Prin motivele de recurs formulate, recurenta – reclamantă susține în esență următoarele: - instanța de fond a respins în mod greșit cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă prin care se urmărea calcularea numărului exact de angajați „comuni” într-o anume perioadă precum și ritmul efectiv de trecere a unor angajați de la o firmă la alta, probă utilă și concludentă cauzei.

- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a apreciat că „legiuitorul nu a prevăzut un moment delimitat în timp, în care să fie îndeplinită condiția legală prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc.” și anume momentul în timp la care să se realizeze testul „jumătate din angajații debitorului”. Interpretarea pe care trebuia instanța să o dea textului de lege trebuia să țină seama și de dispozițiile art. 3 lit. b) din codul fiscal ce enunță principiul certitudinii impunerii, echivalent cu elaborarea de norme juridice clare, care să nu ducă la interpretări arbitrare. - instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc.

la situația de fapt dedusă judecății, în speță nefiind îndeplinită condiția privind numărul de angajați comuni, întrucât după regulile de interpretare gramaticală și logică a textului verificarea acestei condiții se face la momentul întocmirii deciziei de răspundere solidară. Or, această condiție nu era îndeplinită nici la momentul declarării stării de insolvabilitate, nici la momentul emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, iar organul fiscal în mod normal trebuie să se raporteze la un singur an și nu să facă un cumul. - instanța de fond aplicat greșit dispozițiile art. 27 C. proc. fisc., alin. (1) și (2) din acest text de lege enunțând condițiile ce trebuiesc îndeplinite cumulativ, pentru a putea fi atrasă răspunderea persoanei juridice în solidar cu debitoarea, nefiind vorba de ipoteze diferite de răspundere solidară.

Răspunderea solidară reglementată de art. 27 C. proc. fisc. este de fapt o specie a răspunderii civile delictuale, astfel că este indispensabil a fi dovedite: fapta ilicită prejudiciabilă, legătura de cauzalitate, prejudiciul și vinovăția, aspecte nedovedite în cauză. Recurenta – reclamantă, în recursul formulat face precizări și la condiția referitoare la controlul comun și apreciază că în ceea ce o privește ca societate cu răspundere limitată numai A.G.A. este organ decizional, astfel că oricât ar fi de mare procentul de deținere al unui asociat, acesta nu îi conferă dreptul exclusiv de a decide singur în A.G.A. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recurentul - intervenient D.A.N. critică sentința instanței de fond prin aceea că în mod greșit i-a fost respinsă admiterea în principiu a cererii de intervenție principală formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 49 C. proc. civ., condițiile impuse de textul de lege pe care trebuia să le respecte fiind numai acelea ca cererea de intervenție să se facă în fața primei instanțe și înainte de încheierea dezbaterilor, nefiind astfel impusă condiția efectuării procedurii prealabile. Având calitatea de persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, susține recurentul – intervenient, el este îndreptățit și nu obligat la formularea plângerii prealabile, astfel că se poate adresa direct instanței de judecată.

În speță, recursul grațios a fost exercitat de către titularul actelor administrative fiscale atacate în cauză, astfel încât era inutil ca el să parcurgă procedura prealabilă. Cât privește interesul său în justificarea cererii de intervenție, recurentul – intervenient arată că acesta rezidă în calitatea pe care o are de asociat și administrator al societății reclamante pentru care prin actele administrative fiscale atacate s-a dispus atragerea răspunderii solidare cu debitoarea. La data de 9 aprilie 2008, SC G.F.S. SRL a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei – recurente, susținând că are interes să participe în acest proces întrucât obiectul cauzei îl reprezintă anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare a recurentei – reclamante, fiind deci implicată ca societate debitoare.

Pârâta D.G.F.P. Timiș a depus întâmpinare, solicitând respingerea celor două recursuri ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente cauzei Înalta Curte le va respinge potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC Z.G. SRL. O primă critică a recurentei se referă la faptul că în mod greșit, instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă, probă utilă și concludentă cauzei.

Nu este întemeiat acest motiv de recurs, prima instanță apreciind în mod corect asupra faptului că nu era necesară efectuarea unei astfel de expertize, de vreme ce un expert contabil putea să se pronunțe doar asupra legalității sumei stabilite în decizia de atragere a răspunderii ca fiind datorată de debitoare (cuantumul acesteia), nu însă, să verifice și fișele privind pe angajați pentru a stabili numărul acestora. În fapt, analiza fișelor fiscale privind pe angajații societății debitoare și ai societății a cărei răspundere solidară a fost atrasă, s-a făcut de către membrii grupului de lucru privind atragerea răspunderii solidare, astfel încât nu a fost necesară consultarea unor experți, fie ei și din cadrul A.C.F.

Recurenta – reclamantă, prin acțiunea formulată și mai departe prin motivele de recurs s-a referit strict la nelegalitatea și netemeinicia celor două decizii sub aspectul atragerii răspunderii solidare cu debitoarea, precizând chiar că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 27 C. proc. fisc., fără a face referire la cuantumul sumei. Abia în notele scrise depuse cu ocazia soluționării în fond a cauzei antamează și problema cuantumului sumelor stabilite prin cele două acte administrativ fiscale atacate în contencios administrativ. Cea de-a doua critică referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de judecată, atunci când a apreciat că nu există un moment delimitat în timp la care să fie raportată îndeplinirea condiției cu privire la „testul jumătății”, este și ea neîntemeiată.

Recurenta – reclamantă susține că un astfel de moment la care se stabilește numeric jumătate din personalul unei societăți, trebuie raportat la momentul emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare sau cel al declarării insolvabilității. Dar, așa, cum corect a stabilit instanța de fond, din moment ce legiuitorul nu limitează la un „moment unic” stabilirea numerică a unei jumătăți din personalul unei societăți, nici instanța și nici părțile din proces nu sunt îndreptățite să o facă, mai ales în condițiile economiei de piață actuale, în care fluctuația de personal este atât de frecventă și cu atât mai mult în cazul societății recurente pentru care datorită obiectului de activitate, factorul uman are o importanță deosebită.

Nu putem vorbi astfel de o interpretare arbitrară dată textului de lege de către instanța de judecată, iar trimiterea pe care recurenta – reclamantă o face la art. 3 lit. b) din codul fiscal, care enunță principiul certitudinii impunerii nu are relevanță în speță. Cât privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 C. proc. fisc. susținută ca motiv de recurs de către recurentă se constată de asemeni că este neîntemeiată. În susținerea Deciziei nr. 460 din 12 iulie 2007 și a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 23885 din 10 mai 2007 emise de pârâtă s-au avut în vedere dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc.

fisc., text de lege care instituie practic condițiile obligatorii pentru atragerea răspunderii solidare și anume existența condiției obligatorii ca societatea debitoare să fi fost declarată insolvabilă sau insolventă, cea privind controlul direct ori indirect exercitat de către persoana juridică a cărei răspundere solidară se atrage, asupra debitorului, precum și cea referitoare la activitatea desfășurată care trebuie să fie aceeași în privința ambelor societăți. Așa cum corect reține și instanța de fond, în speță aceste condiții sunt întrunite, deoarece starea de insolvabilitatea a SC Z.G.I. SRL(actualmente SC G.F.S.) s-a constatat prin procesul verbal nr. 26049 din 31 octombrie 2006, (irevocabil prin neatacare de către debitoare) cele două societăți desfășurând același tip de activitate și anume „Activitate de intervenție și protecție a bunurilor și persoanelor” cod CAEN 7460, iar în perioada 2005 – 2006, supusă analizei, numitul D.L.D.

a fost asociat unic al persoanei debitoare SC G.F.S. SRL și asociat majoritar(90% din capitalul social al societății) al SC Z.G. SRL – recurenta – reclamantă, cele două societăți fiind sub control comun. Decizia de atragere a răspunderii solidare se întemeiază pe dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. referitoare la faptul că persoana juridică „are raporturi de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații sau prestatorii de servicii ai debitorului”, condiție considerată suficientă față de dispozițiile textului de lege care folosește sintagma „dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții”. Textul art. 27 C. proc. fisc., contrar celor susținute de recurenta – reclamantă, cuprinde două ipoteze juridice de atragere a răspunderii solidare, pentru cea de-a doua ipoteză fiind suficientă îndeplinirea numai a uneia dintre cele trei condiții prevăzute, pentru atragerea răspunderii solidare.

De altfel cea de-a doua ipoteză juridică prevăzută de alin. (2) are drept scop crearea posibilităților pentru creditorul bugetar de a-și recupera creanțele prin acest mecanism al răspunderii solidare de la societățile care preiau și continuă activitatea economică a altor societăți insolvabile sau insolvente aflate sub controlul comun, legiuitorul încercând să combată fenomenul cunoscut de „autolichidare” prin transferul activității pe alte societăți. Așa fiind, susținerea recurentei-reclamante privind necesitatea cumulării în totalitate a condițiilor de la alin. (1) și (2) ale art. 27 C. proc.

fisc., nu este întemeiată, pentru atragerea răspunderii fiind necesară îndeplinirea a trei condiții generale, obligatorii și cumulative (starea de insolvabilitate sau insolvență, controlul comun și desfășurarea aceleiași activități) precum și cumularea numai a uneia din cele trei condiții alternative prevăzute la lit. a), b) sau c) ale alin. (2). Condiția de la art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. este cea care este îndeplinită, deoarece în perioada 2005-2006 majoritatea personalului angajat de SC Z.G.I. SRL(actualmente SC G.F.S. SRL) a fost angajat de SC Z.G. SRL, fapt ce rezultă din centralizatorul de fișe fiscale. Pentru anul 2005 din 550 persoane angajate cu contract individual de muncă la SC G.F.S.

SRL, 257 se regăsesc angajate și la SC Z.G. SRL, aceasta din urmă având un total de 578 persoane angajate cu contract individual de muncă, iar în cursul anului 2006, conform fișelor fiscale pentru personalul angajat al SC Z.G. SRL, un număr de 33 persoane angajate au fost încadrate prin contract individual de muncă și la SC G.F.S. Ghirada. Deci în perioada 2005-2006 în cadrul unui proces de transfer al activității de pe o societate pe alta, din totalul de 550 de angajați ai societății debitoare declarată insolvabilă - SC Z.G.I. SRL (actualmente SC G.F.S. SRL), 290(257+33) au fost angajați la SC Z.G. SRL, fiind deci îndeplinită condiția de la pct. c) al alin. (2) art. 27 C. proc. fisc., în sensul că persoana juridică atrasă în răspundere solidară are raporturi de muncă cu cel puțin jumătate din angajații debitorului insolvabil.

Certitudinea unei astfel de situații de fapt este dată și de faptul că noua societate – SC Z.G. SRL pentru care s-a instituit atragerea răspunderii solidare, a luat ființă în anul 2005, anul în care fluctuația personalului a fost majoritară, iar prin faptul că numitul D.L.D. era asociat unic al persoanei debitoare și administrator și asociat majoritar al societății recurente – reclamante, acesta avea calitatea și capacitatea necesară de a lua decizii cu privire la transferul de personal. Așadar, cum îndeplinirea condiției de la alin. (2) lit. c) a art. 27 C. proc. fisc. trebuia verificată până la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, nu își găsește rațiune susținerea recurentei – reclamante potrivit căreia această condiție trebuia verificată la momentul emiterii deciziei.

Din cele expuse se constată astfel că, în speță ne aflăm într-un caz special de răspundere civilă prevăzut de art. 27 C. proc. fisc., motivele de fapt și de drept fiind corect analizate și reținute de către organele fiscale prin deciziile emise, instanța de fond dând o interpretare corectă a acestui text de lege, soluția pronunțată fiind deci legală și temeinică. Recursul declarat de reclamantă este deci nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins ca atare. Ca o consecință se va respinge și cererea de intervenție accesorie formulată de SC G.F.S. SRL Ghirada. Cu privire la recursul declarat de intervenientul D.A.N. Recurentul pretinde că în mod greșit instanța de fond i-a respins admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu ce a formulat-o, întrucât în calitate de asociat unic al reclamantei SC Z.G.

SRL, pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare, având o participare de 20% din capitalul social al acestei societăți comerciale, are un interes propriu în a solicita ca și reclamanta anularea celor două decizii de atragere a răspunderii solidare. Este de observat faptul că intervenientul care are și calitatea de administrator al societății reclamante, recurenta SC Z.G. SRL, reprezintă interesele societății, acesta fiind semnatarul cererii de chemare în judecată și al cererii de recurs, așa încât apărând interesele recurentei – reclamante implicit își apără propriile interese, în calitatea sa de acționar.

Criticile pe care intervenientul le formulează împotriva sentinței instanței de fond prin cererea de intervenție(deși nu avea calitatea de a le formula pentru că i s-a respins admiterea în principiu a cererii de intervenție)sunt identice cu cele formulate de reclamantă, prin motivele de recurs, recurenta – reclamantă fiind reprezentată în proces de însăși persoana sa în calitate de administrator. Astfel fiind, cererea de intervenție în interes propriu formulată nu se mai justifică, calitatea pe care o are de administrator al societății recurente potrivit cu care apără interesele acesteia, permițându-i să–și apere și propriile interese în calitate de acționar. De altfel potrivit art. 50 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de intervenție în interes propriu se face în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. Or, în calitate de administrator al recurentei, acesta a semnat cererea de chemare în judecată. Potrivit celor expuse mai sus, constatăm că soluția adoptată de instanța de fond de respingere a admiterii în principiu a cererii de intervenție este corectă. Cât privește motivul pentru care instanța a respins această cerere și anume lipsa plângerii prealabile, prima instanță a dat o interpretare corectă textului de lege art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, situație în care pretinde că se află recurentul – intervenient, trebuie să parcurgă și ea procedura administrativă prealabilă înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, termenul de formulare a plângerii socotindu-se de la data la care a luat cunoștință pe orice cale de existența actului. Sintagma folosită de art. 7 alin. (3) din Lege „este îndreptățită” nu-l exonerează pe terț de a uza de calea recursului grațios așa cum încearcă să susțină recurentul. Pentru aceste considerente recursul formulat de intervenientul D.A.N. este nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC Z.G. SRL Timișoara și intervenientul D.A.N. împotriva sentinței civile nr. 292 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2009.